Un mare scriitor, Mircea Horia Simionescu, ne-a părăsit. Nu cred că a existat un om în întreaga literatură care să se fi jucat, în sensul cel mai frumos şi deplin al cuvântului, care să fi zidit din cuvinte atâtea lumi. Şi cât de subversiv i-a fost scrisul! Iată una dintre lumi:
JULIUS BÖHLER: Când vreau să beau un pahar cu apă.
Din punct de vedere filozofic nu se poate bea un pahar cu apă. Logica nu îngăduie, iar metafizica nu permite. Fiind însetat peste măsură, am apelat la matematică. Apa era caldă, nu mai vorbesc de faptul că paharul avea urme de ruj de buze. Practica zilelor noastre, experienţa unor medici francezi arată că este posibil totuşi să se bea un pahar cu apă. Operaţiunea nu este simplă, dar e pe deplin posibilă. Un şir lung de servicii trebuie să concureze, să se cupleze cu alte şiruri, coincidenţe şi diverse. Vreau să beau. Întind mâna la cana cu apă. Cana, plină de conţinut, se trage înapoi, abstractizându-se. Mă îndreamnă parcă să nu calc ordinea sfântă a lucrurilor. Ce trebuie să fac? Setea mă învaţă: sună de trei ori.
Sun. „Sunt însetat, spun. „Foarte bine, mi se răspunde, trebuie să intervenim pe lângă cei în drept.” Cine se ocupă calificat de această importantă funcţie vitală? Mă interesez. „Vom vorbi îndată cu oglinda”, mi se răspunde. Dacă cuvântul ei a rămas încă influent… Şifonierul va binevoi să-şi desfacă uşile laterale: va fi un prim succes. Atunci, lampa de noapte se va aprinde. Acesta va fi semnalul pentru ca tabloul de Utrillo din perete (reproducere) să se lumineze, iar bărbatul din pânză să privească cu gând mai binevoitor pisica de lână cu ochi de mărgea de pe divan. O nouă intervenţie va determina robinetul să curgă. Paharul, oricât de îndărătnic, va accepta soluţia. Pentru a evita obstrucţia covorului, palid şi aspru ca un procuror, vom vorbi cu pantofii de casă, gemeni cu bumbi saşii. Din tavan va coborî îndată un păianjen, în fereastră va bâzâi o muscă verde. Cam asta e totul. Restul depinde indiscutabil de mosorul cu aţă albă, rotund şi deschis ca un zâmbet. El va obliga tava să accepte, va înlătura pornirile violente ale vecinului, domnul Ungureanu, care declară prin perete, de dincolo, că va trece lumea prin foc şi sabie şi va sprijini acţiunea care începe. Conform unui destin categoric, o rază de soare va răsuna pe cristalul paharului, un abur discret se va aşeza pe buza lichidului. Condiţia sine qua non a reuşitei: maşina de cusut să fi schimbat corespondenţă, mai înainte, cu lacătul cufărului şi să-i fi obţinut asentimentul. În momentul următor: „Te rog, bea! E proaspătă şi rece! Dacă, după asta, se vor face controale, te implor, nu spune de la cine ai primit. Sunt un biet salariat şi am familie grea.”
Odată cu satisfacţia scurgerii pe gât a paharului cu apă, va vibra în tine, grav ca o pedală, sentimentul unei vinovăţii voluptoase. (Editura Lombroso e figli, Palermo, 1960)
Fragmentul face parte din cartea „Bibliografia generală”, apărută în 1970.
„La Bellu, un avizier cu diverse comunicări (credem că nu se adresează decît celor în viaţă). Printre altele : Conform dispoziţiunilor primite, toate tovarăşele candelărese din cimitirul Bellu sînt obligate ca în fie ce zi, pînă la terminarea frunzelor căzute din arbori, să măture şi să care grămezile de frunze după alei, la locul destinat, ţinînd cont că sunt tolerate a-şi câştiga existenţa zilnică în acest loc în condiţiuni satisfăcătoare. Admninistraţia. Bucureşti, 4 XII 58…”
Din „Ulise şi umbra” apărută în 1982.
” – Oh, Doamne ! Aici, cu spatele la fereastră, lucra o fetişcană…Îmi furase minţile.. Mi se pare că era fiica mai mare a lui Cassandrescu.
Amintirea îi readuse imaginea limpede a codanei, o vedea aplecată peste plasa urzelii, luminată la chip de culorile tari ale velinţei la care lucra, o redescoperi într-un vis albastru de mai tîrziu, vis tulburător în care o dezmierda vinovat, sărutîndu-i gîtul alb, gura…Atunci, în acel vis descoperise că nu mai e copil, că sîngele din vine i se schimbase şi clocotea.
-O fetişcană brunetă, cu cărare, cu bundiţă roşie ? cîrîi astmatic bătrîna.
– Întocmai, tresări George.
-Ştiţi, domnule, chiar eu eram…Fiica mai mare a lui Ismail Cassandrescu.
George nu îndrăzni să o privească. Îi surprinse totuşi rîsul trist al gurii ştirbe. Pămîntul începuse să se clatine”
Din romanul „Nesfîrşitele primejdii”, 1978.
Pe bune, s-ar putea umple mii de bloguri din paginile Domniei Sale de geniu.
AG:
Ti-am mai spus ca la un anumit moment din viata mea am fost obligat sa selectez din biblioteca personala un numar (mic) de volume- cat sa intre intr-o valiza. Cliseul acela cu cele 10 titluri si insula pustie are o greutate aparte in cazul meu.
La 6 ani de la momentul alegerii, ma uit acum pe raftul din fata mea, vad exemplarul din „Bibliografia Generala” si ma gandesc la Mircea Horia Simionescu si la fabuloasele lui universuri construite intre cele 2 extreme ale unei cratime sau pe un tais de virgula. Sa-l odihneasca Dumnezeu.
Daca ar fi trebuit sa iau o carte cu mine, Bibliografia Generala ar fi fost, cu siguranta.
„A călători înseamnă a învăţa (în sensul cel mai didactic al cuvântului) să vezi, să înţelegi, să iubeşti lumea, să te integrezi, cu tot ceea ce ai mai bun, omenirii cuceritoare, valorilor şi năzuinţelor ei de mai bine” – Ulise şi umbra
„LAURENŢIA şi Laurenţiu merg ţinându-se de mână (cu cătuşe strânse, după spargerea unei bănci din Milano însoţită de masacrarea personalului şi rezistenţă armată în faţa poliţiei urbane…). Iremediabil feminină, fatal incatenată de iubitul ei, Laurenţia se plânge totuşi că Laurenţiu a uitat-o şi a părăsit-o.” – Dicţionar onomastic.
„HAINOROC. Nu-i nici o glumă: un Hainoroc Mateescu se află în Cartea de telefon” – Dicţionar onomastic
„În ce mă priveşte, de îndată ce voi fi sigur pe maşina mea, mă voi supune eu însumi transformării, trecerii la altă ordine existenţială. Doresc din toată inima să fiu tot restul zilelor mele manşetă de pantalon.” – Breviarul.
„Pierdut Dardanele legătură chei, apartament yale, maşină garaj, mapă, harta Constantinopol, acte, contract ireb, mănuşi piele, aţă.Aducătorului bună recompensă. Filip Dumitrache, str. Vaporului 7, Jiului – Scînteia. ”
Ulise şi umbra
„HANIBAL Încearcă să tragă o mănuşă pe caracatiţa mâinii. Speţa Hanibalilor s-a specializat într-atât să manevreze, încât s-a diferenţiat categoric de restul oamenilor. Palma are dimensiunile unei copăi, prelungirile degetelor amintesc ramurile unui copac tumefiat de ceţuri. Un Hanibal, explicând într-o conferinţă cum a făcut el, agită braţele ca şi cum o pădure s-ar zbate sub vuietul unei furtuni” – Dicţionar onomastic
“AHhhhhhhhhhh”…
“WE LIVE FOR THE PLEASURES AND SATISFACTION OF LIFE!
