Ori, ori
de Elena Georgescu
Un judecător nu poate judeca un proces în care e legat de una dintre părţi, un poliţist nu poate ancheta un caz în care este implicat sentimental, un psihoterapeut nu are voie să aibă o legătură afectivă cu pacientul.
Din acelaşi motiv, fără să-şi dorească controlul asupra vieţii private a lucrătorilor, multe companii descurajează sau interzic relaţiile amoroase între doi angajaţi, când unul este şeful direct al celuilalt. Este vorba de asigurarea obiectivităţii şi a unor relaţii corecte de serviciu, care constituie tocmai una dintre principalele obligaţii ale unui manager.
Să presupunem totuşi că se întâmplă. Oricât de discreţi ar fi cei doi, tot se va afla şi, din acel moment, fisura e creată. Managerul va pierde brusc o mare parte din capitalul de încredere şi de respect cu care este investit de subalterni, în timp ce perechea sa va fi privită ca un intrus de către colegi. Chiar dacă şeful va rămâne corect şi obiectiv, el nu va mai putea aplica o măsură disciplinară unui angajat fără ca respectivul să se simtă discriminat.
Pentru acest gen de întâmplări există întotdeauna o rezolvare: unul dintre cei doi poate fi mutat în cadrul companiei astfel încât existenţa profesională şi cea privată să nu interfereze. Să nu uităm că şi viaţa de cuplu poate fi afectată dacă unul s-ar afla, la serviciu, într-o poziţie superioară celuilalt. Nu ar mai exista relaţia armonioasă de “acasă”, ci prelungirea schemei de la serviciu. Cum să-i spui şefului care te-a muştruluit acum o oră “spală şi tu vasele!”?
Luceafărul modern
de Adrian Georgescu
Dragostea nu e în fişa postului. O spune şeful de la resurse umane, noul sfânt care stă la porţile locului de muncă şi împarte lumea în două. Acesta e principiul schizoid al corporatismului: acasă eşti cum vrei tu, la serviciu cum vrem noi.
Pe de-o parte, compania organizează teambuilding-uri – noua formă de tabără PTAP pentru angajaţi -, deoarece oamenii care se cunosc şi în particular lucrează mai bine împreună. Pe de altă parte, interzice o relaţie sentimentală între două persoane aflate în relaţie de subordonare. Fostele graniţe între clase sociale sunt acum trasate între nivelurile organigramei: şeful trebuie să fie un Big Brother inaccesibil, lucid şi imparţial.
Ne preocupă drepturile animalelor de a nu fi chinuite, restrângem însă dreptul fundamental al omului de a iubi pe cine i se întâmplă să iubească. Aceste măsuri nu protejează însă angajaţii de favorurile nemeritate de care ar beneficia „amanta şefului”, ci fereşte instituţia de microbul neplăcut al dragostei, un sentiment subversiv care pune în pericol mult mai importanta etică a muncii. Astăzi, Eminescu ar scrie „Luceafărul” despre un manager ce străbate etajele intermediare pentru a sta la taclale cu o subalternă.
Marile pericole nu sunt discriminarea, hărţuirea sexuală sau tratamentul preferenţial de la serviciu, ci mai degrabă singurătatea, uscăciunea interioară şi lipsa comunicării. Măsura tuturor lucrurilor nu mai e omul, ci persoana juridică, pentru că profitul firmei a devenit mai important ca viaţa, a ta, a lui, a ei, a oricui.
