Mergând spre peşteră

Media tinde să devină o oglindă paralelă cu scena politică, transformându-se într-un fundal pe care se proiectează obsesii paranoice şi comportamente autoidolatre.

În timpul verii, cele mai fierbinţi subiecte din media au fost legate de media însăşi, anume „Lazarus versus Diaconescu” şi „Badea contra Cristoiu”. A urmat episodul „Nistorescu împotriva vechii echipe de la Cotidianul”, iar respectivul ziar a început să publice fragmente din dosarele unor adversari de idei ai noului director. Surprinzător, unul dintre bunii condeieri ai acestei ţări s-a descris imaginându-şi o anume femeie – chiar dacă respectiva, ca ministru, se afla într-o culpă evidentă – într-o postură degradantă. Mai nou, Victor Ciutacu şi Radu Moraru poartă o luptă suburbană, folosind fiecare armamentul şi platforma media din dotare.

Informarea a fost înlocuită de deformare, iar în spaţiul ce trebuia dedicat obiectivităţii, nu numai că predomină subiectivitatea, ci mai ales forma ei extremă, partizanatul agresiv. Injuriile sunt denumite „exerciţii de stil”, deşi coboară la nivelul unui joc de cuvinte sărăcăcios, pamfletul se transformă într-o tăvălire prin mocirlă a oponentului, analiza se face deseori cu toporul spre moalele capului.

Problema nu este desfiinţarea cenzurii la nivel general, ci regretabila abolire, în plan personal, a autocenzurii. Când aceasta nu funcţionează şi simţi nevoia să scuipi, scuipi, dacă îţi vine să dai cu ciomagul, dai. Urmează un pas interesant: ajungi să ciomăgeşti nu pentru că-ţi vine, ci programatic, întrucât asta îţi conferă public, deci putere.

Fiecare injurie apărută în spaţiul public determină însă o mutaţie subtilă în rândul celor care asistă la respectivul scandal, în cele mai multe cazuri ireparabilă. Rostită frecvent, vorba rea duce la degradarea morală a fiinţei, având efectul cutremurelor asupra structurii de rezistenţă a unei clădiri.

În multe cazuri, „formatorul de opinii”, noul mecanic de conştiinţe, a fost surprins nepregătit de propria-i ascensiune la tribună, uneori chiar într-o măsură mai mare decât politicianul lacom sau fetişcana ajunsă vedetă pop peste noapte. Asemenea fluierarului din Hamelin, supărat pe locuitorii cetăţii, el ia astăzi toţi copiii, îi seduce prin cântecul lui vrăjit şi îi duce spre peştera din care le va fi greu să mai iasă. Aici suntem înaintea începerii campaniei electorale: încolonaţi în spatele unuia sau al altuia, pe drumul fără întoarcere către comuna primitivă.

Rătăciţi în România

* Încep filmările la cel mai important show de supravieţuire, „Rătăciţi în România”. Circa 21,5 de milioane de oameni, lipsiţi de resursele necesare traiului, vor fi abandonaţi într-un teritoriu sălbatic de aproape 240.000 kilometri pătraţi. Supravieţuitorul va fi răsplătit prin înscrierea în programul „Ultima casă”, realizat în colaborare cu Asociaţia Locurilor de Veci.

* India a trimis în spaţiu o navetă fără personal, pe care a pierdut-o. Pentru a nu risca astfel de episoade neplăcute, Mircea Geoană a anunţat că România va trimite în spaţiu doar astronautul, dotat cu o listă de cumpărături întocmită de soacra preşedintelui PSD.

* Comisia parlamentară de anchetă a sumelor cheltuite la Ministerul Turismului nu se va mai reuni mâine, Elena Udrea aprobând scutirea de o zi solicitată de Ludovic Orban.

* Deranjat de râsul răţoiului Donald, ministrul de externe Cristian Diaconescu şi-a contramandat vizita la Disneyland.

* Sorin Oprescu a anunţat încheierea cu succes a operaţiei de îmbălsămare la care a fost supus Bucureştiul. „Am deschis pacientul în câteva zone, apoi, constatând prezenţa unor semne vitale, cum ar fi pulsul zero şi un rigor mortis optimist, l-am închis la loc”, a declarat anestezistul-şef al Capitalei. Pasajul Basarab va fi transformat într-un muzeu al ctitoriilor opresciene, acolo urmând să fie expusă doar o placă de gresie folosită la reamenajarea pasajului de la Universitate.

