În Bucureşti, nu parcurgi trei intersecţii cu maşina fără să vezi o ambulanţă gonind cu sirena şi girofarul pornite. Ciudat este că, deşi oraşul e plin de salvări care aleargă turbate, aproape de fiecare dată acestea ajung cu mare întârziere la pacienţi.

Interesant e şi cum reacţionează unii şoferi la trecerea ambulanţei. Se dau la o parte doar pentru a reveni în siajul acesteia, folosind-o ca maşină de deschidere, asemenea corbilor care îi pândesc pe muribunzi.

Să revenim însă la paradoxul maşinilor cu cruce roşie şi girofar care, deşi sunt peste tot şi se mişcă repede, nu prea ajung. Există oare o înţelegere între judeţe, prin care ambulanţele din Bucureşti acţionează în Baia Mare şi invers? Se pare că nu. Domnul Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii Publice, spune că principala explicaţie ar fi faptul că peste 90 la sută dintre apelurile primite la Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti sunt false.

Acum, domnul Arafat e demn de tot respectul, mai ales pentru ce a reuşit cu SMURD. De asemenea, nemernicii care cheamă în glumă o ambulanţă ar merita ca, atunci când chiar vor avea nevoie de una, aceasta să nu vină pentru că s-a deplasat la apelul altui farseur.

Cred însă că domnul Arafat exagerează cu acest procent. Cunoscând promptitudinea S.A.M.B., poate că unii oameni mai prevăzători aleg să sune la 112 încă din copilărie, să fie siguri că medicul va ajunge în timp util şi nu va încerca să-i trezească la viaţa de apoi. Dar despre procentul şoferilor care dau drumul la girofar şi la sirenă fără să fie în misiune, doar pentru că se plictisesc să aştepte în trafic, ce ştim?

Cred, mai degrabă, că pentru unii angajaţi ai S.A.M.B. sunt false nu 90, ci sută la sută dintre apeluri. Poate că a devenit de prost-gust să suni la Salvare şi aceasta să te găsească respirând.

Ce soluţii avem? Putem muri organizat, programându-ne pe zile şi pe zone – “Astăzi, locuitorii sectorului 4 au liber la infarcturi, se pregăteşte sectorul 5” -, ori să trăim mai puţin, pentru a nu destabiliza sistemul medical românesc. Dacă tot am comis gafa de a ne naşte în această ţară, să nu persistăm prea mult în greşeală. Ştiţi, desigur, că bătrânii sunt ultimii pe lista de intervenţie. Dacă spui la telefon că ai nevoie de o ambulanţă pentru bunicul de 80 de ani, ai mari şanse să îl moşteneşti rapid.

Să nu uităm de bulibăşeala cu cele două numere de telefon, 961 – încă în funcţiune, alocat doar Salvării – şi 112, care preia apelurile de urgenţă pentru poliţie, ambulanţă şi pompieri. Acum câţiva ani s-au înregistrat cazuri de oameni care au murit pentru că au fost pasaţi între cele două numere. Astăzi, dacă sunt ambuteiaje şi linia 112 e blocată de cei care semnalează blocaje în trafic, alţi oameni pot muri cu zile.

Când suni la 112, parcă dai un interviu de angajare. Operatoare fără o deosebită pregătire medicală stabilesc priorităţile în intervenţie. Dacă eşti singur acasă şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât un atac cerebral, trebuie mai întâi să-ţi descrii simptomele la telefon.

Cum banii noştri plătiţi la stat ca taxe şi asigurări medicale nu prea se întorc sub formă de ambulanţe, nu ar fi mai bun un hotline? Măcar ne-ar îndulci ultimele clipe de viaţă. “Pentru operatoare blonde , tastaţi 1. Pentru roşcate, tastaţi 2 (…) Pentru doamna cu coasa, închideţi telefonul. Vă sună ea”. Ce atâtea întrebări la care să răspunzi horcăind? “Sunt operatoarea ta nebunatică. Apropie receptorul de piept ca să-ţi iau pulsul”. Mai bine să fii pus pe aşteptare, dar nu cu Mozart, ci cu un robot care să-ţi dea ultima împărtăşanie la telefon, pentru doar 3,99 euro/minut fără TVA.

Ar fi, oricum, mai puţin cinic decât ceea ce se întâmplă acum. După ce ai sunat de 8 de ori după o ambulanţă, iar de vreo 3 ori ai reluat simptomele (poate în ideea că mai laşi de la tine şi renunţi la câteva), la sfârşitul fiecărui apel operatoarele te liniştesc: “Aşteptaţi că vine”.

Nu precizează însă ce anume vine: moartea sau ambulanţa? Măcar pe prima te poţi bizui: într-un final, apare.