Am văzut meciuri de “x şi 0” mai palpitante decât acest Steaua – Dinamo.

Derby de România? El clasico autohton? Nu, „El Apático”. Mai degrabă ai asculta orice discurs al lui Ion Iliescu sau ai urmări doi gândăcei ochiul-boului mergând încârligaţi pe pavaj, o bunicuţă croşetând, programul de clătire al unei maşini de spălat. Nici măcar îmbrâncelile dintre jucători după un fault mai viguros nu mai au consistenţă. Parcă ar încerca să se invite la dans, căci mai mult se mângâie. Păi, când se ciocneau Hagi şi Mihăescu pe la sfârşitul anilor ’80, te aşteptai să zboare o gambă, o mandibulă ori măcar câţiva dinţi.

Poate, la următoarele dansuri ale somnambulilor pe care continuăm să le numim „derby-uri de tradiţie”, dacă timp de o oră nu se întâmplă nimic, ar fi mai bine să joace echipele suporterilor. Măcar oamenii ăştia mai fac ceva. De fapt, aruncarea de tiribombe peste gard, către galerie, este şi un caz de pasare a răspunderii. „Băieţi, încercaţi voi una-alta, că pe noi reţeta de drob cu Diazepam ne-a cam turtit”. Ar fi trebuit ca fotbaliştii să aprindă fumigenele, apoi să şi le introducă în şorturi, ca stimulente de efort.

Bănuiesc că Moţi e păstrat în echipă pentru a-l ţine mereu concentrat pe propriul portar, altfel este o stalagmită cu crampoane. Bordeanu îşi parcurge banda ca troleibuzul, iar când troleele sar, aşteaptă să-l depaneze Andone. Urmărind inadaptarea consecventă a lui Liviu Ganea, te gândeşti că e cam „Leave you” Ganea.

Da, Steaua a fost mai activă, dar în stilul unei persoane care are urgentă nevoie la toaletă. Echipa tropăie şi se agită pe terenul de joc, apoi, după binemeritata uşurare din pauză, se potoleşte. După ce ia gol, starea febrilă reapare, însoţită de şuturi necontrolate. Din 21 de emisii de minge către poartă, steliştii au nimerit ţinta de numai trei ori! Dintre acestea, două au fost multlăudatele şuturi ale lui Tănase, în care balonul parcă se dezumflă de cum pătrunde în spaţiul aerian al careului mic.

Steliştii au avut şase ocazii mari. La ultima, de pildă, Onofraş a întins nu piciorul către minge, ci acea bucată de carton care păstrează rigiditatea cizmei în cutie. Nu-i poţi spune însă „situaţie clară de gol” unei faze în care Bănel rămâne singur cu portarul, decât dacă acesta îi e coechipier. În cele mai multe dintre cazuri, e „o situaţie clară de râs”.

Cât despre Surdu, când alergi ca un căţel după fluturi, iar un ins ceva mai înalt decât steguleţul din colţul terenului înscrie cu capul de lângă tine, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te cheamă Absurdu.