O kilometrică poveste de amor

Era o după amiază însorită de mai. Fauvé stătea lângă semafor, cu radarul pentru depăşirea vitezei pornit, când a zărit cu coada farului cum o decapotabilă Alfa Romeo grena alunecă uşor în stânga-i, fâşâind din pneuri ca într-o invitaţie subînţeleasă. Fudul nevoie mare, simţindu-se strălucitor graţie proaspetei ceruiri, Fauvé a tras adânc aer şi benzină prin supapele de admisie şi a turat jucăuş motorul. Degeaba: graţioasa apariţie nu i-a acordat nici măcar un scurt clipit din semnalizatoare. Îndrăzneala lui a mers atunci mai departe: a claxonat scurt, coborându-şi uşor geamul din stânga faţă. Alfina s-a făcut din nou că plouă, fluturându-şi absentă ştergătoarele peste parbriz. Mânios, el a pornit girofarul şi a tuşit scurt din sirenă, iar acest ritual masculin de etalare a puterii a avut, ca mai mereu în asfel de situaţii, succes deplin: bambina i-a răspuns, în sfârşit, printr-un chicot delicat de ambreiaj. Sigur pe izbândă, Fauvé s-a apropiat agale, poliţieneşte, în timp ce-o măsura pe necunoscută din pneuri până-n vârful antenei. Tocmai ajunsese lângă portiera ei, suficient de aproape pentru a-i simţi parfumul delicat, când Alfina a demarat în trombă, cu scârţâit de roţi, lăsând în urmă o trombă de praf şi gaze de eşapament.

Şi iată-l pe eroul nostru rămas de căruţă în mijlocul drumului, cu motorul înecat ca ultimul începător, cu toate beculeţele sticlind disperate pe bord. În acele secunde s-a simţit ca un Wartburg de pensionar redegist, gata să fie prins de fălcile concasorului spre a fi transformat într-un morman de fiare. Apoi, pedigriul teuton şi-a spus cuvântul. Fauvé a simţit cum uleiul începe să-i clocotească în vine, bujiile i-au oferit pe loc scânteia necesară şi s-a năpustit neînfricat în urmărirea fugarei.

Cei câţiva oameni care or fi asistat, în acea după amiază, la goana lui Fauvé după Alfina nu au realizat că era mai mult decât o simplă urmărire, de acelaşi vechi ritual al vitezei desfăşurat între două automobile. Ascultând de un ciudat impuls interior, ca şi cum din momentul în care, adulmecând mireasma stranie a Alfinei, simţise că lucrurile nu mai pot fi altfel decât personale, Fauvé oprise sirena şi girofarul şi renunţase la a chema întăriri. Voia ori totul, ori nimic, să fie el cel ce-o va zăgăzui sau cel care-o va pierde, iar pentru asta ştia că va goni chiar şi după ce ultimul strop de benzină se va evapora sau ultima fărâmă de cauciuc va fi aşternută pe asfalt, se simţea capabil să împingă bielele prin propria voinţă şi să crape pământul cu jantele în căutarea ei. Toate trucurile ştiute şi neştiute au fost puse la bătaie: a luat virajele aidoma suratelor multicolore din raliuri, ceea ce i-a provocat dureri atroce în bucşe şi-n articulaţii, a accelerat viguros pe liniile drepte ca un veritabil monopost de Formula 1 până a simţit că-i sar pistoanele din piept, a sărit peste obstacole sprinten ca un ATV.

Panglica de asfalt se tot răsucea între ei, dealuri li se aşezau în faţă, uneori se năpusteau împreună spre soarele auriu, ca două păsărele pe care o nedesluşită taină le face să-şi ia zborul în acelaşi timp, alteori lunecau împreună ca picăturile de rouă în căuşul unei frunze. De câteva ori, Fauvé a reuşit să ajungă în siajul Alfinei şi atunci aproape că i-a simţit mireasma sălbatică, dar când să muşte din bara cromată, ea s-a scuturat imediat, ca un căţelandru ud, ţâşnind înainte. Au smuls cearşafuri de pe sârme, au traversat mirişti ce le-au julit anvelopele, şi-au oblojit tălpile arse prin râul din care au ridicat enorme jerbe de stropi, au distrus o plantaţie de lobodă, au stârnit animalele de pe păşuni la goane sălbatice. El şi-ar fi dat bucuros 100.000 kilometri din îndelungata-i viaţă mecanică, garantată ferm de producător – cu condiţia reviziilor făcute la termen şi a unei alimentaţii echilibrate – pentru a o …, dar Fauvé nici nu mai ştia dacă îşi dorea cu adevărat să o tracteze înfrântă spre oraş ori numai să-i descifreze misterul ascuns în spatele geamurilor întunecate …, asta rămânea oricum dincolo de puterea sa, conform cărţii tehnice, de 125 armăsari, nechezând toţi a neputinţă sub capota înfierbântată, cât timp ea rămânea mereu prea mică, prea iute, prea îndepărtată.

O dată, o singură dată, a încolţit-o în interiorul unui ţarc, convins fiind că nu mai are scăpare, îi simţea deja aroma pătrunzîndu-i prin filtrul de polen, însă ea a zbughit-o dintr-un grajd alăturat, aproape că i-a atins portiera când a trecut pe lângă el claxonând vesel. Apoi, când Fauvé abandonase aproape orice speranţă de a o regăsi şi mergea blestemând la turaţie joasă în căutarea urmelor pierdute, Alfina i-a ieşit brusc în față, la o cotitură.

În acel decor în care ziua îşi dădea duhul, întinsă pe catafalcul văilor înverzite, părea o zeiţă a câmpului care se întoarce de la scaldă, picături de apă îi şiroiau pe aripile metalizate ca nişte muşte de mărgean, prin ele lumina apusului realiza misterioasele afaceri ale descompunerii şi difracţiei. Goana îi prinsese flori de câmp în radiator, un fir de salcie flutura de antenă ca un steag al victoriei, iar pe capotă i se așternuse o cunună de paie zburlite, de parcă natura care pe el îl ologise şi-l umpluse de noroi, despuindu-l de luciu şi de autoritate, pe ea o îmbogăţea în sute de feluri neaşteptate. Fauvé o contempla uimit, din nou glasul i se îngropase în bubuitul surd al pistoanelor, au fost clipe lungi, întinse ca norii vineţii de la orizont, în care s-au privit, ca şi cum angrenajele lor dureroase continuau, în interiorul caroseriilor, urmărirea, dar nu mai puteau extrage şi transmite spre roţi mişcarea, dogma străveche a tuturor maşinăriilor, sau ca şi cum aceasta devenise brusc inutilă. Apoi, într-un târziu, Alfina a sfărâmat întreaga nemişcare: a demarat, atingându-i uşor în trecere oglinda retrovizoare, spre a se face pierdută în spatele unui deal (…).

Fragmentul face parte din cartea „Câteva sfârşituri de lume”, care va fi lansată sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, la standul Humanitas de la Bookfest.