Mai oarbă decât dragostea

de Adrian Georgescu

“Iubirea priveşte prin telescop, gelozia prin microscop”, spunea umoristul Henry Wheeler Shaw. Sunt două sentimente extrem de diferite între ele, deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, gelozia e mai mult o stare. Un individ gelos nu simte, ci îşi construieşte senzaţii, ca un păianjen care îşi ţese la infinit plasa, apoi se încâlceşte, cu o plăcere masochistă, în ea.

Dacă dragostea apropie, gelozia îndepărtează şi ridică stavile. Este o rugină care devorează şi, asemenea ruginei, se hrăneşte din ea însăşi, fiind aproape imposibil de oprit. Îi anulează iubirii cele mai importante însuşiri: libertatea şi încrederea. Este forma celor care nu pot fi propriii lor stăpâni de a-i stăpâni pe ceilalţi. Şi nu de puţine ori, persoana geloasă este cea care are de fapt ceva de ascuns, ea doar proiectând şi amplificând propria trădare.

E o dovadă de iubire? Da, însă a unei iubiri de sine prost exprimate. În toate formele ei, de la copilul care cerşeşte atenţie până la adultul măcinat de această angoasă erotică, reprezintă o formă de şantaj. Ea cere totul, dar nu dă nimic. Distruge fiinţa, însingurând-o, pentru că un om gelos la modul maladiv ori îl va distruge pe cel de lângă el, ori va rămâne doar cu el însuşi.

Anticipând, bănuind şi urmărind, făcând aşadar acţiuni care depind şi se sprijină pe alte acţiuni, gelosul nu va trăi niciodată cu adevărat, întrucât răul cel mai mare al geloziei este că, spre deosebire de dragostea cea oarbă, trăind în ea nu poţi fi niciodată fericit.

Un sentiment firesc

de Elena Georgescu

De cele mai multe ori, gelozia este pusă în relaţie cu ideea de posesiune, cu stimă de sine scăzută sau cu devalorizarea propriei persoane. Gelozia nu poate fi însă delimitată de iubire, ba chiar nu poate exista în absenţa acesteia.

Întrebarea este însă dacă există dragoste fără gelozie. Mulţi spun că adevărata iubire e „dezinteresată” şi termenul însuşi e sugestiv: în ce măsură se referă la generozitate şi în ce măsură maschează lipsa pasiunii, a unei dorinţe adevărate? Evident, există dovezi de iubire mai adecvate sau mai romantice. E posibil ca un om să se simtă iubit de un partener care-i oferă totul, dar care nu prezintă nici o urmă de gelozie? Sau poate fi cineva atât de generos încât să iubească fără să pretindă fidelitate?

De fapt, nu sentimentul în sine este cel care deranjează, ci manifestările lui. Asociem în mod nefiresc geloziei duelul şi aruncarea vitriolului în ochi sau, mai aproape de vremurile noastre, scenele, acuzele şi jignirile. Este ca şi cum am da vina pe gravitaţie pentru prăbuşirea unui avion, nu pe oprirea motoarelor. Gelozia, ca orice sentiment, este normală. Mesajul gelosului către lume este următorul: „ Omul acesta, pe care eu îl iubesc, este unic şi interzis celorlalţi pretendenţi sexuali”. Acesta nu este un mesaj bolnav, ci unul în legea firii. A dori un om numai pentru tine este cu siguranţă in spiritul iubirii. Problemele încep când ne purtăm ca şi cum omul acela ar fi proprietatea noastră. Dar asta nu e gelozie, ci lipsa raţiunii.

E normal ca organele unui om aflat în moarte cerebrală să poată fi prelevate pentru transplant, dacă respectivul nu s-a opus în prealabil? 

Dreptul de a alege

de Elena Georgescu

Termenul de „donator” îşi schimbă sensul. Nu mai descrie o persoană generoasă şi conştientă de donaţia pe care o face, ci un individ considerat mort, care şi-a pierdut posibilitatea de a-şi păstra organele. Nu este un abuz oarecare, nu doar o tâlhărie, ci este gestul cel mai dispreţuitor adresat atât vieţii, cât şi morţii. A viola un cadavru este un act patologic, pedepsit prin lege. A smulge, însă, ficatul din cineva a cărui inimă încă bate nu este considerat viol, ci, din contră, o acţiune umanitară. Nu este şi un conflict de interese la nivel medical? Aceia care ar trebui să facă tot ce le stă în putinţă să te salveze ajung să te declare apt pentru o moarte urgentă, ca să folosească tot ce mai e funcţional in tine spre salvarea altcuiva.

