Vrei să devii vedetă TV? Dacă nu deţii nurii unei asistente de Capatos sau de Lazarus, prinzi cu şuruburi un dinam de bicicletă la un contor stricat de gaze, îi ataşezi o antenă de la un radio Gloria (merge şi de la un „Tehnoton”) şi două ventuze din acelea cu care se prind calendarele de faianţă. Te prezinţi apoi la OTV, lipeşti în direct ventuzele de fruntea lui Dan Diaconescu, asculţi puţin şi zici că va fi cutremur. Când? Într-o vineri, pe seară. Sau poate în cea de-a şasea joi din august 2012, nu contează, important e că va fi. Dacă nu eşti crezut, scoţi electroencefalograma bunicii şi demonstrezi pe baza datelor din grafic.

Nici cutremurul nu mai e ce-a fost, un terorist tăcut montând neştiut bombe cu ceas în adâncuri, năruind blocuri când vrea el, acum are purtători de cuvânt la TV, care ne spun aceeaşi poveste a drobului de sare. Milioane de oameni care nu au simţit sâmbătă seară uşoara scuturare a scoarţei terestre s-au îngrozit ulterior, deschizând televizorul. E neplăcut să mori şi să afli asta mai pe seară la ştiri, te simţi chiar puţin vinovat că n-ai simţit ceea ce i-a făcut pe respectivii analişti – teoretic, oameni cu calm şi obiectivitate – să devină nişte programatori ai panicii.

Un redactor de la Realitatea a vorbit minute în şir despre ce a simţit el în timpul şedinţei de sumar, când s-a petrecut catastrofa, deşi era suficient ca Tatulici să ia cuvântul pentru ca seismul să aţipească. Tot acolo, un domn spunea un lucru evident: Guvernul ştia, dar n-a spus. La Antena 3 nu m-am uitat, bănuiesc însă că titlul era „Băsescu, Richter şi Mercalli conduc România spre dezastru”. OTV-ul a anunţat în programul de seară un cutremur live, dar RATA în care se aflau undele a făcut probabil pană pe la Pătârlagele şi n-a mai ajuns în studio.

A fost şi năvala noii forme de televiziune “interactivă”, adică fişierele video primite de la telespectatori. Am văzut un filmuleţ în care o sârmă desena în mod înspăimântător nişte sinusoide pe hârtie şi unul în care nişte oameni ieşeau pe uşa blocului. Vă daţi seama ce cutremur mare a fost dacă oamenilor le ardea să filmeze, atunci când viaţa trebuia, teoretic, să li se deruleze pe dinaintea ochilor? Dacă trimiteam, de pildă, filmarea de la nunta mea, cu chiote şi oameni piliţi, pariez că imediat apărea pe post şi toţi ar fi îngheţat de frică în fotolii.

Oricum, bine că “futurologii” nu ne-au dat dovada priceperii lor în zilele premergătoare cataclismului. Iliuţă numerologul presimţise ceva, dar s-a abţinut (putea fi, în definitiv, o piatră la rinichi), însă Doru Pârv a făcut la un moment dat cu ochiul spre cameră, iar Urania a strecurat vineri o aluzie subtilă pe la zodia peştilor. S-au aflat la datorie numai “cutremurologii” sfătoşi, care au rulat aceleaşi recomandări: “Stai sub grindă!”, “Nu fugi pe scări!” şi, mai ales, “Nu intra singur în panică, te ajutăm noi!”.

Poate că mai degrabă avem nevoie de un ghid împotriva spaimei pentru momentele în care nu se întâmplă nimic, dar când televizorul e deschis. Sau de un cod de procedură pentru alte situaţii periculoase. De exemplu, aş vrea ca un astfel de profet care ştie totul despre toate să mă înveţe ce să fac în cazul în care mă prinde cutremurul în avion, la mare înălţime. 

Presimt că următoarea modă la TV va fi prezentarea calamităţilor la pachet. Gripă porcină cu cutremur, ciumă neagră învelită în război atomic, epidemie de mătreaţă plus invazie extraterestră de lăcuste, cu bonus străpungerea Pământului de un meteorit gigantic, pe la Buhuşi.

De când capacitatea de a stârni groaza i-a fost furată de televiziune, cutremurului i se încalcă drepturile la intimitate şi chiar la replică. A ajuns un simplu criminal de la ora 5, care bea o damigeană de ţuică şi-i crapă capul ibovnicei cu toporul, după care se culcă şi e arestat. Apoi vine echipa de filmare şi ia interviuri cu vecinii cutremurului – “Părea un tip liniştit …”. Mai lipseşte ca Radu Cătălin Tănase, cu figura sa de participant profesionist la priveghiuri, să aşeze, la 120 kilometri adâncime, microfonul sub buza unei plăci tectonice, interpretându-i tăcerea drept semnul unui inevitabil şi imediat sfârşit al lumii.

În engleză se cheamă “news”, în italiană “notizie”, termeni legaţi de ideea de noutate, iar la germanii, în general mai preocupaţi de partea analitică, “Nachrichten”. La noi li se spune “ştiri”, ca şi cum consecinţa expunerii la jurnale ar fi o evoluţie în plan cognitiv.

Ce e însă o ştire? Exemplul clasic se sprijină, ca în cazul definirii lui Dumnezeu, pe ce nu este o ştire – “nu e o ştire când un câine muşcă un om, ci când un om muşcă un câine” -, lucru deja depăşit. În prezent, e ştire şi când o persoană muşcă dintr-un măr, dacă respectiva e vedetă, iar fotografia apare în tabloide. E motivul pentru care Eva nu e o vedetă – deşi gestul ei a avut consecinţe importante pentru omenire -, şi Oana Zăvoranu este: cea dintâi femeie se afla doar la primul păcat, iar în Grădina Edenului nu existau paparazzi.

Acum două săptămâni, pe aproape toate ecranele posturilor TV ştirea numărul 1 era: “Becali nu va face Paştele acasă”. Miezul evenimentului nu îl mai constituia justiţia şi modul ei de aplicare, deja totul se redusese la trăirile unui om. În plus, ştirea nu era despre ceva care se petrecuse ori în curs de desfăşurare, ci despre o acţiune prefigurată a nu avea loc. Faptul că până la urmă informaţia profetică nu s-a îndeplinit e mai puţin important. Golul informaţional a fost umplut asemenea unui manechin gonflabil, în care trebuie să pompezi aer pentru a-l ţine în picioare, cu date despre meciurile de table pe flotări şi neonul ce bâzâia în celulă, deranjându-l din somn pe Gigi. Informaţia cea mai preţioasă a rămas că, uneori cel puţin, Becali doarme.

Până la inventarea telegrafului, aflai despre un război când acordul de pace era de mult semnat. Acum, asişti la naşterea pe viu a unor fâsuri şi transformarea lor în războaie, cum se întâmplă cu înjurăturile dintre “oamenii de fotbal”, reluate fărâmiţat în jurnale, să ţină mai mult. Nici nu mai sunt vorbe despre fapte, ci vorbe despre vorbe, urmate de replici şi de contrareplici. Probabil că la emisiunile de analiză ale viitorului un mut va conversa în studio cu un surd, în timp ce un orb ne va explica amănunţit ce se vede pe ecran.

Ultima oră. Un exemplu este şi incendiul prezentat joi de Antena 3. Care au fost cuvintele cel mai des rostite în primul reportaj de la faţa locului, realizat în pripă pentru a avea exclusivitate? “Nu ştim”. Bine că n-au fost şi analiştii convocaţi în studio: atunci n-am fi ştiut în mod ştiinţific.

În acest moment, reţeta electorală a lui Băsescu bate reţeta de plăcinte a soacrei domnului Geoană. Peste creştetul preşedintelui PSD stă atârnată, ca sabia lui Damocles, imaginea unui papuc. Când a amintit apoi, în treacăt, că Mircea Geoană nu are “nicio responsabilitate executivă”, şeful statului a transmis, în termeni populari, că respectivul, după ce că n-ar avea cum, n-ar avea nici cu cine.

În acelaşi timp, preşedintele îşi perpetuează imaginea de unic cocoş al ogrăzii politice. A câştigat precedentele alegeri şi pentru că a ştiut cum să-şi transforme defectele fizice în calităţi pentru electoratul feminin. A fost tipul “un pic mai frumos ca dracu’”, dar care ştie să clipească şmechereşte, împotriva unuia pe care mai degrabă ţi-l imaginezi admirând tablouri în capot de mătase, posedând şi prea puţin virila poreclă de “Bombonel”.

În România, succesul electoral e asigurat mai ales de această proiecţie a potenţei masculine. Cele câteva ibovnice care, în buna tradiţie marinărească, i-au fost atribuite lui Băsescu au ajutat la creşterea sex-appeal-ului său politic. În mentalul colectiv feminin, instituţia soacrei e mai detestată decât cea a amantei. Cel care calcă strâmb e bărbat adevărat, chiar dacă unul infidel, iar cel ascuns sub faldurile fustei nu. În plus, nicio doamnă cu drept de vot nu-l va asimila pe primul bărbat al ţării cu propriul soţ – astfel încât să ia lucrurile personal -, ci, eventual, cu cel care ar fi putut să-i fie soţ.

Domnul Băsescu ştie cât şi cum să se autovictimizeze. Nu exagerează, propunându-se spre împuşcare ori asemănându-se cu Mântuitorul în Săptămâna Patimilor, ci se descrie ca fiind într-o permanentă luptă eroică împotriva “mogulilor”, malefice entităţi invizibile care-l prigonesc, ceea ce dezlănţuie un afectuos “mânca-l-ar mama!” în multe gospodării.

În urma atacului la bărbăţia domnului Geoană şi după ce doctorul care vindecă Bucureştiul prin efect placebo a anunţat că nu va candida, numărul posibililor rivali s-a redus. Singurul cu şanse reale rămâne Crin Antonescu, cu două condiţii: 1. să nu se însoare până la toamnă şi 2. să se virilizeze din punct de vedere mediatic, intrând în pielea “răului necesar”, pentru că “băiatul bun” rareori câştigă la urne. De pildă, în “Dallas”, toate s-ar fi măritat cu Bobby, însă pe J.R. l-ar fi votat ca şef peste companie.

Iată singura trăsătură de unire dintre România şi Republica Moldova: în ambele ţări, politicienii nu îi reprezintă pe oameni, ci îşi apără pielea şi viitoarele mandate. Ca răspuns la răgetul lui Voronin, Guvernul român a oferit un miorlăit egalabil doar de supuşenia opoziţiei basarabene, în timp ce opoziţia de aici, cea PNL-istă, a aplaudat reţinerea în declaraţii a Puterii. Tribunul, despre care ai fi zis că s-a antrenat în secret toată viaţa pentru ceasul istoric al reîntregirii naţiei, tună la OTV nu „Free Basarabia!”, ci „Free Gigi!”, cerând extragerea patriotului-recuperator din temniţă pentru propria înviere politică.

Muşcăm în continuare nada unui „naţionalism” violat până la totala răsturnare a sensului, ce sprijină o ţară cu populaţia de un singur om, dar cu teritorii întinse, când, de fapt, lupta noastră ar trebui să fie – şi ar fi trebuit mereu să fie – nu în primul rând pentru teritorii, ci pentru oameni. Orbiţi de dealerii patriotismului în folos personal, am tratat Basarabia ca pe o feudă nelocuită, ca pe un Mercedes rambursabil prin orice mijloace proprietarului de drept comun.

Nu de relaţiile politice sau diplomatice ale României cu Republica Moldova e vorba aici, ci mai ales de relaţiile românilor cu românii. Şi nici măcar naţionalitatea comună nu este ceea ce ar trebui să ne mişte, aşa cum nu România Mare e principalul ţel al acelor tineri, ci libertatea şi demnitatea, care transcend ideea de graniţe. Din zona-tampon în care am avut norocul să nu fim, ei privesc prin spatele nostru transparent spre Europa şi spre un viitor posibil, anulat de acest sughiţ al istoriei numit Voronin.

