Atuul timpului

de Elena Georgescu

Cunoaşteţi probabil următorul banc: „Ce face o femeie după sex? Plictiseşte”. În ciuda dozei de misoginism, există mult adevăr aici. O cetate cucerită, oricâte bogăţii ar adăposti, nu mai constituie o provocare.

Între sexualitatea bărbatului şi cea a femeii există diferenţe. E ca şi cum amândoi ar tinde să ajungă pe acelaşi vârf, numai că unul urcă pieptiş şi începe de îndată coborârea, iar celălalt domol, după ce zăboveşte acolo. Pascal Bruckner spunea despre orgasmul masculin că, în comparaţie cu cel feminin, este unul „sărăcăcios”, şi comportamentele respectă aceeaşi diferenţă.

Bărbatul acţionează în general abrupt, vizând propria satisfacţie. El vrea să dărâme zidurile, în timp ce femeia doreşte în primul rând să construiască un drum. Ea nu întârzie momentul pentru că nu şi-ar dori contactul sexual, ci întrucât priveşte în viitor, oferindu-i potenţialului cuplu timp să se întemeieze. Concepţiile societăţii adaugă teama femeilor de a nu fi etichetate drept uşuratice şi părăsite.

Sexul nu este atât ţel, cât pecetluire şi chiar atu, deoarece lupta se poartă şi pentru control. O dată ce invitaţia bărbatului a fost făcută, femeia este ca un jucător care poate vedea şi cărţile celuilalt. Dacă îşi doreşte doar contactul, ştie că acesta va avea loc. Dacă vrea o relaţie de lungă durată, o amânare o avantajează. Este şi o metodă de testare a partenerului: dacă acesta îşi doreşte cu adevărat o relaţie, el va aştepta, oricât de nerăbdător ar fi. Dacă nu, probabil că nu merita.

Fierul şi busola

de Adrian Georgescu

Se spune că bărbaţii se gândesc la sex o dată la 30 de secunde. Nimic mai fals. E mereu în mintea noastră.

Trebuie să priviţi bărbatul ca pe o busolă lângă care se află un obiect de fier. Până nu înlături cauza, nu-ţi vei da seama dacă ea arată nordul sau sud-estul. Vreţi să cunoaşteţi cu adevărat un bărbat? Îmi pare rău, dar până în dimineaţa de după e imposibil. Atunci veţi vedea dacă îşi strânge febril lucrurile şi o ia spre uşă sau dacă pare că ar sta o viaţă acolo. Că s-a consumat o întâlnire sau zece, până atunci veţi obţine doar rezultate false, pentru că putem să fim extrem de atenţi şi de fermecători când urmărim un scop.

Oricum, contează mai puţin când o faci, ci dacă există atracţie fizică reciprocă, adevărata bază de pornire. Atunci, de ce să amâni? Ce este acest „Nu, nu, trebuie întâi să ne cunoaştem mai bine”? Păi, pentru noi, sexul este un mijloc de cunoaştere. Alte moduri mai evoluate nu prea avem şi, oricum, ele n-ar funcţiona, pentru că e imposibil să cunoşti şi să înţelegi pe de-a-ntregul o femeie. Când un bărbat este atras de o femeie, el nu poate privi mai departe în viitor decât spre momentul în care se va culca cu ea. Pentru ea, viitorul de-abia atunci începe.

E foarte adevărat că acţionăm ca la jocurile pe calculator, dorindu-ne să ajungem cât mai repede la nivelul următor. Dar ştiţi ceva? În joc există şi butonul „Exit game”. Vrem sex, dar poate că nu numai sex şi nu puteţi afla fără riscuri cum suntem cu adevărat decât într-un singur fel.

“Indiana Jones şi regatul craniului de cristal” şi filmul “Sex and the City” au apărut în acelaşi timp, fiind continuări ale unor serii de succes. Cine a rezistat mai bine trecerii timpului: “masculul alfa” sau “femeia beta”? 

Nefericire cu pantofi

de Adrian Georgescu

Despre “Sex and the City”, Jay Leno spunea: “Două lucruri m-au împiedicat să-l văd: testiculele”. Însă filmul nu e doar reflectarea unui mod de viaţă feminin inaccesibil înţelegerii masculine, ci mai degrabă o banalizare a Evei moderne. Nici serialul, nici filmul nu redau felul de a fi al femeii dintr-un mare oraş, ci mai degrabă îl modelează.