NO MATTER WHAT WE DO AND WHY WE DO IT, EVENTUALLY IT LEADS US DOWN THE MAIN BOULEVARD OF PLEASURE AND SATISFACTION… WE CANNOT SEEM TO GET ENOUGH OF THIS ENCHANTING AND MESMERIZING ABYSS. PAUL LIKES HIS BEER ALMOST FROZEN, POURED OVER ICE AND WITH PLENTY OF HEAD. EMIL ENJOYS PLAYING BACKGAMMON, MY WIFE LOVES THE ENDLESS PHONE CONVERSATIONS,… I CANNOT SEEM TO GET ENOUGH OF LISTENING TO MUSIC. I AM SURE THAT WE CAN ALL WRITE A BOOK JUST ON LIFE’S ENDLESS PLEASURES, BUT I WILL ONLY TRY TO SHARE A FEW OF MY OWN. NOT INTERESTED? I UNDERSTAND, BUT WE MAY HAVE QUITE A LOT IN COMMON. AFTER ALL, WHAT IS LIFE IF WE DO NOT GET ANY PLEASURE AND SATISFACTION? I AM NOT SURE WHY THE RUSH? IT SEEMS LIKE WE WANT IT ALL AND NOW. THE CONCEPT OF THE WORD “INSTANT” BECAME OUR LIFESTYLE AND WE CONFUSE PLEASURE AND SATISFACTION WITH INSTANT, SELF GRATIFICATION… I AM FINALLY SAVORING AND DROOLING FROM THE PLEASURES OF LIFE. THE HUMAN SENSES ARE INTRICATE CAPILLARIES WITH BLOOD SUPPLIED FROM A LOVING HEART, PUMPING A RHYTHM THAT IS AS UNIQUE AS YOU AND ME. I LOVE MUSIC, SOUNDS, WORDS AND RHYTHMS THAT TICKLE MY EAR DRUMS, WITH GUITAR STRINGS THAT RESONATE MY DAILY MOODS. MUSIC BECAME A PLEASURE THAT VERY OFTEN I SHARE WITH OTHERS, EVEN IF THEY MAY NOT WANT TO HEAR IT. SORRY, MY NEIGHBORS, AT TIMES I WANT TO FEEL THE SOUNDS, NOT JUST HEAR THEM. THANKS TO THESE ELECTRONIC GADGETS AND AMPLIFIERS, I CAN FEEL THE MUSIC VIBRATING UNTIL THEY PENETRATE THROUGH THE LAYERS OF MY SOUL, SOOTHING AND INSPIRING. MUSIC CREATES AN APPETITE FOR THE OTHER PLEASURES OF MY PERSONAL, DAILY MENU. IT OPENS THE DOOR TO THE NATURE THAT SURROUNDS US, A PLACE WHERE WE CAN ALL RETREAT FROM THE SOMETIMES SUFFOCATING, FAST AND INSTANT LIFESTYLE. STOP DRIVING SO FAST ON THE SERPENTINE OF LIFE AND TAKE THE EXIT THAT SAYS “BEACH EXIT, FIRST RIGHT”. TAKE YOUR SHOES OFF, LET YOUR TOES DO THE WALKING ON THE MOLDING SAND, YOUR NOSTRILS INHALE THE VELVET OCEAN BREEZE, YOUR INNER EAR ABSORB THE RHYTHMS OF THE WAVES AND LET YOUR EYES SEE BEYOND THE HORIZON WHERE THE BLUE WATER MEETS THE BLUE ETERNAL SKY. DO NOT STOP THERE, PACK YOUR ROMANTIC PICNIC BASKET AND HEAD ON TOWARDS RENOIR’S GARDENS. TAKE YOUR TIME AND REALLY SMELL THE ROSES AND LET THE MAJESTY OF A PETAL IMPRESS YOU. LET THE