De pe albumul “Barrett” (1970).

În seara asta plec pe munte. Şerpaşii sunt pregătiţi, iar fierul de călcat de-abia a încăput în rucsac, din cauza cărţii intitulate „Memorii pe care mi le amintesc”, semnată „The man”. O săptămână şi ceva nu voi trimite notificări prin mail, dar câteva articole vor apărea. Vă salut cu mult bine de înălţime!

Dacă vreo călăreaţă oarecare de circ, firavă şi ofticoasă, ar fi silită cu plesnituri de bici de către un şef nemilos să se învârtească neîntrerupt în manej, luni de-a rândul, în faţa unui public nesăţios, şi să salte pe crupa unei gloabe, făcând bezele şi mlădiindu-se din mijloc, şi dacă acest joc ar continua în vuietul orchestrei şi al ventilatoarelor înspre viitorul cenuşiu ce se deschide necontenit înainte, însoţit de aplauzele care aci se sting, aci izbucnesc iarăşi din palmele ce sunt de fapt nişte ciocane cu abur – poate că atunci un tânăr spectator de la galerie ar coborî în goană pe lunga scară dintre staluri, s-ar repezi în manej şi, în plin cântec al fanfarei ce se adaptează mereu, ar striga: opriţi!

Dar întrucât nu astfel se petrec lucrurile, ci o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb şi roşu, ţâşneşte în arenă zburând printre draperiile pe care lachei le trag în lături dinaintea ei, întrucât directorul, căutându-i privirile, îi răsuflă în faţă ca un animal devotat, o saltă grijuliu pe calul vânăt-rotat, de parcă nepoata lui cea mai dragă ar porni într-o călătorie primejdioasă, nu se poate hotărî să dea semnalul pocnind din bici, apoi, printr-un efort de stăpânire de sine, îl dă în fine, după care aleargă pe lângă cal cu gura căscată, urmăreşte cu ochi ageri salturile călăreţei, abia putând înţelege măiestria ei, încearcă s-o avertizeze cu strigăte în englezeşte, îndeamnă la atenţie încordată pe rândaşii care ţin cercurile, iar înainte de marele salto mortale imploră, cu braţele ridicate, orchestra să tacă şi în cele din urmă o ridică pe micuţă de pe calul tremurând, o sărută pe amândoi obrajii şi nicio omagiere din partea publicului nu i se pare îndestulătoare, în timp ce ea, săltându-se în vârful picioarelor şi sprijinindu-se de el, în norul de praf care încă-i înconjoară, întinde braţele în lături şi-şi lasă căpşorul pe spate, vrând să împartă cu tot circul fericirea ei – întrucât astfel se petrec lucrurile, spectatorul de la galerie îşi reazimă faţa de balustradă şi, lăsându-se furat de marşul final ca de un vis greu, plânge fără voie.

Din volumul „Verdictul”, cuprinzând povestiri de Franz Kafka, apărut la Editura pentru Literatură Universală, 1969, în traducerea lui Mihai Isbăşescu.

(…) De aceea sârma joacă un rol deosebit de important în viaţa românului. Un simplu capăt de sârmă ţine loc de toate talentele şi darurile cu care au fost împodobite celelalte naţii. Să nu socotiţi cumva că alţii n-ar folosi deloc sârma şi le-ar lăsa numai românilor onoarea deosebită de a o întrebuinţa în fel şi chip. Ba o folosesc şi alţii, şi încă foarte bine, dar numai în scopuri limitate şi, ca să zic aşa, lesne de prevăzut.

De exemplu, unui şofer neamţ, dacă i se strică maşina aia minunată cu care l-a dăruit Dumnezeu, nu i-ar da prin cap că o poate repara cu o bucăţică de sârmă. Şoferul român însă repede leagă o bucăţică de sârmă la locul potrivit, unde e piesa care nu merge, şi iacătă că maşina a pornit din loc! Cu o bucăţică de sârmă românul repară televizorul, propteşte gardul care stă să cadă, îşi leagă câinele scăpat din lanţ, îndreaptă acoperişul casei ce se prăvale, se scobeşte în dinţi sau în nas, dacă are acolo vreo bubă care să-l necăjească, în sfârşit, orice i s-ar întâmpla, primul lucru pe care românul aleargă să pună mâna este salvatoarea bucăţică de sârmă. 

Neamţul, deşi nu-i nici el prost, lasă maşina oprită în drum şi pleacă să caute piesa pe care s-o în locul celei defecte, fără să se gândească nicio clipă că piesa aceea nici n-ar fi necesară dacă dacă ar avea la îndemână o bucăţică de sârmă. Românul însă îndată pricepe despre ce e vorba şi începe a scormoni de jur-împrejur, printre crăpăturile gardului sau prin şanţ, doar-doar o găsi vreun căpeţel de sârmă pe care s-o îndoaie şi s-o pună în locul celei defecte. Până să vină neamţul cu piesa, românul, cu sârma lui, a şi pornit maşina din loc. E drept că, de obicei, nu merge decât puţină vreme, după care trebuie să oprească iar, pentru a înlocui bucăţica de sârmă veche cu o bucăţică de sârmă nouă.

În timp ce maşina neamţului a fost reparată cum se cuvine şi acela îşi vede de treabă, maşina românului s-a umplut de bucăţele de sârmă pe la toate încheieturile, e un mic morman de sârme îndoite – dar minunea e că totuşi merge! Nu ca a neamţului, dar oricum, mai face câţiva metri. Ce-i drept, mai şi stă din când în când, până găseşte şoferul român prin şanţ sau prin crăpăturile gardului căpeţelul de sârmă pe care îl caută cu îndârjire şi înjurând de mama focului. De fapt, mai mult stă decât merge sau mai degrabă merge ca şi cum ar sta, dar, în definitiv, fraţilor, ce pretenţii putem avea de la câteva mici bucăţi de sârmă puse cap la cap?

(fragment din „Simion Liftnicul” – roman cu îngeri şi cu moldoveni – Petru Cimpoeşu, Editura Polirom 2007)