Bunul simţ ne spune că suntem stăpânii propriilor noastre corpuri. De aceea ne permitem sa ne îngrăşăm sau să slăbim, să fumăm sau să facem sport, să ne tatuăm sau să ne facem operaţii estetice după pofta inimii. Acordul prezumat ne îndeamnă să înţelegem că suntem un bun comun pus la dispoziţia societăţii.

Donarea de organe ar trebui să rămână un gest altruist şi o alegere individuală, omagiul pe care un muribund îl aduce vieţii, dovada că ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine. Dar, în egală măsură, ar trebui să ne fie respectat dreptul la moarte. Dacă tot e să murim, putem să alegem să o facem definitiv, cu tot ce e al nostru, fără să ne simţim egoişti sau nepăsători.

Aşteptând moartea

de Adrian Georgescu

În prezent, peste 40.000 de cetăţeni ai UE aşteaptă un organ şi 10 din ei mor zilnic. Optzeci la sută dintre cei care au nevoie de un transplant de inimă mor în decurs de un an şi jumătate de la înscrierea pe listă, aşteptând. Dacă în România se înregistrează un transplant de ficat la două milioane de locuitori, în Spania – ţară în care funcţionează acordul prezumat – se fac 49. În ceea ce priveşte transplantul de rinichi, cheltuielile costă cât şapte luni de dializă, în condiţiile în care, în lipsa transplantului, dializa se face pe tot parcursul vieţii.

Evident, acordul prezumat e cinic, ca şi cum statul doar ţi-ar închiria organele pe durata vieţii. Totuşi, e bine să ne amintim că nu statul are nevoie de aceste organe, ci nişte oameni grav bolnavi. Ar fi mai potrivită o acţiune la nivel naţional, prin care fiecare să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă vrea sau nu să-şi doneze organele în cazul morţii cerebrale. Măcar ar fi o opţiune personală şi lucidă, pentru că, în prezent, familia e cea care decide, într-un moment în care nimeni nu poate judeca la rece.

Interesant e însă altceva. Toţi ne vedem în postura donorului jefuit de organe, dar nimeni nu realizează că ar putea face parte din categoria cealaltă, mult mai numeroasă, a oamenilor care mor cu zile, aşteptând. De aceea, acum, când suntem sănătoşi, să ne gândim ce e mai rău: să dai ceva ce oricum nu-ţi mai trebuie ori să aştepţi inutil ceva fără de care nu poţi trăi?

Adevăratul ajutor

de Elena Georgescu

Nunta cu dar devine un un lucru penibil numai atunci când intră în zona exagerării. De pildă, atunci când viitorii însurăţei aleg un restaurant mult mai scump decât posibilităţile materiale ale invitaţilor, silindu-i practic pe aceştia să achite costul “fiţelor” lor. Se duce oare cineva în vizită, fie că este vorba de o petrecere de casă nouă, de serbarea unei zile de naştere, sau de un banal “ceai”, cu mâna goală? Nu. Atunci de ce am considera nunta cu dar un obicei mercantil?

Dacă se dau bani, este pentru a-i ajuta pe cei doi la început de drum. Este o idee banală şi tocită, dar adevărată. Altfel, dacă invitaţii ar veni numai cu călduroase strângeri de mână şi cu urări de “Casă de piatră!”, probabil că pe toată durata lunii de miere tânărul cuplu ar munci de dimineaţa până seara doar ca să achite costurile oficializării relaţiei lor.

În general, să iei un cadou care ţine cont de dorinţele persoanei respective este un gest care denotă respect, atenţie şi implicare. În cazul unei nunţi, darurile vin însă de la foarte mulţi şi au ca destinatari doi oameni diferiţi, deci se transformă într-un cadou “de casă”. Trecerea de la obiect la bani nu reprezintă un gest meschin şi superficial, ci un ajutor în adevăratul sens al cuvântului.

Cele trei storcătoare de fructe şi cele două filtre de cafea care îşi aşteaptă de şapte ani, de când ne-am căsătorit, intrarea în serviciu pot depune mărturie.