NECTAR STING THE BEA AND THE COLORS PAINT THE WINGS OF A BUTTERFLY. WHY NOT GET A NOSE BLEED, AND SEE THE WORLD FROM AN ALTITUDE GUARDED BY THE ABRUPT PEAKS OF THE TOWERING MOUNTAINS, WHERE THERE IS LESS AIR, BUT ITS FRESHNESS REFRESHES YOUR PLEASURES WITH PURITY AND BEAUTY…. AHhhhhhh…THE PLEASURES OF DRINKING AND ALWAYS THIRSTING, THE PLEASURE OF HAVING ATHLETE’S FEET JUST TO SATISFY THE ITCHING BY SCRATCHING UNTIL IT FEELS GOOD… Ahhhhhhh…FUN! SOCIETY’S BEST FRIEND AND NEWEST IDOL. IT SEEMS LIKE FUN IS A PREREQUISITE FOR JUST ABOUT ANY ACTIVITY, PORTRAYED AND ADVERTISED ON FRONT PAGES OF MAGAZINES, NEWSPAPERS, BOOKS, MOVIES, BILLBOARDS, AND OF COURSE THE INTERNET. DO WE REALLY NEED TO HAVE “FUN” IN ORDER TO DO ANYTHING IN LIFE? I PERSONALLY HAD ENOUGH OF THE MISUSES OF “FUN”… IN ORDER TO LEARN SOMETHING, YOU NEED FUN…IN ORDER TO LOVE OR TO BE LOVED YOU NEED FUN… IN ORDER TO PRACTICE OR PLAY A SPORT YOU NEED TO HAVE FUN…LET US MAKE IT FUN FOR THE KIDS…LET’S MAKE IT FUN FOR THE ADULTS…LET’S MAKE IT FUN FOR THE SENIOR CITIZENS…LET’S MAKE IT FUN UNTIL WE MAKE FUN OF OUR OWN SELVES. WHO AM I TO TELL YOU NOT TO HAVE SOME FUN? GO FOR IT! PERSONALLY, I PREFER COMEDY….I PREFER COMEDY. THE VERY FEW TIMES I EVER CRIED IN MY LIFE, IT WAS WHEN I CRIED FROM LAUGHING. SHOW ME A SOCIETY THAT ENJOYS AND UNDERSTANDS COMEDY AND I WILL SHOW YOU A SUCCESSFUL SOCIETY. THERE IS SOMETHING ABOUT COMEDY THAT BRINGS OUT THE TRUTH AND TRUE FEELINGS THAT PEOPLE HAVE. Ahhhhhh, THE PLEASURES… A GOOD LAUGH IN A COMEDY CLUB WITH FRIENDS, A GOOD CUP OF COFFEE AND THE AROMA OF A FAVORITE CAFÉ, A COLD DRINK ON A SIZZLING SUMMER DAY, THE OCEAN OR SEA BREEZE CARESSING YOUR SOUL, THE SMELL OF EUCALYPTUS TREES WHEN HIKING THROUGH THE ENCHANTING WOODS, THE MORNING CONCERT OF BIRDS CHIRPING A SPRING SONG, THE PANORAMIC VIEWS FROM THE MELTING SNOW EXPOSING THE ROCKY MOUNTAIN PEAKS… IT SEEMS LIKE THE LIFE’S PLEASURES ARE ENDLESS”…
12.”Tinereţea te cuprinde, bătrâneţea te surprinde”
De unde tinereţe şi până unde bătrâneţe? Hai să o luăm de la început… Creangă îşi amintea de tinereţe şi Chaplin făcea copil la bătrâneţe. Dar între ele ce există? Viaţa băi !!! Ne aducem aminte de anii tinereţii şi nu prea vrem să ne gândim la anii bătrâneţii, între timp mai trăim.
