Oare unde mai e acel suporter rapidist care conducea galeria acum 5-10 ani? Era totdeauna îmbrăcat în negru (odată l-am văzut şi cu o gambetă pe cap). Gesturile îi erau dirijorale. Când înălţa până în nori o mie de voci, când le modula într-un «huooo!», dar cu o parte de crescendo şi una finală, pedalată. Corul aştepta doar intrările lui, care erau cu atât mai impresionante cu cât erau precedate de săltarea lui în picioare, o scurtă potrivire a ţinutei, ridicarea mâinilor (cu grija pentru manşete) şi împungerea asistenţei cu un deget. Dezlănţuia furtuni sau calma valurile, printr-un simplu gest. Celor mai năbădăioşi le făcea cu degetul strâmbându-se ca la auzirea unor acorduri false.
Lumea îl privea câteodată cu mai mult interes decât pe jucători. Fără el meciurile îşi pierdeau hazul. Îmbrăcat totdeauna în negru, impunea prin alura oficială, foarte serioasă. O dată l-am privit de la doi paşi. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că avea un obraz cu totul mutilat, cu cicatrice roşii ce-i traversau faţa de la un ochi până la bărbie. Gura abia se ţinea în nişte muşchi subţiaţi, iar bărbia, tremurândă, sta să cadă. Dar vocea, intactă, puternică, pornea atât de vijelioasă, că îi umfla chipul şi i-l desfigura şi mai mult.
La ieşire, amestecat printre suporteri, îşi târâia picioarele pe alee, nemaiputând vorbi sau gesticula, ca un actor ce-şi dăduse sufletul pe scenă.
Fragment din romanul „Cvintetul melancoliei”, de Costache Olăreanu, editura Cartea Românească, 1984.
sa aveti o saptamana plina
este intodeauna o patima sufleteasca pt o echipa
astazi la servici un baiat era bine dispus si deodata isi pune intrebarea :ce e cu mine? tot el isi raspunde :..aaa a batut steaua!!!!
asta-i spiritul sufletesc cand echipa ta castiga ,cam 3 zile am stat pe la sala polivalenta ,m-am imprietenit cu o mamica si amandoua ragusisem ,vroiam sa acoperim galeria rusiei :) s-aindurat postul TV3 si a onorat invitatia antrenorului ,frumos din partea dansilor ,mi-a placut intrebarile chee care i se puneau dnullui amato ,felicitari crainicului ,lui aurica antrenorul nu a facut contestatie dar rusii intodeauna era cu ochii pe albitrii ,dar a luat la individual 2 de aur si cu echipa 1 de aur ,il stia bine pregatit ca a fost lamunte si la ultima proba i-a cerut scuze ca a uitat sa-l treaca ,interesant lucruu ,ori cumamtinut cu francezii ,era un luptator francez cu parul lung ,frumusel foc ,si la ultima probail conducea pe rus dar l-a facut cheie ,mama cat m-am ofticat ,ce frumos lupta ,ce-mi placea la francezi fff mult,la cantarea imnului sportivii cantau versurile imnului ,m-au impresionat fffmult,cred ca daca-i controlam pe multi sportivi ,nu-si stiau imnul :(
@nicoam reusit pana laurma sa ajung lamitropoliei dupa 3incercari ,au racit aia micii dar si egzecutorul a racit a anulat exacutarea :( ,asta-i viata .
salutare!
oare cum „supravietuia” o galerie in acele vremuri? oare mamele adversarilor de orice fel ,aveau tot asa mare cautare? pare interesanta cartea. oricum,fragmentul acesta pare o biografie romantata a” sefului de galerie” o,tempora!
Se-njura, danny, se-njura la greu şi pe vremea aia.
Dar se-njura părinteşte, cam cum îşi înjura Moromete vaca din ogradă. Îl trimeteai pe Mopsul în mă-sa cu gândul că după meci o să beţi o bere caldă împreună la Ghiocelul, cârciuma de vis-a-vis.
Poate mai găseşti aşa ceva prin C sau judeţene. Dacă n-au ajuns şi ăia să se omoare între ei.
Si mai era ceva. Nu se-njura în turmă. Nu erau corurile astea abrutizate cu ochii injectaţi de ură. Fiecare îşi striga înjurătura lui la ratări aşa că rezultatul final era un zumzet de neînţeles şi aproape vesel.
Iar de şeful de galerie cu gambetă n-am auzit.
In schimb l-am cunoscut pe Tudorică. Mai exact trompeta lui Tudorică. Prin anii 60-70 trompeta lui Tudorică era mai iubită decăt Rapidul. Dacă aveţi răbdare o să-l găsiţi prin scrierile lui Chirilă, Barbu sau Păunescu.
Era prezent la toate meciurile Rapidului. Până se încălzeau lămpile televizorului auzeai trompeta şi ştiai dacă Rapidul joacă bine sau ia bătaie.
Goarna aia scotea minute întregi sunete dezlânate până se închega în cele mai ciudate arii, de la Bizet la Maria Tănase.
Ii auzisem trompeta vreo zece ani pe stadioane dar nu-l văzusem niciodată, eu stăteam în galeria câinilor. Eram sigur că Tudorică e vreun Dan Grigore căzut dintre îngeri. Intr-o zi am auzit sunetul goarnei prin gangul blocului şi am fugit să-l cunoaştem pe nemuritor. Tudorică era un biet ţigan oligofren care scotea doar chiotele alea dezarticulate de-ţi frâng inima.
ceva interesant pe TV1 , putina cultura la baieti pacat
sunt varza lafotbal!! daca dabea l-au recunoscut pe dudu georgescu
acest sport nu-mi place ,nici sa ma bati