În recreație

De îndată ce se suna, treaba era calculată. Ieşeam fuga din clasă, ocoleam vitrina cu premiile obţinute de şcoală la întrecerile pe municipiu, o luam la dreapta pe lângă scara profesorilor, străbăteam apoi holul pe pereţii căruia machetele înfăţişau un cartier din cutii de chibrituri şi iată-ne pe stadion! Ei, da, mai erau şi temerari care voiau să ajungă primii la „alegeri”, luând-o pe intrarea profesorilor, dar ei riscau suspendări, trimiteri la colţ sau chiar o convocare la cancelarie a staff-ului tehnic de acasă.

Era toamnă și mingile creşteau cu zecile în castanul dulce din curte, anunţându-şi intrarea în lumea fotbalului printr-un „poc!” sonor. Nu existau jambiere, nici ghete portocalii făcute pe comandă, numai pantaloni de tergal roşi până la luciu şi pantofi butucănoşi.

Acel castan nu era o mană cerească doar pentru fotbalişti, întrucât fructele sale comestibile puteau fi coapte şi mâncate, transformate de mame în piure ori adunate în sacoşă şi cărate zece metri mai încolo, întru îndeplinirea planului pionieresc. Aţi jucat vreodată fotbal cu o castană? E mai iute decât Jabulani, mai dificil de lovit ca mingea de 35, cu traiectorii mai greu de prevăzut decât cele oferite de mingea de 18. Ce să mai spunem de Artex?

Veţi zice, desigur, că era un sport dur, intrările la minge fiind totuna cu intrările la gleznă. Că imperfecţiunile micului fruct maroniu transformau fotbalul nostru într-un fel de rugby sau într-un hochei pe asfalt, cu crose învelite în pantofi. Că driblingurile, voleurile, loviturile cu capul, stopurile pe piept fiind izgonite din acest sport, nu prea mai rămânea mare lucru din el. Vă contrazic, domnilor, vă contrazic. Era fotbal, sau mai bine zis coloana sa vertebrală, certificatul lui de naştere, scris de şuturi cu şpiţul şi de pase cu latul, dar nu cu „tot” latul – altfel, „au, glezna!” -, ci doar cu partea din faţă.

Încercaţi să jucaţi ping-pong cu un penar de lemn, dacă nu cumva aţi făcut-o deja. Vă veţi dota pe nesimţite cu un simţ în plus. La fel era şi cu fotbalul cu castane.
Ce baschet? Era mai greu să nimereşti cu o mingiucă de cauciuc coşul de gunoi săltat deasupra tablei, sub tabloul lui Tovarăşu’. Ce baseball? Era „pereţelul”, având ca scop nimerirea cu mingea de tenis a conductei groase orizontale de gaz, care, prin schimbarea bruscă a direcţiei, îl paraliza pe următorul la „bătaie”.

Rege era însă tot fotbalul, comprimat în cele zece minute ale pauzei, iar o dată pe zi, în recreaţia mare, se juca un fel de finală a Ligii Campionilor. Porţile erau, bineînţeles, inegale, una fiind mărginită de castan şi de un alt copac, a doua fiind poarta din tablă a curţii. Terenul? Total asimetric, având în vedere că porţile nu erau nici pe departe faţă în faţă. Să vă spun însă câte ceva despre terenul de sport al şcolii, care până în clasa a patra ne era inaccesibil, fiind ocupat de către cei din gimnaziu. Era de pământ bătătorit, iar un peste un colţ al dreptunghiului, până aproape de una dintre porţi, venea clădirea școlii. Fără acest colț n-aş fi învăţat nicicând să dau cu exteriorul, astfel încât portarul advers să se trezească cu o minge venind cu efect, de nicăieri.

Pe terenul acela acum se construieşte ceva şi probabil că vor săpa adânc, excavând toate şuturile, driblingurile şi chiotele îmbâcsite de praf ale generaţiilor care au jucat fotbal acolo. Acum vreo zece ani, au tăiat şi castanul. Cică ameninţa să pice în cazul unei furtuni.

În ciuda știrilor de la televizor,  nu cred că există furtuni capabile să dobore copacii copilăriei. În plus, nu pot să nu mă gândesc câţi fotbalişti şi câte piureuri de castane s-or fi pierdut astfel.