Adevărata echipă

Steaua sau FCSB? Poli sau FC? FCU sau CSU? N-are importanță.

Eternul comic al fotbalului românesc își consumă cea mai tragică perioadă. E ca într-o secvență cu Stan și Bran care, după ce s-au chinuit să care un obiect, pianul sau bradul, sună la ușă, dar nu le răspunde nimeni. În absența adversarului, cei doi încep să se bată. Nu cu frișcă, nu prin tragerea pantalonilor în vine, ci cu setea omului care vrea să se răzbune și nu are pe cine.

De aceea, urletele lui Pancu, în ciuda conținutului licențios, reprezintă un omagiu involuntar: în scurta sa alocuțiune susținută în aula din Ghencea, domnul în cauză nu s-a referit la FCSB, ci la Steaua. Chiar dacă nu resimt acest fapt, și rapidiștii, și dinamoviștii au o problemă prin dezembrarea inamicului numărul 1. În ecuația primară a suporterului, întrebarea „Noi pe cine mai urâm acum?” s-ar putea dovedi mai importantă decât acea teribilă certitudine de a ști pe cine iubești.

Continue reading

Postul TV de pe lângă LPF

Un loc în care să se strângă zaţul fotbalului românesc? Glumiţi? E o idee minunată!

Oţelul este a treia campioană la rând, după CFR Cluj şi Unirea Urziceni, care nu e condusă de către oameni excesiv de guralivi. Să lăsăm, pentru moment, greşelile de arbitraj şi afacerile tenebroase de culise. De ce se întâmplă astfel? Una din explicaţii, deşi nu cea mai importantă, ar fi următoarea: principalul ţel al gălăgioşilor nu este performanţa, plasată cel mult în planul secundar, ci afirmarea propriei existenţe prin televizor. E ca şi cum, la Animal Planet, emisiunile ar fi despre puricii de pe spinarea leului.

În urma acestui rapt continuu, multe echipe se transformă nemeritat în nişte întreţinute de lux, iar palmaresul devine o condicuţă în care fiecare conducător îşi consemnează firavele spârcâieli. Ce este Universitatea Craiova pentru infimul ei patron? Cocă lipită de degete, din care poate face colaci de pomană prin orice subsol de clasament. Steaua? O stafie întinsă în faţa căminului aurit, ca un covor din blană de leopard. În Timişoara, spiritul echipei e ţinut pe umeri de către suporteri, dar lestul celui cocoţat apasă greu pe sufletul fiecărui iubitor de Poli. Şi tot aşa.

Un real progres pentru fotbalul românesc ar fi ca patronii, nu jucătorii, să fie cei împrumutaţi peste hotare. În afara ritualului de înfrăţire prin transfuzie, există multe lucruri pe care vechilii fotbalului românesc l-ar putea învăţa, de la conducerea lui Real Madrid, de exemplu. De fapt, cam totul. De aceea, ideea ca Liga Profesionistă de Fotbal să-şi întemeieze un post TV, iar acolo şi numai acolo să apară patronii echipelor, este o idee minunată. Ar fi un fel de o arcă a tuturor vieţuitoarelor fără pedigri fotbalistic, aruncate în largul grilei să-şi rezolve micile necesităţi, un circ care să reunească multe dintre ciudăţeniile lăsate de Dumnezeu în acest colţ de lume.

I-aş zice, în dulcele şi cursivul grai românesc şi cu acea originalitate specifică oamenilor luminaţi, LPFTV. Parcă aud clipurile de autopromovare: „La ora 09:00, Dumitru Dragomir se bărbiereşte pe obrazul drept. Urmăreşte-l doar laaa … lepefeteveeeeehhh! (cu pronunţia aceea de announcer, care geme către sfârşit, dându-ţi senzaţia că tocmai a fost lovit în bărbăţie). La 12:00, începe ceremonia servirii brânzei la Palat! Exclusiv laaa … lepefeteveeehh!”.

De aceea, lansez o idee pentru realizatorii de emisiuni cu tentă sportivă: poate încercaţi să-l prindeţi la telefon pe Lakshmi Mittal, preşedintele ArcelorMittal. Prefer să ascult robotul telefonic al secretarei domnului în cauză decât pe vorbăreţii autohtoni. Şi sunt sigur că ar spune lucruri mai interesante.

P.S. Dragi prieteni, sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, vă invit la lansarea cărţii mele, intitulată “Câteva sfârşituri de lume”. Festivitatea va avea loc la standul Editurii Humanitas de la Bookfest. Vă aştept!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu