Într-o conferinţă de presă organizată după regulile show-ului, în care numele “liderului PD-L” care va face anunţuri importante a fost ţinut până în ultima clipă secret, domnişoara Băsescu şi-a anunţat demisia din partid.

E, în acest caz, candidatura independentă o dovadă de curaj? Mai degrabă semnul că d-ra Băsescu urmează modelul comportamental al tatălui, care fuge în piaţa publică de câte ori e la ananghie, pentru se prezenta ca “singur împotriva tuturor”. Faptul că “EBA” crede că “toată lumea din oraş“ recunoaşte acest grup de litere arată modul de gândire al principesei de metropolă, pentru care comunitatea înseamnă doar cercul strâmt al celorlalte beizadele şi revistele de analiză politică Ciao!, Click şi Cancan. “EBA” ne păcăleşte însă cu bună ştiinţă: numărul de înmatriculare de-abia acum a devenit cunoscut, condiţie necesară pentru a fi votată de iubitorii formelor fără fond.

Cu un pic de ajutor patern, numărul de înmatriculare politic a înţeles că adevărata miză nu se află la Bruxelles, ci în România şi că adevărata tribună parlamentară e televiziunea. Se desluşeşte aici acelaşi traseu cunoscut: autovictimizarea, stârnirea interesului public şi desprinderea imaginii de cea a grupului. Domnişoara Băsescu nu are de ce să-şi împartă astăzi cota de popularitate cu un partid, când şi-o poate înzeci printr-o demisie de faţadă, mai ales când respectivul partid se va mobiliza exemplar în scopul strângerii de semnături pentru demisionară.

Nu faptul că Elena Băsescu va intra în competiţie din postura de independent e important, ci că va folosi în continuare resursele unei grupări politice în acest scop. Spun “în continuare”, pentru că a beneficiat şi până acum de toate ingredientele necesare formării unui om politic în România: descendenţă, un partid-arac pe care să se dezvolte şi aura creată de podiumul de  modă autohton. Creşterea exportului de fotomodele este una dintre puţinele soluţii propuse de clasa politică pentru echilibrarea decalajului de cont curent al ţării: e foarte posibil ca ochelarii sexagenarilor nordici de la Bruxelles să se aburească atunci când în sală vor intra europarlamentarele din România.

În această ascensiune nu ar trebui să întrezărim o şansă dată generaţiei tinere de politicieni. Dimpotrivă, este o şansă luată acesteia şi direcţionată abil către membrii unei caste. Că tot spunem că avem nevoie de o nouă generaţie de conducători, de ce-am mai zăbovi sute de ani cu crearea unei Ivy League din care să iasă lideri politici, când avem prezentările de lenjerie intimă ale lui Botezatu, cafenelele din Dorobanţi şi Academia Bamboo? Toţi sunt pregătiţi ca, atunci când asupra părinţilor se va face simţit declinul vârstei, să-şi suflece mânecile pentru a prelua această uriaşă afacere de familie care e România.

Aici nu devii conducător, ci te naşti, dacă mituieşti barza să te livreze în Primăverii. Ca în basmele româneşti, fata cea mică a împăratului este făcută pentru tron, aşa cum Ion Ion Ţiriac ar fi un bun ministru al Sănătăţii, iar Raluca Sandu un excelent preşedinte al FRF.

Domnişoara Băsescu exersează de mult arta leadership-ului, fie că este vorba de a intra, cu bodyguarzii alături, în faţa cozii de la teleschi sau de a bloca parcarea unui club întrucât locul favorit era ocupat. Aşa se creează şi se verifică forţa unui lider popular: prin modul în care îşi impune prezenţa şi autoritatea în faţa oamenilor de rând.

Ce-ar mai putea face Elena Băsescu pentru ţară? Puţine lucruri. De pildă, să dea naştere unui urmaş politic: alegerile prezidenţiale din 2044 bat la uşă.

OK, să ne liniştim un pic. Cât ştiu serviciile ucrainene despre noi? Au pus mâna pe câteva liste de Yahoo Messenger. Au aflat că geniştii români se antrenează la joculeţul “Minesweeper” şi că AKM-urile de 7,62 pe care le folosim au calibrul 7,62.

Nu sunt însă la curent cu adevăratele secrete militare ale României. Nu deţin planurile praştiei cu lunetă. Habar n-au că steluţele de pe epoleţi au fost transformate în arme ninja, extrem de eficiente atunci când pistoalele Carpaţi nu percutează. Nici prin gând nu le trece că, în domeniul tehnologiei militare, i-am depăşit pe americani, cu avioanele lor invizibile, căci ce radar din lumea asta poate depista nişte avioane inexistente? Timp de aproape două decenii i-am făcut să creadă că MIG-urile româneşti se prăbuşesc necontrolat, când, de fapt, noi antrenam în secret teribile escadroane de kamikaze.

În acest context, o întrebare nu-mi dă pace: de ce, după ani de zile în care, vezi Doamne!, i-am umflat cu informaţii inutile, renunţăm brusc la acoperire? Doar ca să atragem atenţia prietenului american – din ce în ce mai dispus să renunţe la scutul antirachetă în Europa pentru susţinerea rusească în Iran – că aici planurile NATO sunt vânate de spioni? Dacă era aşa, comunicarea trebuia să fie de genul “Am capturat doi spioni periculoşi pentru NATO, Agentul 0,07 şi Agentul Castravete”. Cu toate acestea, serviciile noastre au ţinut să precizeze că ele controlau de mult jocul, deci suntem extrem de bine păziţi într-un an electoral în care ungurul vrea din nou Ardealul, bulgarul vinde secrete ucraineanului şi sârbul se pregăteşte să ne bată la fotbal.

Aşadar, să ne liniştim, suntem bine păziţi de brava noastră armată de “contrainformaticieni”. Intelighenţia militară ucraineană şi-a epuizat vlaga şi resursele încercând să decodifice mesaje gen “Vasile, când te întorci de la unitate, cumpără cinci kile de cartofi” ori să înţeleagă ce armă de distrugere în masă se ascunde în spatele iniţialelelor A.Z.P. Iar dacă specialiştii lor în decriptare vor fi ajuns la concluzia că sunt aceleaşi izmene albăstrui lălâi din dotarea soldatului român, i-am păcălit încă o dată. Armata şi contrainformaţiile noastre au evoluat: în ziua de azi folosesc “aparate pentru zăpăcirea populaţiei”.

Tot respectul pentru Alexander Graham Bell, inventatorul unui aparat care înlesneşte comunicarea dintre oameni şi îţi uşurează viaţa în mod semnificativ. Asta, până când introduci de trei ori greşit codul pin al unui mobil şi descoperi că nu ai codul puk. În acest caz, trebuie să suni la un număr fix, iar pentru asta, evident, îţi trebuie un alt telefon, deoarece al tău e mort. OK, să presupunem că nu eşti singur, într-un oraş străin, pe munte ori în alte câteva situaţii asemănătoare, şi că ai acces la un alt telefon. Suni şi îţi răspunde un robot.

Aţi observat că toate vocile înregistrate sunt feminine? Poate pentru că de la o femeie te aştepţi să-ţi răspundă vag şi să te „plimbe”. E ca şi cum tu ai invita-o sus la o cafea, iar ea te-ar informa că mai întâi trebuie să-i cunoşti familia (pentru părinţi, tasta 1, pentru unchi şi mătuşi, tasta 2 … etc). După un noian de informaţii despre tarife, setări multimedia şi oferte speciale, îndrumătoarea electronică îţi spune că pentru a debloca telefonul trebuie să te conectezi la Internet ori să suni la un număr de mobil. Formezi şi acolo dai de aceeaşi voce, care te plimbă peste aceleaşi taste şi, în general, e mai bine să-ţi arunci telefonul decât să faci un atac cerebral.

În alte cazuri, dacă operatorii sunt umani, răspunde tot o „secretară” automată, care te anunţă că, deocamdată, nu are cine să preia apelul, apoi îţi pune o melodie de aşteptare. Aici nu poţi alege („Pentru Metallica, apăsaţi tasta 1, pentru Vali Vijelie, apăsaţi tasta 2 … etc”) şi după câteva „lambade” eşti de obicei înştiinţat că în continuare nu sunt operatori disponibili, deci trebuie să revii.

Poate că omenirea s-a pripit renunţând la vechile metode de comunicare la distanţă, steguleţele, gesturile largi, focurile aprinse pe dealuri ori porumbeii voiajori. Ar fi fost mai simplu aşa: „Dacă ai pierdut codul puk al tulnicului, bate clopotul de cinci ori în dungă, iar noi îţi vom trimite un porumbel cu sfaturi”.

