Ideea aducerii unui tehnocrat în fruntea guvernului e proastă. În primul rând, ar fi un anonim, o enigmă, în timp ce politicianul de profesie ne e deja familiar: a devalizat cu responsabilitate, a furat cu dăruire, a minţit generos. Apoi, specialistul e competent într-un singur domeniu, în timp ce omul politic se pricepe foarte bine la orice, mai ales la acel lucru ce trădează iscusinţa universală: apariţia la televizor.

Lumea crede că pentru un om politic e uşor să apară pe micul ecran. Nu este adevărat. În primul rând, trebuie să deprindă solemnitatea unui agent de circulaţie ce oferă explicaţii la normă după un accident. Spunând că ţara a fost lovită, transportată la spital, cu multiple leziuni şi puţine şanse de supravieţuire, el sugerează astfel nu doar că inutila lui prezenţă la locul accidentului va pune ordine în haosul existent, ci şi că, dacă ar fost acolo din timp, catastrofa nu s-ar fi produs.

Atenţie însă: spre deosebire de agentul rutier, omul politic ştie să arate empatie pentru victimă, compunând din fiecare muşchi facial, rid de pe frunte şi fir de păr un tablou demn-întristat, deşi locul adevăratei dureri nu apare, în general, în cadru. În plus, va evita termenii vagi. Nu auzi un lider al opoziţiei folosind expresii impersonale precum „totul s-a produs pe fondul nerespectării unor reguli …”, el va identifica întotdeauna rapid şi precis vinovaţii în cei care circulă pe sensul opus al spectrului politic, care au greşit grav, neacordând prioritate.

Aflat la putere, politicianul cunoaşte secretele asumării de responsabilitate astfel încât să nu poată fi tras la răspundere. Fostul premier a făcut-o de câteva ori şi tot ce poate păţi pe viitor este să primească nişte pălmuţe moi în creştet de la preşedinte, asemenea bătrânelului chel din Benny Hill. Înlăturat de la putere, un om politic ştie să iasă din scenă ca un antrenor de fotbal demis pe nedrept, deşi a retrogradat ţara. „Mă veţi regreta”, spune din vorbe şi din gesturi, ceea ce reprezintă purul adevăr: cum toate merg constant din rău în mai rău, va veni un moment în care memoria colectivă îl va absolvi de vină, aducându-l din nou pe banca tehnică.

Poate un tehnocrat să joace toate aceste roluri? Mă îndoiesc. Un adevărat specialist, pus în fruntea ţării, ar încerca să facă ceva. Nu. Ne trebuie un om care să nu facă nimic, dar care să se achite extrem de conştiincios de această sarcină importantă.

Cine a deschis ieri televizorul nu putea să nu rămână uimit de inflaţia ştirilor politice. Într-un interval de numai câteva ore, am asistat la crearea de numeroase vârtejuri în mlaştina instituţiilor conducătoare: votarea în plenul Parlamentului pentru o nouă conducere a BNR, depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului, o asumare guvernamentală, de data aceasta legată de legea pensiilor, o cerere de sancţionare a preşedintelui Camerei Deputaţilor. În acelaşi timp, numeroşi oameni se aflau în grevă. Acestora, premierul le-a propus amânarea protestelor până după alegerile prezidenţiale, spre a fi regăsit, câteva ore mai târziu, în fruntea unei adunări ce dezbătea modurile posibile în care poate fi susţinut actualul preşedinte, la respectivele alegeri.

Ocuparea postului de ministru de interne nu a contat în vederea organizării unei lupte cât mai eficiente împotriva infracţionalităţii, a fost doar o miză legată de o cât mai avantajoasă numărare a voturilor. Partidul care a pierdut postul s-a retras din guvern spre a se regupa în Parlament, unde a organizat o altă baricadă.

Suntem într-un stadiu în care alegerile – teoretic, cel mai important moment al unei democraţii, în care există şansele examenului în faţa electoratului, a dezbaterii publice, a primenirii instituţiilor – au devenit cel mai toxic moment pentru ţară. Fiecare chemare la urne e precedată de lupte neruşinate. Ieri, dacă seismul ar fi scuturat scoarţa terestră nu în Vanuatu, ci în Vrancea, aceşti oameni, după o temporară pitire sub grinzi sau tocuri de uşă, ar fi continuat să se lupte pentru posturi, contracte şi putere.

Momentul actual ne arată – în ceasul al treisprezecelea, din păcate – ce mult am fi avut nevoie în tot acest răstimp de Regele Mihai. Ţinut ani de zile în afara graniţelor, ca un paria, jignit în nenumărate rânduri, a fost transformat în pericol public pentru popor, când, de fapt, Majestatea Sa reprezenta un pericol tocmai pentru această clasă politică sălbatică. S-a spus că este prea în vârstă, dar iată că, două decenii după momentul primelor mistificări, Majestatea Sa este mai vie decât spectrele ce populează actuala viaţa noastră politică.

Îndrăznesc să cred că monarhia, indiferent de formele în care s-ar fi instituit, ar fi fost un sistem de apărare mult mai bun în faţa acestor microbi care ne mănâncă din interior.

