Votul obligatoriu reprezintă eşecul democraţiei, care şi-ar devora astfel fundamentul principal pe care s-a întemeiat, libertatea individului, întrucât aceasta presupune chiar şi a alege să nu alegi. O democraţie care transformă dreptul în obligaţie se anulează pe sine.

Politicienii noştri nu vor numai puterea, ci şi legitimarea adusă de o prezenţă cât mai consistentă la vot. Ei ştiu că absenteismul la urne nu e o ruşine pentru electorat, ci pentru candidaţi, de aceea vor să se ascundă ca gunoiul sub preş în spatele votului obligatoriu. Astfel, nu e de mirare că un politician propune această măsură, cât faptul că domnul Andrei Pleşu o susţine.

“Cred că nervii sunt mai buni decât lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decât satisfacţia unei libertăţi fără reguli. (…) Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din «convingerea» că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice”, scrie domnul Pleşu în “Dilema veche”.

Antipatic nu e însă gestul în sine, pentru că nu lenea şi dezinteresul ţin marea parte a electoratului departe de secţiile de vot, ci lipsa unei alternative politice reale, dureros şi continuu resimţită. Nu putem transforma gestul nesilit de a învesti o persoană sau un grup să ne reprezinte într-unul mecanic şi calp, ce trebuie făcut mai ales de ruşinea Europei. Votul meu – pe care l-am anulat ştampilându-i, ce crudă ironie!, pe toţi cei pe care nu doream să-i aleg – este extras dintr-un sentiment cel puţin la fel de profund ca siguranţa celui care a votat pentru un anume candidat. Vorbesc de durerea de a fi obligat de întreaga actuală clasă politică să renunţ la părticica mea de decizie, aşa cum, în vechime, oamenii preferau să-şi ardă gospodăria decât să o lase pe mâna năvălitorilor, pentru  a nu ajuta cuceririi lor.

Dacă aceşti oameni care n-au fost la urne ar găsi o singură alternativă, o singură speranţă, pe eşichierul politic, ar face cozi la centrele de votare. Împotriva ascensiunii managerilor transhumanţei sau a fiicelor de taţi nu trebuie luptat obligându-l pe om să meargă la vot, pentru că nu dictatura e panaceul unei alte forme posibile de dictatură, ci întemeind un sistem care să-l ajute să vadă limpede.

Iar acest lucru se leagă cumva de înlocuirea nefericită a cuvântului „tâmpit” cu „filosof” din discursul prezidenţial. Între cele două categorii există, în opinia mea, diferenţe care ţin mai ales de o anume datorie neîmplinită. Spre deosebire de „tâmpiţi”, „filosofii” sunt oameni cu o mai mică dorinţă de acţiune, dar cu darul de a separa cu mai multă limpezime binele de rău. În antichitate, participau activ la viaţa cetăţii, acum îi regăsim împrăştiaţi în diversele organe cangrenate ale organismului politic, în institute, fundaţii, coloane de ziar. ”Filosofii” ar fi trebuit să-i înveţe pe „tâmpiţi” nu cum trebuie să gândească, ci că, pentru a face această operaţiune, trebuie mai întâi să-şi pună întrebări. Ar fi trebuit să-i îndemne să-şi cucerească şi să-şi asume libertatea, nu să aprobe prinderea lor cu arcanul şi încolonarea spre secţiile de vot. Ar fi trebuit să fie nişte antrenori ai spiritului social, vertebrele unei societăţi civile care să nu se încline către o parte sau alta, care să ofere platforma pe care să se poată dezvolta carnea civilizaţiei, adevăratul pluralism politic, nu această diversiune care, în România, presupune să alegi între mai multe metode de sinucidere.

Absenteismul la urne e şi urmarea atitudinii „filosofilor” care şi-au exersat libertatea, alegând să se retragă în turnuri de fildeş. Obligativitatea votului, susţinută de domnul Pleşu, este ceva cinic şi nedrept, aşa cum cinic şi nedrept ar fi, de pildă, să i se reproşeze domnului Pleşu că a preferat tărâmul imaterial al îngerilor, unde binele e atât de lesne decantabil de rău, sau pe cel vegetal al cărţilor, în detrimentul mult mai terestrei, riscantei, dificilei, dar şi mai eficientei acţiuni politice.

Notă: alte reacţii pe această temă aici.

Modurile de comunicare cu poporul ale Mihaelei Rădulescu acoperă deja o paletă largă, de la anunţuri televizate până la panouri publicitare şi scrisori deschise. Lipsesc, deocamdată, SMS-urile promoţionale, e-mailurile în masă, proclamaţia radiodifuzată şi avionul care să scrie pe cerul patriei „Români, Mihaela vă părăseşte”.

Există însă gesturi intime, cărora spulberarea tainei le anulează sensul. Se întâmplă atunci când autorul unei donaţii îşi face public gestul umanitar ori când lasă în mod ironic drept moştenire o societate de binefacere. La fel, trâmbiţarea retragerii după ce ai reclamat discreţie şi oferirea de explicaţii publice pe care nimeni nu le-a cerut reprezintă evidente contradicţii în termeni.

Ciudat este faptul că toate depeşele (n.a. aveţi aici Scrisoarea a II-a şi Scrisoarea a III-a) conţin descrieri – patetice, dar periculos de exacte – ale copilului ce trebuie protejat, aşezat astfel ca o pavăză între mamă şi „atacatori”. Din epistolar aflăm rapid cine reprezintă „binele” şi care sunt „răii”, astfel încât cititorul să fie scutit de efortul filtrării raţionale a argumentelor şi să se poziţioneze emoţional cât mai grabnic. Toţi foştii soţi au greşit: prin violenţă conjugală, prin încercarea deposedării de numele preluat în urma căsătoriei sau chiar prin faptul că au apelat la lupta în justiţie, victima niciodată. Repetarea obsesivă a substantivelor „femeie” şi „copil” reprezintă o sugestie că, sub o formă sau alta, toate congenerele sunt pândite de acelaşi pericol potenţial şi doar întâmplarea a ales-o pe ea, pe Mihaela, să fie purtătoarea de cuvânt a categoriilor oprimate, veşnica pradă a masculilor alfa.

De fapt, Mihaela Rădulescu creează mereu tabere: bărbaţi contra femei, străinii împotriva românilor, paparazzi versus persoane publice, vedete încărcate de simţ moral contra „bahmuţence”, apoi, după intersecţia tuturor mulţimilor discriminate, rămâne doar ea. Este o splendidă dovadă de manipulare, care nu înseamnă să ascunzi tot adevărul, ci doar partea care nu-ţi convine, abătând atenţia nu hăt departe, ci puţin pe lângă miezul problemei. Evident, Mihaela Rădulescu are de multe ori dreptate, mai ales când spune că presa nu este ceea ce ar trebui, însă adevărul cuprins în discursul ei este devorat de generalizări, şantaj emoţional şi injurii.

Alegerea locului acestui autoexil e însă o lovitură de maestru. În mitologia urbană, Monaco deţine toate atributele sanctuarului (o suprafaţă redusă, sub 2 kilometri pătraţi, rezervată unei elite, scutită până şi de povara taxelor fiscale). Acolo, în Edenul repopulat pe criterii de nobleţe – deşi, în realitate, Monaco e cu totul altfel -, mama şi copilul se vor pierde într-o anonimitate de lux printre persoane de aceleaşi rang şi avere, regretaţi de lumea comună de acasă.

Evident, putea fi un sat de pescari din Norvegia ori un puternic centru universitar din Austria. În astfel de locuri ar fi existat, pe lângă oportunitatea copilului de a creşte liniştit, şi posibilitatea ca mama să se maturizeze, împăcându-se nu cu ziariştii de scandal, soţii trădători ori elveţienii cotropitori, ci în primul rând cu ea însăşi.

Mihaela Rădulescu face deseori apel, prin nuanţe, la o imagine aristocratică, de regină media. Se referă la ea însăşi la persoana a treia – o prelungire stranie a pluralului de majestate -, se retrage într-un principat, cu „spatele drept”, după ce a patronat acţiuni de binefacere, ca o suverană vizitând răniţii din linia întâi. Principalul atribut al regalităţii e însă capacitatea de a te adapta la orice situaţie, păstrându-ţi în acelaşi timp ţinuta morală şi principiile. Un suveran urcă la fel treptele spre încoronare sau către eşafod, nu abdică suduind, fără să-şi asume consecinţele propriilor decizii.

E poate diferenţa dintre monarhul adevărat şi liderul popular creat de criteriul cinic, dar democratic, al audienţei TV, în fapt un sistem de vot cu ajutorul telecomenzii. Întrupată din pixeli, asemenea celor care îi iau locul, reprezentând cândva şi ea un pas înapoi după anumite standarde, Mihaela Rădulescu a ajuns la sfârşitul unui ciclu electoral. De aceea, Monaco e poate soluţia cea mai bună pentru toată lumea.

Râsul sardonic al lui Caragiale ne urmăreşte încă. După ce au încurcat personajele “Ghiţă Niţescu” şi “Niţă Ghiţescu” din povestirea “Triumful talentului” cum nici măcar autorul nu s-a gândit vreodată, eminenţele cenuşii (cu accent pe “u”) din învăţământul românesc au confundat două armate, urmând ca la următoarea probă să trimită spre sălile de clasă, în plic sigilat, cine ştie ce scrisoare pierdută. Episodul vine după ce, în anii precedenţi, subiectele circulau pe Internet încă dinaintea examenelor şi după scandalul reducerii numărului de ore de sport. Vom ajunge, probabil, în situaţia în care Marian Vanghelie, ctitorul învăţământului românesc modern şi adevăratul fiu al lui Spiru Haret, va garanta nu doar pentru Ecaterina Andronescu, ci şi pentru Ecaterina Teodoroiu, valoarea lui “pi” sau numărul de ani dintr-un secol.