Nea’ Koenig zicea: „Sorine, am avut o copilărie sănătoasă.” Nu l-am înţeles la început şi am început să mă gândesc cum a fost… Am copilărit strecurat prin ceaţa furnalelor Reşiţei, umblat pe malul Bârzavei şi mă ţucam cu Renate pe pasarela înăbuşită de aburii locomotivei care trecea pe sub ea. Ce să mai zic, nu sună cam sănătos. Am fost tras în plasa orăşelului unde o luam de dimineaţă, la coadă, să punem ceva în ea. Nu cumva să uităm de o eugenie şi un cornuleţ cu lapte (după ce-l fierbeam). Băteam trotuarele în umbra plopilor şi salciilor care mai tot plângeau auzind cum se plângeau oamenii venind spre casă de la lucru. Primăvara mai zâmbeau şi sălciile când vedeau câte un ghiocel purtat de o gagică când o plimbam şi îi făceam curte pe malul Bârzavei. Din când în când şi Bârzava mai strălucea când o strângeam mai aproape până când îi simţeam ritmul inimii.
14 15
Cu trupa era cel mai fain. Cinci sau şase încrucişam străzile şi făceam paralele între bulevarde până când ne lăsau picioarele. Ne opream la cofetărie să tragem un suc acidulat. Parcă nu avea o culoare prea bună şi, mai trebuia şi agitat. Atât ne-a trebuit şi am început revoluţia tinereţii. Aşa de mult ne-am revoltat că nu am plecat fără o savarină sau o indiană. Mai intram în prelungiri câte o dată şi nu plecam fară un Doboş tort.
Am pornit defilarea înspre cinema Cultural sau dacă nu ne convenea konietz-soviet film mergeam până la cinema Muncitoresc să-l vedem pe Pierre Brice în „Vinetou” şi „Old Chatterhand.” După cowboy şi indieni, duminica viitoare o luam înspre cinema Intim să vedem „Pe aripile vântului”… zburam şi noi prin anii tinereţii fără să dăm de necazurile realităţii. Eram ca şi cei din serialul “Incoruptibilii.” După şcoală făceam o miuţă pe gazonul dintre blocul 2 şi 3. Felia de pâine cu unsoare, ceapa şi sarea în mâna stângă, curajul în mâna dreaptă şi talentul în ambele picioare. La interes eram viitori jucători de la C.S.M.R sau Energia. Făceam nişte talente că ştiam că avem nişte spectatoare din blocul 3 care ne făceau galerie şi băgau de seamă care din noi băgam mingea printre picioare la adversari. Ca desert, o pâine înmuiată în apă şi presărată cu zahăr. Aşteptam să vină sâmbata…nu lectii, hai la o cacicală sau luam praştia şi credeam că suntem un “Tierry la fronde”, sau chiar un “Ivanhoe”.
Toamna dădeam atacul la pomul imens de nuci de la blocul 1. Avea o coroană mai mare ca a lui Napoleon când s-a încoronat la Notre Dame. Am dat cu băţul până când nici nuci, nici crăci nu au mai rămas. Eram mai verzi pe mâini decât Incredibilul Hulk şi spărgeam nucile în mână până când crăpa miezul copilăriei.
