Întotdeauna mi-au plăcut tramvaiele, cu mirosul lor de fier și cu zgomotul sacadat. De aceea, pe unde călătoresc încerc să urc măcar într-unul. Iată o listă cu cele care mi-au plăcut, pe care vă rog să o completați voi.
Zaragoza
În vara aceasta, întorcându-ne de pe Camino de Santiago, am ajuns în orașul spaniol Zaragoza, care ne-a plăcut foarte mult. Una dintre cele mai frumoase lucruri din această urbe liniștită și curată, care contribuie mult la fluența traficului și la păstrarea purității aerului este linia de tramvai ce unește centrul cu cartierul Valdespartera (unde străzile poartă numele unor filme celebre).Continue reading →
Iubesc Praga pentru tramvaiele ei diverse, de la cele cu „ochişori” rotunzi, cele de la începutul secolului trecut ori cele moderne, cu forme de nave spaţiale. Pentru funinginea pe care veacurile au aşezat-o într-un degradé vertical pe faţade, pe care oamenii au ales să o lase acolo, ca o veritabilă mărturie a timpului. Iar deasupra negrelii se află, în proporţii delicate, aurul tutelar al oraşului, pentru a cărui imposibilă obţinere „Împăratul alchimiştilor”, Rudolf al –II-lea de Habsburg, a plătit cu defenstrarea colecţiei sale de artă şi cu coroana.
Urcând spre castel, te gândeşti că personajul lui Kafka nu a reuşit să ajungă acolo, tocmai pentru că sunt atâtea drumuri şi cărări întortocheate care te obligă la zăbavă, fie pe uliţele de deasupra bisericii Sfântul Nicolae, fie pe colinele verzi din Malá Strana, fie prin superbele grădini regale.
Îi iubesc pe praghezi pentru că respectă şi alchimia stomacului, mâncarea şi licorile fiind diverse, gustoase şi nepustiitoare de buzunar. Iubesc Praga pentru străvechiul orologiu astronomic din care nu întotdeauna, la oră fixă, apostolii mecanici ies la apel, semn de rău augur şi splendidă metaforă a unui ceas care nu arată doar timpul, ci şi vremurile.
Dar în primul rând o iubesc pentru liniştea plină de murmure din Piaţa Oraşului Vechi, unde, seara, după ce apostolii s-au dus la culcare, poţi sta pe caldarâm, printre alte sute de turişti, ascultând domoala trecere a timpului.
O femeie strălucitoare
de Adrian Georgescu
Ca niciun alt oraş european, Budapesta este o continuă petrecere-surpriză. Când pătrunzi apoi în inima oraşului, în faţă îţi explodează o deschidere imensă în care Dunărea uneşte, mai degrabă decât desparte, vechile oraşe ale Budei şi Pestei, opusuri complementare, asemenea simbolurilor yin şi yang.
În această luptă, nicio parte nu a reuşit să o sufoce pe cealaltă, toate sfârşind prin a seduce laolaltă. Doar un exemplu: Marea Sinagogă, cea mai mare din Europa, este construită într-un stil arhitectural maur-bizantin, iar înăuntru se află o orgă, instrument specific bisericii creştine. Până şi din acel secol şi jumătate în care Ungaria a fost sub dominţie turcească au rămas două băi şi mormântul lui Gül Baba, războinicul-imam, poetul rozelor, aflat pe o stradă lăturalnică din Buda. Misterul continuă şi în adâncime, pe sub oraş aflându-se o altă operă de artă: cea de-a treia linie de metrou ca vechime din lume.
Ars de turci, bombardat de americani, ciopârţit de sovietici şi cu podurile năruite de germani, oraşul a reizbucnit după fiecare dezastru cu aceeaşi forţă vivantă. Budapesta nu are aurul Pragăi, nici sutele ei de clopotniţe, are însă acea sevă a vieţii veşnice, un erotism aparte, ca o femeie cu o mie de aparenţe şi nicio vorbă în plus care să-i ştirbească misterul.
Iar seara, când malurile Dunării se îmbracă în lumini, puţine sunt locurile, altele decât acesta, în care ţi-ai dori să fii.
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