Cristian Mirescu, directorul Centrului Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar, a denumit greşeala “o mică inadvertenţă”, oferind un titlu perfect pentru o schiţă a lui Caragiale. O doamnă profesoară susţinea chiar că “erata a însemnat un lucru pozitiv, iar subiectul se putea rezolva foarte uşor prin deducţie”, ceea ce ne arată, în primul rând, că o greşeală recunoscută e pe jumătate motiv de avansare. Înţelegem apoi că testul de istorie era şi unul de logică, deci e posibil ca pentru clasa a opta să se fi introdus examenul universal, cu verificarea tuturor cunoştinţelor. Se pare că şcolarii au avut unele probleme şi la întrebarea pentru obţinerea permisului de conducere (“O motocicletă şi o autoutilitară ajung în acelaşi timp într-o intersecţie. Care va trece prima?”), pentru că în locul schiţei cu intersecţia apărea “Carul cu boi” pictat de generalul Grigorescu.

O întrebare rămâne: cum sunt evaluaţi evaluatorii? Aş avea două sugestii, la geometrie şi la limba română: 1. “Folosind harta de evacuare în caz de incendiu, găsiţi şi urmaţi calea cea mai scurtă dintre birou şi poarta instituţiei” şi 2. “Conjugaţi verbul «a demisiona» la persoana întâi, singular, prezent”.

P.S. Am intrat în posesia subiectului la teza unificată din 2010. “30 februarie 212, înainte de Hristos. Armata 2,6 română, sub conducerea generalului Wolfgang Tipătescu, se pierde prin câmpiile Galiţiei, în căutarea vizigoţilor lui Attila Hunul care invadaseră Marea Roşie. Întrebări: 1. Care e diferenţa dintre un tun de asalt?, 2. x = ?, 3. Care este formula chimică a clorurii de clor?”.

La antipozii ideii de „Festina lente”, ce ne-a dăruit de-a lungul timpului opere durabile, se află leneşul grăbit al prezentului, care şi-a micşorat fondul de cuvinte şi de acţiuni cu scop cognitiv până la strictul necesar.

Fiecare nelămurire e un nod gordian rezolvabil cu ajutorul unei atitudini tăioase. Mediocrul e noul înţelept, pentru că se află la adăpost de cunoaşterea excesivă. El răsfoieşte patru ziare şi le spune oamenilor ceea ce vor să audă. De ce-ai mai despica firul în patru, când din patru fire îţi împleteşti o liană pe care să te caţeri spre vârful societăţii?

Chiar şi particula elementară a transmiterii de idei, cuvântul, se chirceşte, iar masa bogată se transformă într-un hap. Există deja varianta lights a alfabetului, din care vocalele au dispărut, din simplul motiv că sunt uşor de dedus. Aşa cum nu-ţi încarci hard-disk-ul calculatorului cu fişiere inutile, memoria personală trebuie ferită de pericolul culturii generale, un reziduu în calea perfecţionării într-un singur domeniu de excelenţă, pe care omul viitorului şi-l va alege, probabil, prin clasa a doua, la atingerea vârstei deplinei maturităţi.

Vei putea fi un bun specialist în management fără să trebuiască să ştii care e capitala Suediei sau cine a scris „Război şi pace”. Citirea cărţilor va rămâne apanajul unor ciudaţi, mai ales când un roman ca „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann se va reedita sub formă de rezumat: „Un tânăr merge la un sanatoriu din munţi să-şi viziteze vărul bolnav, dar se îmbolnăveşte şi, după aproximativ şapte ani, moare. Sfârşit”.

Mai repede, mai puţin, mai bine: orice scurtătură e bună dacă te teleportează la destinaţie. Trebuie doar să te faci înţeles, fără niciun fel de risipă. Din ce în ce mai mulţi oameni nu mai sunt în stare să „ducă” un text mai mare de câteva rânduri: răbdarea ajunge pe cota de avarie şi după un centimetru de citit pe diagonală.

Cuvintele intră pe lista de consumabile, asemenea cartuşului imprimantei ori a agrafelor de birou, deci trebuie folosite eficient. Comunicarea a devenit doar scop în sine. Poţi vinde şi cianura de potasiu drept supliment nutritiv dacă în comunicatul de prezentare ascunzi elegant faptul că produsul ucide, subliniind însă irezistibila lui aromă de migdale amare.

Dacă „la început a fost Cuvântul”, la sfârşit va fi interjecţia plină de miez şi imaginea universal inteligibilă, care ne vor scuti de chinurile gândirii abstracte. Ne vom reîntoarce ca excursionişti în peştera Altamira, admirând noile picturi rupestre, numai că, dacă în paleolitic bizonul înfăţişa vânatul, în curând el va reprezenta o schiţă de autoportret.