* Prinţul-consort şi-a anunţat retragerea din cursa prezidenţială, precizând însă că rămâne în cursa pentru ocuparea unui loc de parcare în faţa palatului de la Săvârşin.

* Premierul Boc a explicat în ce constau legile pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea. Salarizarea unică presupune acordarea unui singur salariu pe an, pentru acea lună din 2010 în care bugetarii vor fi chemaţi la serviciu. Codurile educaţiei prevăd completarea alfabetului cu emoticoanele din Messenger, examene scrise la hi5 şi teste-grilă cu variante de răspuns „Nu ştiu”, „E posibil” şi „Pe bune?”.

* Conform agenţiei „Moody’s”, România e cu 40 de ani în urma UE. Ca urmare, preşedintele Băsescu, până la a fi primit de Barrack Obama, e aşteptat să susţină o importantă vizită de stat în RDG. În plus, dacă lucrurile vor continua astfel, potrivit „Moody’s”, candidaţii la următoarele alegeri prezidenţiale vor fi Gelu, Glad şi Menumorut.

Bucureşti, ghid pentru extratereştri

Cetăţeni din alte galaxii, dacă doriţi să ne vizitaţi capitala, căutând cel mai mare tort din lume ori cârnatul de lungimea Ecuatorului, iată câteva informaţii pe care nu le veţi găsi pe Google Earth.

Pentru început, să ştiţi că Bucureştiul e format din şase burguri cu infrastructuri medievale, numite sectoare, conduse de mici tirani, care joacă între ei un poker de imagine. De pildă, Onţanu îi plimbă gratis pe şefii de blocuri din sectorul 2 în Bulgaria, Negoiţă va da în folosinţă două pergole  în valoare de 84.000 euro, plus bănci şi coşuri de gunoi din lemn de esenţă nobilă, pe care se vor plăti 22,3 milioane euro. Piedone, abţibildul de pe ecranul Antenelor, aşază dinozauri din sârmă şi plastic în majoritatea intersecţiilor din sectorul 4 şi nu va trece mult până ce va pune „Răpiri din serai” între stâlpii de iluminat public.

În plus, s-a cronicizat o boală mai veche a edilului român, numită „delirul fântânilor” – care se manifestă prin tendinţa de a-ţi face oraşul să semene cu un şantier inundat de ţevi sparte şi iluminat de un tub fluorescent pâlpâitor. În sectorul 3 se vor cheltui 4 milioane de euro pentru 24 de arteziene cu senzori de vânt, programator de jeturi şi iluminare în culori. Sau poate, cine ştie?, sunt fabrici de apă: câţiva muncitori, înghesuiţi în interiorul lucrării, alătură forţat doi atomi de hidrogen cu unul de oxigen, împingându-i apoi pe ţeavă în sus. Cert e însă, dragi prieteni de dincolo de Lactee, că de-atâta licăr şi susur cristalin, necesităţile te vor tăia la fiecare intersecţie şi, cum nu prea avem toalete publice, acele siluete pe care le veţi vedea urinând stradal s-ar putea să nu fie statui.

Şi asta nu e încă totul, stimaţi drumeţi intergalactici, curioşi să vedeţi noua combinaţie citadină între Dracula Park şi Aqua Magic: Administraţia Lacuri-Parcuri propusese amplasarea pe străzile Bucureştiului a 20 de ceasuri de aur (700.000 euro), ridicarea unei cruci de flori (70.000 de euro), scuturarea zăpezii din copaci (22 milioane euro) şi înverzirea Bucureştiului pe timp de iarnă (700.000 euro), şi numai primele două dintre aceste măsuri au fost respinse de către primarul general.

Altul e însă pericolul principal. Prin faţa ferestrei mele, la vreo patru metri distanţă, trec 34 de cabluri, agăţate între doi stâlpi de iluminat public, care mai au puţin şi se cocârjează sub greutatea ciorchinelui informaţional, pe unde, bănuiesc, circulă planurile secrete pentru invadarea Mizilului. Această capcană reticulară a împânzit capitala şi se dezvoltă cu o viteză ameţitoare. Acum şase luni, când primăria a promis ultima oară că va îngropa respectivele cabluri, erau doar 23 în mănunchiul din faţa ferestrei mele.