C.A.R.

de Adrian Georgescu

La ţară mai ales, nunta a devenit un C.A.R. pe termen lung. Dacă un neam şi-a trimis reprezentanţi la nunta ta, trebuie să te duci şi tu la una din familia lor. Sau măcar să trimiţi plicul. Astfel, un teanc de bancnote devine substitutul persoanei. Dintr-un mod de exprimare a unei bucurii, darul se transformă în exercitarea unei obligaţii. Ce se întâmplă dacă eşti invitat la nunta unui prieten bun, dar, dintr-un motiv oarecare, nu ai bani? Inventezi o scuză, ca şi cum ar trebui să-ţi duci şeful de nas pentru o zi lipsă de la serviciu. Amândoi ştiţi adevărul, dar nu puteţi depăşi blocajul unei prejudecăţi sociale.

Există şi un tarif minimal al nunţilor, acel “cât merge masa”, la care se adaugă sporuri de grad de rudenie, de grad de prietenie şi de poziţie socială. Grila trebuie respectată, pentru că urmează penibilul moment al strigării darului (de fapt al smulgerii darului), în care se amestecă şantajul şi exhibiţionismul financiar.

Dacă tot e aşa, de ce nu ducem lucrurile până la capăt? Să nu mai trimitem invitaţii, ci bilete tipărite, cu preţ. “Marcela şi Viorel vă invită la nunta lor, care va avea loc miercuri, 30 august, la Restaurantul Căprioara. Aveţi locurile 4 şi 5, de pe rândul 2 al sectorului A (lângă scenă). Păstraţi biletul pentru control”. Iar în subsol să fie scris: “Pentru cei care nu pot să participe, puteţi să vă achitaţi de obligaţie în contul nr …, dechis la banca …”. 

Adevărata călătorie

de Adrian Georgescu

În „Infernul” lui Dante, Ulise îşi povesteşte ultima călătorie. Reîntors acasă, după ani de pribegie pe mare, nimic nu l-a putut reţine să plece din nou. A navigat spre asfinţit şi miazăzi mai departe decât o făcuse orice muritor, iar când ţărmul i-a apărut în faţă sub forma unui munte, o furtună iscată din senin i-a scufundat corabia şi l-a ucis.

În timp, termenii s-au inversat. În forma ei turistică de astăzi, marea a ajuns doar sfârşitul unei călătorii, în timp ce muntele a devenit însăşi călătoria. Vasele noastre nu mai eşuează în nisip venind din larg, ci la întâlnirea cu îmbrăţişarea mătăsoasă a primelor valuri. Marea e feminină, are o vastă energie potenţială care te consumă. Atrage, ademeneşte, se oferă, disimulează, întârzie. E scuturată de furtuni rare, dar violente, care apar şi trec din senin, motiv pentru care un tiran din vechime chiar a poruncit să fie biciuită, ceea ce, bineînţeles, n-a schimbat lucrurile.

Dacă plaja îţi va oferi material din care să-ţi durezi castelele şi apă suficientă în care să-ţi îneci privirea, muntele îţi va ridica mereu în cale o rădăcină sau un bolovan. El nu te vrea, doar te tolerează. Chiar şi când panta urcuşului se domoleşte, iar o boare îi răcoreşte coasta, tot ai senzaţia că stă cu spatele la tine.

Muntele nu are siguranţa de sine a eternităţii şi a întinderii nemărginite. Cândva, fruntea i se va prăvăli pisată pe o plajă. Astăzi, însă, pe măsură ce urci spre vârf, cobori în tine, realizând singura expediţie către necunoscut rămasă posibilă.

Ce fir ne trage?

de Elena Georgescu

Bunica mea s-a născut, a trăit şi a murit într-un sat oarecare. N-a avut niciodata preocupări nepotrivite, nici treburi care s-o îndepărteze mai mult de 50 kilometri de casă. Nu avea televizor şi, deşi ştia să citească, o făcea foarte rar. Totuşi, într-o zi, pe când plivea via, străbătută de un dor care n-ar fi trebuit să fie acolo, a lăsat cosorul din mână, s-a spălat, şi-a pus hainele bune şi a plecat. Câteva zile mai târziu, când s-a întors, bunica mea văzuse marea.

Şi nu era dor, pentru că dorul presupune o stare anterioară, pe care vrei s-o retrăieşti, era ceva mai mult. Ce fir nevăzut ne trage aşadar către ea, de când construim castele în nisip până la vârsta ultimelor reverii? Ce ne face să o privim nemişcaţi ore în şir, să observăm cum îşi schimbă nuanţele şi strălucirea? De ce atunci când plecăm spre litoral nu spunem decât „merg la mare”, fără nicio altă explicaţie, în timp ce orice altă destinaţie e, în general, însoţită de expunerea unui motiv sau a unei activităţi pe care dorim să o desfăşurăm în respectivul loc?

