AICI E – spuse el.

Se simţea un miros puternic de iasomie. Grilajul era foarte vechi şi pe jumătate acoperit de glicină. Poarta ruginită se deschidea greu, scârţâind.

Băltoacele lăsate de  ultima ploaie străluceau în noapte. Se vedea o cameră luminată, dar tăcerea dădea mai degrabă senzaţia de casă pustie. Trecură pe lângă o grădină părăginită, plină de buruieni, mergând pe o cărăruie de pe marginea unei galerii laterale, susţinută de stâlpi de fier. Casa era foarte veche, cu ferestrele dând spre galerie şi care încă mai păstrau zăbrelele de tip colonial; vechile dale erau în mod sigur de pe vremea aceea, pentru că le simţeai adâncite în pământ, tocite şi crăpate.

Se auzi un clarinet: o frază lipsită de structură muzicală, tânguitoare, dezarticulată şi obsesivă.

– Ce-i asta? – întrebă Martin.

– Unchiul Bebe – explică Alejandra -, nebunul.

„Despre eroi şi morminte”, 1961.