Oare unde mai e acel suporter rapidist care conducea galeria acum 5-10 ani? Era totdeauna îmbrăcat în negru (odată l-am văzut şi cu o gambetă pe cap). Gesturile îi erau dirijorale. Când înălţa până în nori o mie de voci, când le modula într-un «huooo!», dar cu o parte de crescendo şi una finală, pedalată. Corul aştepta doar intrările lui, care erau cu atât mai impresionante cu cât erau precedate de săltarea lui în picioare, o scurtă potrivire a ţinutei, ridicarea mâinilor (cu grija pentru manşete) şi împungerea asistenţei cu un deget. Dezlănţuia furtuni sau calma valurile, printr-un simplu gest. Celor mai năbădăioşi le făcea cu degetul strâmbându-se ca la auzirea unor acorduri false.
Lumea îl privea câteodată cu mai mult interes decât pe jucători. Fără el meciurile îşi pierdeau hazul. Îmbrăcat totdeauna în negru, impunea prin alura oficială, foarte serioasă. O dată l-am privit de la doi paşi. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că avea un obraz cu totul mutilat, cu cicatrice roşii ce-i traversau faţa de la un ochi până la bărbie. Gura abia se ţinea în nişte muşchi subţiaţi, iar bărbia, tremurândă, sta să cadă. Dar vocea, intactă, puternică, pornea atât de vijelioasă, că îi umfla chipul şi i-l desfigura şi mai mult.
La ieşire, amestecat printre suporteri, îşi târâia picioarele pe alee, nemaiputând vorbi sau gesticula, ca un actor ce-şi dăduse sufletul pe scenă.
Fragment din romanul „Cvintetul melancoliei”, de Costache Olăreanu, editura Cartea Românească, 1984.
A apărut cel de-al 28-lea album solo hammillian şi poate fi comandat de