Să fie pentru că nicăieri cerul nu este mai aproape şi că doar aici poţi să vezi curcubeul întreg, unind într-o simfonie toate stările, culorile şi elementele? Ne cheamă foşnetul liniştitor al valurilor, care are asupra noastră efectul unui descântec sau ne reîntoarcem fără să vrem către locul de unde au izbucnit şi viaţa, şi civilizaţia? Nu ştim. Singurul lucru cert e că de fiecare dată plecăm de la mare trişti, cu sentimentul că în nisip s-a pierdut ceva esenţial din fiinţa noastră.

Împreună

de Elena Georgescu

Se crede despre marii creatori ai lumii că şi-au dorit singurătatea, ca o condiţie necesară creaţiei. Totuşi, până la urmă, o carte e făcută pentru a fi citită şi un tablou pentru a fi privit, iar solitudinea căutată a artiştilor este anulată în orice bibliotecă sau muzeu, când oamenii se strâng, practic, în jurul sufletului lor viu. O spune, minunat, Octavian Paler: „Cărţile se scriu în singurătate, dar împotriva ei”.

Dacă singurătatea ar fi fost pentru El o valoare, însuşi Marele Creator nu i-ar fi creat pe oameni. Parte a chipului şi asemănării noastre cu El, suntem însă făcuţi pentru alăturare, împărtăşire, uniune. Singurătatea voită înseamnă să dai vieţii ce-i al morţii, deşi nici măcar iadul nu este privit ca un loc al izolării totale. Viaţa însăşi presupune comuniune. O celulă izolată nu poate trăi fără a fi parte într-o structură, fără a-şi extrage seva din celelalte.

În ultimul timp tot mai mulţi vorbesc despre avantajele singurătăţii. Rata divorţurilor a crescut, relaţiile sunt superficiale, încrederea în ceilalţi mai puţin importantă şi fiecare dintre noi pare tot mai suficient pentru sine. Toţi sunt însă tineri, aflaţi încă la vârsta la care simţul individualităţii fie se dezvoltă, fie îndeamnă la bravadă.

De aceea, cred că numai bătrânii pot depune mărturie, aşa cum a făcut-o acelaşi Octavian Paler, în poezia „Singurătate”: „Voi, care vă întoarceţi acasă şi, după ce aţi închis uşa, spuneţi «Bună seara», voi nu ştiţi ce-nseamnă să intri pe-o uşă tăcând”.

Fuga de tine, către oricine

de Adrian Georgescu

Lumea nu se termină cu mine, dar în mod sigur începe cu tipul care, dimineaţa – de fapt, ca să fiu sincer, spre prânz -, se spală pe dinţi, perfect sincronizat, în oglindă.

De ce te-ar împiedica absenţa altuia să te bucuri de prezenţa ta? Ce este această singurătate care stârneşte atâta teamă? E golul de lângă tine, care poate fi umplut prin cumpărarea unui căţel? O tară socială, aşa cum ne-a învăţat sute de ani o societate care a făcut din măritiş cel mai important scop al femeii şi care îl priveşte pe burlac ca pe un semiratat, condescendenţă sub care se ascunde, în general, invidia?

Psihologul englez Winnicott spune: „Capacitatea individului de a fi singur constituie unul dintre semnele cele mai importante de maturitate afectivă”. Altfel spus, doar în singurătate îţi poţi înţelege singularitatea, eul şi faptul că nu eşti o jumătate, ci un întreg. De multe ori, o detestăm doar pentru că ne sileşte să stăm de vorbă cu noi înşine. Avem ce să ne spunem în acele clipe ce nu pot fi umplute cu o conversaţie despre vreme?

Sunt oameni care fug disperaţi de ei către oricine, căutând nu o persoană, ci o cârjă. Îi revezi apoi, la câteva luni după ce şi-au mobilat colivia cu o altă păsărică în curs de împăiere. Şi ce frumoasă era ea pe când lupta să atragă atenţia masculilor prin trilurile ei, şi ce vânător era el, când săgeta văzduhul cu privirile! Acum, gesturile lor de învingători nu sunt decât plapuma sub care se ascund privirile stinse ale unor combatanţi predaţi în condiţii onorabile.