Următorul pas în evoluţia comunicării umane va fi, probabil, un hotline erotic cu „roboate”, cu dicţie perfectă şi voci voalate. „Dacă vrei să … biiip! …, apasă tasta 1 …, dacă preferi să … biiip! …, apasă tasta 2, … etc. Dacă ai terminat, închide telefonul. La cinci apeluri, primeşti un cod puk gratuit”.

Deocamdată, în cazul în care vrei să-ţi afli codul puk fără să suni de 214 ori de pe telefonul unui prieten, ai două variante. Unu: îl dai la telefon pe robotul de bucătărie, care are mai multe şanse să comunice cu Serviciul Clienţi. Doi: te deplasezi la sediul companiei pentru a debloca unealta care trebuie să te ajute să nu te deplasezi.

În definitiv, poate că de-aia se şi cheamă „telefonie mobilă”.

Habar n-am de unde venea vocea aia. Şi, la drept vorbind, nici nu părea posibilă, chiar dacă Ian Gillan sau Rob Halford demonstraseră deja că sunetul emis de un gâtlej uman poate ajunge până hăt departe.

Însă era altceva să o auzi pe viu. Vocea lui Cristi Minculescu te lovea în piept, te ridica de ciuf lovindu-te de tavan, apoi îţi dădea palme să te trezeşti, strângând, ca un braţ invizibil, tot publicul în faţa scenei. Îţi dădea senzaţia că poate să facă orice cu ea, să o ducă oriunde, ca un origami împletit din sunete de cristal. Dan Cimpoieru, care a cântat alături de Minculescu în „Voltaj”, spunea că de multe ori uita să atingă corzile chitarei atunci când Cristi îşi începea voiajul spre zona sonoră rezervată liliecilor. Pe antebraţ, firele de păr i se ridicau ca nişte lănci şi mâna i se transforma într-o aripă de găină.

Niciun disc al trupei – nici măcar primul – nu poate transmite senzaţia unui concert Iris de la începutul şi mijlocul anilor 80. Trist este că au rămas doar câteva înregistrări radio din „perioada Adi Ilie” (chitarist şi compozitor excepţional), un concert-pirat din 1984 şi, din câte ştiu, nicio înregistrare video.

Pentru că, în acei ani, Iris pur şi simplu curenta pe scenă. Ei au readus la viaţă, prin şocuri electrice, rock-ul care, după plecarea celor de la Phoenix şi a lui Dan Andrei Aldea, aproape intrase în comă. Mari trupe, cum a fost „Roşu şi Negru”, au fost, nemeritat, huiduite de public, întrucât organizatorii, nedorind să încheie cu Iris – pentru ca şuvoiul de energie să nu se scurgă apoi pe străzi -, puneau formaţii mai „calme” în închidere. Şi, bineînţeles, la Iris aprindeau lumina în sală, pentru a-ţi crea senzaţia de prizonier veşnic aflat în bătaia proiectorului.

Nu întâmplător un concert Iris a stârnit un sâmbure de revoltă împotriva sistemului, în 1988, la Miercurea Ciuc. Şi nu versurile erau subversive, ci modul de a le transmite, împuşcînd cuvinte printre rafale de chitară. Cu o lovitură de picior, „Ţiganu’” proiecta stativul microfonului în sus, se căţăra ca o panteră pe boxe, ori cădea cu scenă cu tot în fosa orchestrei de la „Tănase”, sub apăsarea celor din public care săriseră să-l ia în braţe. Ţin minte cum sala bubuia ca inima unui bizon gonind, în turmă, spre prăpastie, atât de tare încât, o dată, uşile au plesnit sub apăsarea publicului. Dar câte săli mizere nu au devenit nave de luptă sub comanda amiralului electric! … Şi chiar dacă acum alte generaţii fredonează alte melodii, acele vremuri nu pot fi uitate.

Respect, Cristi, şi curaj! Ştim că ai vrut să cânţi pe 2 martie, iar asta face mai mult decât dacă am fi recuperat toate videotecile şi fonotecile anilor de tinereţe. Te aşteptăm să urci din nou pe covertă, pentru a da vechiul semnal: „Bună seara, prieteni!”.

Iris în concert, 1984 (piesa Iris, cu versurile uşor schimbate faţă de album, din păcate cu o scădere de nivel în mijlocul melodiei)