Sâmbăta seara era defapt ceea ce aşteptam. La televizor reclama filmului “Cursa” cu o fermecătoare pasageră clandestină…noi eram afară şi aşteptam să se facă ora 21. Săream gardul la cantină şi ne chioram printre gratiile de ciment la subsolul cantinei unde femeile făceu un duş după o zi întreagă de muncă să le dea de mâncare la burlacii din blocul 800. Făceam cu rândul şi ne holbam până când ni s-a făcut poftă de nişte
15 16
murături. Chiar peste gard era magazia cantinei. Hop şi peste el şi dăi… şi în burtă şi pe pereţi. Fuga acasă că pe la ora 22 făcea Marinela duş la blocul 3. Trebuia să ne ţinem scara, cu mâna, şi ne-am dat seama cum a început Michelangelo să sculpteze. Era târziu şi ne-am retras pe bancă unde am inventat telefonul fără fir (celular), jocul nostru preferat. Şopteam în urechi şi învăţam să ne minţim unii pe alţi până când ne apuca diarea râsului. Râdeam în prostie nu prea băgând în seamă cum Tibi o mozolea pe Adriana la colţul blocului. Nu-mi spune mie că aveam prea multă energie şi nu stăteam locului şi poate că ne trebuie nişte medicamente pentru alte boli inventate ca sindromele add. Dă-le un retilin să se astâmpăre. Erau alte vremuri şi Koenig avea dreptate că duceam o copilărie „sănătoasă”. Educaţi am fost şi dacă eu am fost cam de nota 6 / 7. Şi ţăran ca mine, am fost acceptat la Universitatea din Berkeley în 1977. Am uitat să comentez că mai jucam şi un fotbal pe vremea aia şi mi-a prins bine la examenul de intrare.
Cei şaptesprezece ani de acasă mi-au prins bine în viaţă. Nu uit că primul lapte praf care l-am băut a fost din România. Cred că a fost pudrat cu nişte patriotism că încă sunt un patriot şi nu uit de unde vin, chiar dacă trăiesc pe alte meleaguri. Unii îi spun „Diaspora”, eu zic departe de acasă. Sunt foarte mândru că am sânge de român, nu prin transfuzie, şi venele sunt de român (dac). Parcă şi iarba mirosea diferit prin meleagurile unde am copilărit. Nu mă refer chiar la Reşiţa că nu degeaba dealul de lângă noi l-au numit „Dealul Golului”. Nu tu vegetaţie, numai „prauf” de la furnale. Trebuia să o luăm razna înspre muntele Semenic să mirosăm iarba verde şi să inhalăm nişte oxigen, pe vremea aia. Interesant, mă uitam la o vedere primită din Reşiţa acum câţiva ani şi dealul „Golului” era plin de vegetaţie… Combinatul a fost scos din funcţie temporar şi natura s-a revanşat. Ascultam la radioul „Albatros”, în stereo, dacă vecinul aducea şi radioul lui…Ţopescu comenta cum „Gâscanul” de la Piteşti îi trăgea în plasă la cei din conducerea gazoanelor din capitală. Mai schimbam postul de radio la unul cu purici sonor să ne gâdile timpanurile şi-l ascultam pe Bibanul şi Pelea Olteanul. Nu îl uit nici pe Caragiu, Călinescu şi Moculescu
16 17
… La singurul canal de tele îl vedeam pe Piersic făcându-l pe Harap-Alb pe ecranul alb şi negru. Nicolaescu şi „Pistruiatul”, „Paganel” şi Teleenciclopedia ne făceam să vedem mai concav sau mai convex. De sărbători mai vedeam un „Comisarul Piedone”, un „Kojak“ şi din când în când un „Manix”. La Cinema stil „panoramic” îl rugam pe prieten să-mi dea puţin din guma pe care o mesteca el. Era o lamelă de mentă, sau „spear-mentă”, cumpărată pe valută, să fiu şi eu flegmatic şi să-l imit pe Alain Delon. Cred că Creangă nu şi-ar fi imaginat o copilărie din asta. Au trecut peste 30 de ani de atunci şi Piersic a început să cânte „Besame Mucho” şi tinerii î-şi arătau crăpătura dosului imitând pleava altui popor. Măi!, ce noroc am avut să copilăresc şi să-mi trăiesc o parte din adolescenţă pe meleagurile banatului. Î-mi dau sama că şi dumneavoastră aveţi ceva de povestit din copilăria, viaţa şi bătrâneţea …Vă rog să adăugaţi Povestea dumneavoastră la inspiraţiile mele… .