După o emisiune a postului Realitatea, în care au fost asimilaţi drept „antibăsescieni”, domnii Pleşu şi Cărtărescu, pe drept cuvânt, au protestat. Dacă deschizi televizorul, observi că, indiferent de gen, singura idee de construcţie a unei emisiuni este „inventăm probleme inexistente, creăm categorii, pentru a simţi fiorul unor rezolvări false”. Ce a făcut Realitatea TV la acea emisiune nu reprezintă un pas înainte faţă de principalul concurent, Antena 3 – care a îngropat de mult demersul jurnalistic echidistant -, ci unul în lateral. La stânga sau la dreapta, chiar nu mai contează.

OK, să admitem totuşi că o producţie TV nu poate naviga prin abscons, având nevoie de tabere bine precizate, ca să înţelegem pe loc cine la ce poartă atacă sau care este „Insula Condamnaţilor” şi care cea a vedetelor. De ce sperie totuşi noţiunea de „centru”?

Pentru că, într-un peisaj dominat de partide, moguli şi patroni de fotbal, adevăratul scandal este gândirea liberă, singura ce are şansa să devină cu adevărat critică. Pentru un om cu putere şi interese, nu cel de dincolo de baricadă e adversarul cel mai periculos, ci moderatul neangajat, pe care lipsa opţiunii partizane îl transformă într-un factor subversiv. Ca urmare, i se pândeşte orice părere pentru a putea fi cât mai degrabă înfipt în insectar, încorporat, anulat.

Paradoxal, „omul de centru” cunoaşte şi el un antipod. Nu e însă cel ce şi-a precizat ferm apartenenţa la o tabără, oricât de departe de centru ar fi aceasta, ci cel care galopează la nesfârşit de-a lungul extremelor. Două exemple: senatorii PRM Codrin Ştefănescu şi Marius Marinescu. Traseele lor politice (PRM-PSD-PC-PRM, respectiv PDL-PC-PRM) spun multe nu doar despre moralitatea indivizilor, ci şi despre cea a partidelor care i-au acceptat. Oriunde există un steag nepăzit, ei îl ridică deasupra capului, scuturându-l energic, pentru a-l abandona imediat ce camerele de filmat se opresc. Puţine imagini sunt atât de tragice şi recompun atât de exact povestea Revoluţiei precum cele de miercuri, de la Primăria Capitalei: o cauză justă a fost târâtă în derizoriu de lideri autoproclamaţi, care au transformat un protest într-o bătaie, numai pentru a se înălţa pe piedestalul atenţiei publice.

Ceea ce ne aminteşte că, de 20 de ani, povestea se tot repetă şi că trăim într-o democraţie tristă şi extremistă, în care urletele acoperă mereu vorbele cu măsură.

În această perioadă, prezidenţiabilii se pândesc ca în acele curse de ciclism în care, la un moment dat, concurenţii încremenesc pe pistă, într-un război al nervilor. Cine îşi anunţă primul candidatura este în dezavantaj, pentru că în următoarea zi un rival va face acelaşi lucru şi-l va îngropa mediatic pe cel grăbit, printr-o mai mare desfăşurare de forţe.

Majoritatea se lasă chiar şi un pic rugaţi, ca şi cum candidatura ar fi un fel de muncă patriotică, iar decizia nu poate fi luată luată decât în urma unor analize dure de conştiinţă. Sunt ca nişte fete mari ce, iniţial, refuză sfioase orice invitaţie la dans, pentru ca în câteva ore să le vezi dezlănţuite în ring.

În perioada în care leul e legat la perfuzii pentru a părea rumen ca un euro, iar economia e ca o femeie pocnită, dar fardată consistent şi cu ochelarii de soare aşezaţi pe nas pentru a putea fi scoasă în public, ne aşteaptă câteva „Cântări ale României”. Vor fi lansări măreţe, cu artificii, imnuri şi aplaudaci în costume ridicaţi în picioare. Paradoxal, deşi candidaţii vor răsări sfioşi din miezul corolei de adoratori, unii vor fi prezentaţi drept independenţi. Bine e să apari în public ca un ostracizat, ca un luptător din interior împotriva sistemului, chiar dacă acesta te-a ridicat. Ultimele alegeri ne-au arătat că poporul îi adoră pe haiducii de operetă, că electoratul poate fi sedus doar de omul de acţiune la nivel verbal, cu glumiţa veşnic în colţul gurii şi atitudine de băiat de oraş înaintat în vârstă. Discursul lui nu este orientat spre viitor, ci spre trecutul în care i s-au pus nenumărate piedici, el va vorbi puţin de propria persoană şi foarte mult despre ceilalţi candidaţi. Veţi observa că, de câte ori un prezidenţiabil e întrebat „De ce credeţi că meritaţi prima funcţie în stat?”, acesta va apela la noţiuni măreţe, dar vagi – „cinste”, „onoare”, „corectitudine” -, continuînd prin a da exemple punctuale de lucruri pe care el nu le-ar face, dar pe care contracandidaţii le-au făcut. Nu vom afla, aşadar, de ce respectivul e bun, ci de ce adversarii lui nu sunt buni.

Cred că răspunsurile la întrebările pe care fiecare şi le pune – „Voi merge la vot?” şi „Cu cine voi vota?” – trebuie date până la începerea campaniei electorale. După aceea, vor fi, mai mult ca niciodată, doar trucuri, stratageme şi tăvăliri prin noroi. În acea perioadă, România va mirosi atât de urât, încât poate ar fi mai bine să lăsăm cheile de la ţară bulgarilor, să ude din când în când florile şi să mai aerisească.