Atenţie mare, aşadar, la parcarea verticală, temerari exploratori spaţiali! Fără îndrumări din partea unui binevoitor, riscaţi să zgâriaţi burta mijlocului de transport ori să cădeţi într-o fântână arteziană şi nimeni nu-şi va da seama că acolo s-a scufundat o navă extraterestră. Până în decembrie veţi crăpa de frig: toată lumea va crede că sunteţi piticii de grădină cu senzor antiîngheţ şi reglare automată a jetului despre care se aude că vor fi montaţi în toate artezienele din Bucureşti.

Cine îi va pune cătuşe Elenei Udrea?

Trăiesc cu senzaţia că ne aflăm într-un reality-show politic, o coproducţie între toate partidele şi televiziunile.

De pildă, sunt convins că Gheorghe Pogea e un actor din „Mondenii” şi, trebuie să recunosc, unul foarte bun. Are gesturile acelea autoritare, trădând competenţă şi control, ale tipului care-ţi face semn unde să parchezi, apoi îţi dă de ştire că-i datorezi bani. Mi-l imaginez la preselecţia pentru rolul ministrului de Finanţe, interpretând, cu acelaşi aer comic, masori de fotbal, frizeri sau reparatori de lift.

Apoi, ar mai fi Emil Boc, actor de geniu pe scena politică, despre care ai putea jura că e prim ministru. Domnul în cauză e însă la fel de necesar acestei ţări pe cât este de util butonul de Scroll Lock pe tastatură. Apeşi respectiva tastă, se aprinde un beculeţ, mai apeşi o dată, beculeţul se stinge, atâta tot. O altă utilitate nu-i veţi găsi nici lui „Scroll Boc”.

Episodul difuzat ieri, cu Elena Udrea în rolul principal, mi-a amintit de o secvenţă din timpul liceului. Secretarul UTC al clasei, un băiat emotiv şi tocilar, trebuia să înfiereze o colegă pentru neplata cotizaţiei. Respectiva, în afara unor atuuri feminine extrem de vizibile, mai era şi fata directoarei. Tipul a început prin a o critica viguros, apoi, cu fiecare privire aruncată „victimei”, vocea îi scădea în intensitate, ajungând să propună prelungirea termenului până la care poate fi plătită cotizaţia. Cum să o cheme, aşadar, la ordine Emil Boc pe Elena Udrea? Organigrama Guvernului e una, cea a partidului e alta.

Scena venirii la comisie a semănat cu amprentarea unei vedete pe „Walk of Fame” de la Hollywood. Cu un buchet de flori primit de la unul dintre cei care urmau să o audieze, doamna Udrea strălucea ca o plantă carnivoră deghizată în panseluţă, gata să înhaţe toţi bondarii ce zumzăiau prin zonă. Când uşa liftului s-a redeschis, în duşul blitz-urilor, mă aşteptam ca doamna Udrea să apară costumată în oferte de turism din programul „Litoralul pentru toţi”, iar toţi bărbaţii prezenţi ar fi fost dispuşi să plătească tarif de cinci stele pentru privilegiul de a dormi între stabilopozi.

Ce mascul să-i pună cătuşe Elenei Udrea, altfel decât în imaginaţie? Dacă scenariştii vor o variantă credibilă pentru continuarea serialului, au nevoie la şefia comisiei de, scuzaţi cuvântul!, o muiere.

Contele de Monte-Cristo

Noaptea, abatele Faria îşi lipeşte urechea de pereţi, ascultând zgomotele tainice ale pietrei şi paşii îndepărtaţi ai gardienilor, apoi îşi începe nestrămutata trudă. Burghiele şi dălţile sapă tuneluri prin zidurile groase, iar el înaintează căznit în urma lor, căutând ieşirea. Uneori, un zgomot metalic ca dangătul unui clopot îngropat îi dă de ştire că drumul s-a sfârşit. Atunci, abatele se opreşte şi urlă ca un lunatic sau, înghesuit în maţul de piatră, cântă din fluier. Alteori, navigând de-a lungul tubulaturii de aer condiţionat, i se pare că simte în tâmple aerul libertăţii şi-şi accelerează zgrepţănatul, doar pentru a ajunge în celula altui deţinut. Câteodată, e drept, sfredelele nimeresc un perete exterior, dar atunci se întâmplă astfel încât gaura ori este prea sus, ori dă în curtea interioară, iar când capul lăţos şi plin de colb iese la lumină, oamenii cheamă gardienii şi prizonierul e imediat redat celulei sale.

Dimineaţa, Edmond Dantés, cu planurile abatelui cusute în căptuşeala hainei, se strecoară prin canatul uşii, coboară sprinten scările, traversează cu pas sigur intersecţiile. Salută şi e salutat, refuză cu un gest ferm oferta curăţătorilor de parbrize, e supt prin tubul paralelipipedic al ascensorului şi, colindând prin nesfârşite culoare transparente în căutarea zilnicelor sarcini, îşi disimulează perfect intenţiile, mişcările, viaţa. După-amiaza, se afundă în şuvoiul de oameni revărsat pe bulevard, îşi lasă privirile să-i lunece peste afişe şi reclame, ocazional se oferă pradă câte unei cârciumi. La intervale bine determinate, verifică dacă bogăţiile îi sunt în conturi, iar unele apusuri îl găsesc pe terasa unei clădiri înalte, privind oraşul de sus.

Uneori, în ceasurile târzii ale serii, când peregrinările lui Dantés iau sfârşit, iar abatele îşi pregăteşte uneltele pentru ciuruit, sfârtecat şi străpuns, ajung faţă în faţă. Se privesc îndelung, în tăcere, până când Faria, de fiecare dată el, întrerupe dialogul mut, reluând ascuţirea vârfurilor şi ungerea mecanismelor, iar celălalt, eliberat parcă provizoriu dintr-o obligaţie imposibil de îndeplinit, deschide televizorul.

În fiecare din noi există un Dantés care se avântă în lumina zilei şi un Faria care sapă nevăzut, dar nu ştim niciodată care din ei va ieşi, până la urmă, din sacul ce coboară încet spre adânc.

Mogul TV

În aceste zile, bănuiesc că Sorin Ovidiu Vântu nu-şi găseşte locul. Patriciu are rubrică – orice s-ar spune, bine scrisă – la propriul ziar. În ciuda declaraţiilor pesimiste, trustul lui Sârbu nu stă rău financiar, pe când patronul Realităţii trebuie să reducă, se pare, şi numărul de scaune din studio, astfel încât Oana Stancu va sta, la „Ediţie specială”, în braţele lui Adrian Ursu. Colac peste pupăză, Voiculescu nu se mai mulţumeşte cu blogul, pregăteşte şi lansarea unei emisiuni cu el însuşi.

Evident, un „reality show” cu mogul e o contradicţie în termeni: ceea ce a fost luat populaţiei în mod discret nu va fi niciodată revelat public, fie şi peste ani. Altfel spus, niciun mogul nu va susţine vreodată rubrici de genul „Cum să pătrunzi în Parlament cu 4-5 voturi”, „Ghid de devalizare a unei ţărişoare”, „Tehnici de hipnoză pentru investitorii unui fond”, „Harta turistică a off-shore-urilor din Cipru”, „Tehnologii de evaporare a ţiţeiului prin rafinare” sau „Cum să păcăleşti o taxă de la prima întâlnire”.

Suntem în perioada unei false restituiri, sub forma de burse de studiu dinupatriciene sau fundaţii umaniste danvoiculesciene, în care mogulul apare ca un mecena al tineretului, garantul viitorului cu averea realizată într-un trecut tulbure. Cu excepţia lui Adrian Sârbu, care n-a mai fost la televizor cam de când banii Domniei Sale sponsorizau eclipsa ori îl căutau pe „ Branchiuzí” prin puţul fără fund al decolteelor, ceilalţi îşi folosesc rarele apariţii pentru a-şi reafirma omnipotenţa. Devin chiar un fel de părinţi fondatori ai naţiunii, cu chipurile sculptate nu pe versantul unui munte, ci în mentalul colectiv.

Dar ce coroana lui Ştefan cel Mare? Omului trebuie să-i daţi ceva de care să se simtă cu adevărat mândru şi care să existe în fiecare casă. De pildă, ştiri legate de iniţiativele planetare ale „partidului-conservă”, care te fac să te întrebi: „Dacă un partid inexistent e atât de activ, câte lucruri minunate n-ar putea face pentru Univers în cazul în care ar avea şi membri?”. De aceea, pariez pe succesul acestei emisiuni, mai ales dacă va fi pusă în „prime time” şi va cuprinde o rubrică de telefoane în direct, pe care aş intitula-o „ … tu şi cu Dan Voiculescu”. OK, apelurile venite din Pipera vor trebui restricţionate, însă vom avea privilegiul de a afla din timp, live, în fiecare seară, sumarul emisiunii lui Mircea Badea.