Iar noi, nu doar ca români ori ca europeni, ci în primul rând ca oameni, ne mărginim la rolul copiilor de mingi în meciul de tenis care se joacă peste frontiera de nord-est a României. Aşteptăm fâsâitul mingii în fileu, apoi alergăm câteva secunde prin jumătatea de teren care s-a dilatat pentru a ne cuprinde, culegând cuminţi mingile şi aruncându-le de-a dura spre capătul terenului.

Tinerii basarabeni, în mod miraculos scăpaţi nerusificaţi la minte, mai vii decât ai noştri, deşi nu s-au călit în luptele dintre galerii, vor fi băgaţi în dube, sechestraţi în şcoli, săltaţi din paturile spitalelor, bătuţi, în timp ce noi vom fi ce-am fost şi nimic mai mult: nişte liberi şi demni cetăţeni ai Europei, stând cu capetele plecate să nu ne lovească vreo minge.

Ieri, Radu Paraschivescu îşi încheia articolul din EVZ întrebând: „Vă simţiţi reprezentaţi de Codrea, Raţ sau Cociş?”. Părerea mea este că nu ne simţim reprezentaţi, dar că, vrând-nevrând, suntem.

În acest eşec fotbalistic trebuie să vedem nu doar limitele unor jucători sau pe cele ale antrenorului, ci, mergând la capătul firului, şi pe cele ale societăţii noastre. Există o disociere firească de faptele sau performanţele negative ale membrilor unui grup naţional. De pildă, orice român se va simţi reprezentat mai degrabă de Cristian Mungiu, când acesta câştigă un premiu important, decât de compatriotul violator din Italia. La nivelul liderilor, această disociere devine însă o artă. De pildă, căpitanul Chivu preferă să se antreneze cu echipa de club decât să comande un vas care se scufundă, iar Mircea Sandu dispare elegant în ceaţă, devenind un preşedinte imaterial până la trecerea furtunii. Aşa a procedat şi în 2001, când naţionala condusă de Hagi a ratat o calificare, aşa face şi astăzi, aflându-se preventiv de ceva timp în silenzio stampa.

De două decenii, Mircea Sandu patronează o întreprindere de interes naţional ca pe o afacere de castă, fiind ales de o mână de supuşi uniţi prin interese. Unde greşeşte societatea? Că se resemnează în faţa acestei nefireşti perpetuări a unui stat în stat, care nu se întâmplă nici măcar în viaţa politică. Ne încălzim cu satisfacţia mincinoasă că vom primi arbitri binevoitori graţie relaţiilor de cumetrie ale lui Mircea Sandu, nu vedem însă că am ajuns să facem fotbalul de râs. Conducerea FRF nu dă socoteală nimănui, o dată pentru că este autocefală, asemenea bisericii, a doua oară pentru că, la rău, ea dispare mereu din peisaj.

Astfel, toate castanele sunt încasate doar de jucători şi de Piţurcă, transformat în paratrăsnetul perfect de propria aroganţă, încăpăţânare şi lipsă de inspiraţie. Partea nevăzută a aisbergului e însă cea care a cauzat această avarie, un sistem care se conservă perfect în adâncimea îngheţată. Şeful iese la suprafaţă numai pentru a tăia o panglică ori a se fotografia alături de şefii tutelari de la UEFA şi FIFA, după ce timp de două decenii a secat izvoarele fotbalului românesc. De ce, de pildă, nu-şi asumă astăzi contractul semnat cu Piţurcă, prin care trebuie să-l despăgubească în caz de demitere?

Aşadar, ca să dau un răspuns personal la întrebarea lui Radu Paraschivescu, mai degrabă mă simt reprezentat de nişte jucători care pierd pe teren, decât de cei care îşi reprezintă în culise doar propriul interes, confecţionându-şi nemurirea în fruntea unui domeniu aflat în moarte clinică.