„Ar trebui să ne vedem mai des”

Există mai multe feluri de prietenii și ele se schimbă odată cu vârsta.

Cea mai intensă formă dispare, după mine, odată cu adolescența. Alții spun că poate dura până pe la 25 de ani. Vreți varianta cea mai optimistă pe care am auzit-o? Ține până pe la 30 de ani. În rest, e ca și cu trupele rock de succes: dacă oamenii au trecut de-o anumită vârstă, e bine să lase chitarele electrice. Să mai scoată un album de best of, să facă un prim turneu de adio din cele zece și cam atât.

De ce?  Continue reading

Să ne “combinăm” prietenii?

O piesă fără succes

de Adrian Georgescu

Când ne referim la complotul ce are ca scop cuplarea unor prieteni sau cunoştinţe, deseori folosim expresia „a face lipeala”. Cuvântul în cauză nu se află în dicţionar şi îşi exprimă singur limitele: „lipeala” e o lipitură ce nu prea funcţionează. E ca atunci când foloseşti un adeziv nepotrivit. Cureţi suprafeţele, le ţii câteva minute în contact, apoi descoperi că, deşi ai respectat modul de utilizare, părţile rămîn totuşi separate.

Dar chiar dacă vrei să “lipești” doi oameni compatibili s-ar putea să nu-ți iasă. Chimia sentimentelor funcţionează după alte legi decât cea a materialelor. Ceea ce vezi din exterior şi ştii despre două persoane nu se potriveşte cu acea energie subtilă de apropiere care acţionează în mod misterios, de multe ori sfidând chiar logica.

De-a lungul anilor, am asistat la asemenea puneri în scenă. Oricât de subtil ar fi fost regizate, n-a ieşit nimic. Nu îmi dau seama de ce, probabil pentru că naturalul dispare din această ecuaţie. Ambele persoane ştiu sau îşi dau seama pe parcurs care e ideea şi deja se prezintă ca la un interviu de angajare, hotărâţi să prezinte cea mai bună versiune a lor. Scânteia dragostei şi actul natural al seducţiei nu pot fi însă stimulate sau ajutate. Nu ne îndrăgostim niciodată de variante prefabricate, de clone politicoase şi parfumate, ci de oameni, uneori chiar şi de părţile lor mai puţin fermecătoare.

Iar asta se întâmplă atunci când piesa se joacă sub bagheta singurului regizor capabil să pună în scenă o întâmplare: Cel de Sus ori Destinul sau cum vreți să-i spuneți.

 

Pentru ce sunt prietenii?

de Elena Georgescu

Printre cele mai mari probleme ale societăţii noastre sunt înstrăinarea şi singurătatea. Pentru mulţi oameni – şi mai ales pentru o femeie -, o dată cu trecerea anilor, sunt goluri e din ce în ce mai greu de umplut.

În România, nu prea există locuri în care oamenii singuri, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, să se întâlnească. Aşadar, ai 50 de ani, eşti singur, dar unde să cauţi persoana potrivită, unde ai putea să o întâlneşti? Acasă, între patru pereţi? În staţia de metrou? Pe scurtul drum dintre maşină şi poarta locului de muncă? La serviciu?

Şi de aceasta există prieteni. Ce e rău în a le face cunoştinţă unor oameni singuri, majori şi vaccinaţi? Pentru ei, poate fi o şansă. Problemele pot apărea din alte motive. De pildă, avem un prieten care, de 15 ani, regretă faptul de a le fi făcut cunoştinţă unui amic şi unei vecine. Astăzi, mariajul merge prost, iar el se simte vinovat pentru funcţionarea proastă a cuplului, asumându-şi nefericirea celor doi ca pe propriul eşec. Nu e doar o atitudine nepotrivită, ci şi una arogantă. Dacă respectivul mariaj ar fi mers bine, probabil prietenul nostru, din aceleaşi raţiuni, şi-ar fi asumat meritele.

Astfel eşuează, în general, un demers bine intenţionat: prin exagerarea rolului personal. Cel care face cunoştinţă nu este nici naş, nici garant al stabilităţii, nici judecător, nici psihoterapeut de cuplu. E doar un om care încearcă să-şi ajute prietenii. Restul e treaba lor.

Să dai mai departe un cadou?


Filtre de cafea

de Adrian Georgescu

seinfeld-regift2La nuntă, am primit, printre altele, trei filtre de cafea, patru seturi de tacâmuri, două mese de călcat, şi un agitator pentru sucuri naturale. Ca urmare, în următoarele săptămâni, le-am “măritat”. Am simțit atunci adevărata bucurie de a dărui, sentiment cu atât mai puternic cu cât a fost dublat de ușurarea de-a elibera casa.

Ce ar fi trebuit să fac cu atâtea lucruri inutile? Să le păstrez până când, prin 2027, ultimul filtru ar fi intrat în serviciu? Măcar am avut grijă să nu dau filtrele excedentare cuiva căruia medicul i-a interzis să bea cafea. Aceste obiecte sunt precum cartea mergătoare de la “popa prostu’”, trebuie să le transmiţi mai departe, având grijă să păstrezi sensul de joc, pentru a nu te găsi în stânjenitoarea situaţie de a returna obiectul exact celui care ți l-a dat. Probabil că prin lume există un şir al filtrelor de cafea care călătoresc din casă în casă. Nu-i exclus chiar să primeşti unul, încă sigilat, oferit prima oară la o nuntă ţinută în ’86 în Bogota.

Oricum, e singurul antidot pentru “cadoul simbolic făcut în glumă”, atrocitatea supremă în materie de relații sociale. Nu demult, am primit o maşină de tuns, cu mesajul subînţeles “Mai tunde-te!”. În mai puţin de o lună am măritat-o cu un prieten căruia chiar îi cade părul. Mă voi supăra dacă, în momentul în care respectivul îşi va face un implant, o va da mai departe? Deloc. E mașina lui de tuns, nu a mea.

P.S. Agitatorul de sucuri naturale primit la nuntă l-am aruncat. Era complet inutil. În schimb, persoanei care mi l-a dărut i-am făcut cadou de ziua ei un foarte folositor filtru de cafea.

Adevăratul preţ

de Elena Georgescu

Darul a devenit un fel de bilet de intrare la o petrecere, achitarea unei obligaţii sociale. Ceva din modelul societăţii de consum se regăseşte şi în felul în care facem cadouri: înconjuraţi de o abundenţă de obiecte, acestea trebuie să circule, în numele convenţiilor în care s-a dizolvat bucuria de dărui. Există o tablă nescrisă a preţurilor pentru diferite situaţii: nuntă, botez, vizită, zi onomastică, mutarea într-o casă nouă. Până şi reacţia este aceeaşi, indiferent că primim ceva ce ne doream de mult ori o carte pe care deja o aveam: „Vai, ce surpriză! Nu trebuia!” spunem, deşi toată lumea ştie că trebuia.

A dărui nu înseamnă doar a căuta un cadou prin magazine, a-l cumpăra şi a-l înmâna. Ar trebui să fie un proces mai îndelungat. Nu dăruieşti gândindu-te la tine şi la ce ai vrea tu să aibă cel cadorisit, ci la acesta: dacă îi va face plăcere, dacă are nevoie de acel obiect şi dacă nu cumva îl mai are. În acest scop, începi din timp să te interesezi subtil de aceste lucruri, fie „trăgând de limbă” persoana în cauză, fie întrebându-i pe cei care o cunosc mai bine.

Există oameni ale căror cadouri, chiar dacă aş vrea, nu le-aş putea „redărui”. Sunt atât de personale, reflectă într-o asemenea măsură atât aşteptările mele cât şi, discret, individualitatea şi grija celor care mi le-au dăruit, încât pentru altcineva nu ar însemna aproape nimic. De aceea nu cred în acest procedeu: îi răpeşte cadoului cea mai importantă parte. Nu preţul, ci preţuirea.

Voi cum faceți? “Redăruiți” sau nu?