Prin sacrificiile părinţilor mei, am avut parte de o copilărie care ar face şi pe unul ca Bill Gates să fie curios şi gelos. Eminescu, Enescu şi Cuza Vodă s-au reîncarnat şi s-au împrumutat de chipul meu să-şi împlinească toate visurile.
Am trăit şi trăiesc prin poezie, muzică şi sunt mândru de cine m-a făcut, unde am trăit şi trăiesc. Am avut ocazia să mă strecor printre culuoarele dintre două generaţii… .Eram îndrăgostit, făceam curte, ne plimbam şi mâinile noastre erau împletite în melancolia sentimentelor. Băeţii respectau fetele (nu le trăgeau un “dos de palmă”). Fetele erau dintr-o bucată şi o bucată care nu se lăsa să-şi bată cineva joc de ele. Ne sculam şi dădeam locul celui în vârstă. Da! Tinereţea te cuprinde. Pe de altă parte, bătrâneţea te surprinde. Unchiu Mihai a venit în vizită în California şi înainte de a pleca înapoi în România mi-a zis: „Sorine, California este o societate de consum”; i-am dat dreptate… . Într-adevăr se consuma cam mult. Au trecut anii şi m-am tot gândit… este o societate care te consumă şi te consumă cam repede. Să nu confundăm bătrâneţea cu vârsta. Ne învechim ca metalul de rugină. Pe scurt, zece ore pe zi de lucru, şase zile pe săptămână. Ajungi acasă şi începi alt lucru… mai repară
17 18
câte ceva, mai vopseşte, mai curăţă, mai schimbă câte ceva. Nu cumva să nu bagi în seamă soţia, soţul, copii şi mai ales prietenii. Hop şi vecinii; un talmeş balmeş că nu se mai termină, ca orizontul unde se pierde curcubeul. Mai o ţigară sau două (cine le mai numără?!), o duşcă, două, ăştia mi le numără soţia. Tragem un potol cu nişte grăsimi care ne înfundă şi ţevile de scurgere de la bucătărie. Cum să nu îmbătrâneşti repede? Ce să mai zic de fumul îmbâcsit de hidrocarboni si monoxizi de carbon pe care l-am inhalat într-un hal de mecanic auto. Uită-te la noi şi crede că avem doar cinzeci de ani. Dumnezeu ne vede şi are răbdare. Aşteaptă! … poate ne trimite o oglindă ca la vrăjitoarea din „Albă ca zăpada” să putem să ne uităm în ea şi să vedem cum am ajuns în halul ăsta.
Bravo francezilor că ei sunt la o cafea la trei jumătate după-masa şi nu prea se excita ca şi noi. Ce fain că mai putem învăţa de la alţii. Alţii încărunţesc prematur şi se încruntează din cauza greutăţilor vieţii pe care Scwartzenegger nu le-a ridicat când devenise „mr. Univers”.
Începem să mai sughiţăm, să mai tuşim şi să respirăm mai greu. Greu mai şi mişcăm încheieturile mai puţin senoviale şi recunoaştem că am îmbătrânit cu mult înainte de bătrâneţe. Bătrâneţea te surprinde. Nu cumva să nu-ţi dai seama că între tinereţe şi bătrâneţe este defapt realitatea vieţii când nu ar trebui să dai în mintea copilului. Tinereţea s-a dus, bătrâneţea vine, nu contează cu ce unguente dai pe tine. Am rămas cu viaţa de zi cu zi. Am redus viaţa la o zi şi în acelaşi timp am simplificat-o.
Roger Moore:
Not the right moment, I am afraid.
@ doc,
celebrate someone’s life…it is always the right moment
Encourage a generation to become writers like Mr. Simionescu
In many parts of the world, writers are a dying breed.
Mourning is for those who choose, celebrating is for
those who made the right choice.
Roger;
Celebration is one thing…self quoting is…I don’t know, just a tad inappropriate.
doc,
you are right…the page is inappropriate.
My appologies! Next time I will pay more attention…