Fiecare spectatoare trebuie să se recunoască într-unul dintre cele 4 personaje, numai că pe acestea le salvează de singurătate scenaristul, în timp ce îmbătrânirea din viaţă nu are happy end. Dacă te comporţi aşa, chicotind la aproape 50 de ani ca o puştoaică, rămâi în general singură, cu un dulap plin cu pantofi.

Cu toate deosebirile dintre ele, Carrie, Samantha, Charlotte şi Miranda ajung în final mereu în acelaşi loc: la shopping. Aceasta e scopul celor care au făcut filmul: “Oricum aţi fi, fetelor, cumpăraţi!”. De aceea, timp de peste două ore,  se rostesc zeci de nume de designeri, se schimbă toalete şi culori de păr. Louis Vuitton nu este în primul rând un fabricant de poşete mult prea scumpe, ci un fin cunoscător şi psihoterapeut al femeii moderne.

Prin comparaţie, “Indiana Jones şi regatul craniului de cristal” e doar un film prost, nu însă şi unul perfid. Are măcar o doză de autoironie şi e în mod evident o ficţiune. Ştiţi ceva? Eu cred că Indy, dacă trecea pe lângă cele patru “puştoaice”, nu le arunca nicio privire. Prefera să se afunde în junglă, în căutarea unor antichităţi mai interesante.

Cu mâna goală

de Elena Georgescu

Să admitem că „Sex and the City” este un film prost, că femeia nu se mai vede în spatele accesoriilor, a fardului şi a unei atitudini nepotrivite în faţa înaintării în vârstă. Dar cum înfruntă trecerea timpului eroii masculini în timp ce noi ne lăsăm păcălite de aceste iluzii?  Mai rău.

În ultimul (sper) „Indiana Jones”, un sexagenar bine întreţinut şi ferchezuit se caţără sprinten pe liane, face cascadorii pe motociclete şi se bate cu îndemânarea de acum un sfert de veac. Nu, între timp nu a băut din Sfântul Graal, doar s-au perfecţionat trucajele pe calculator. Datorită acestui rol, Ford a fost numit membru de onoare al consiliului de conducere al Institutului de Arheologie din America. Presupun că nu abilitatea actorului în a face diferenţa dintre un vas din China antică şi unul din civilizaţia Maya a contat aici. Indiana Jones e mai mult decât un personaj, reprezintă un ideal de imaturitate al congenerilor săi, care tare ar mai colinda prin lume din faţa televizorului.

„Sex and the City” nu tratează în primul rând goana după împlinire, bărbaţi sau haine, ci relaţia de prietenie dintre patru femei, ce rezistă în ciuda trecerii anilor. Cu tot aerul mercantil, multe teme serioase ale lumii contemporane sunt puse în discuţie: singurătatea, cancerul, homosexualitatea, relaţia cu părinţii, dorinţa de a avea copii.

În acelaşi timp, din toate aventurile sale bătrânul Indy se întoarce aşa cum a plecat: rânjind, cu mâna goală, fără să fi învăţat nimic.

Amândoi

de Adrian Georgescu

Într-o asemenea situaţie, decizia, indiferent care ar fi ea, trebuie luată în doi, iar ponderea trebuie să fie 50%-50%. Există, evident anumite excepţii, cum ar fi violul ori când starea de sănătate a mamei nu permite ducerea unei sarcini.

Ascunderea faţă de tată a apariţiei unei sarcini mi se pare o greşeală. Este şi copilul lui. Un bărbat care nu doreşte ca perechea lui să facă un avort este oricum mai pregătit decât respectiva în a deveni părinte, deci şi-ar putea asuma singur această responsabilitate. Legea e însă mai degrabă interesată de dreptul unei femei de a face un avort decât de şansa dată de Dumnezeu unui copil de a trăi alături de cel puţin un părinte care să-l vrea şi care să-l iubească.

Să mergem la polul opus. Ce face în general o femeie care îşi doreşte un copil, dar care nu are o relaţie stabilă? Seduce un bărbat şi-l convinge că a folosit una dintre metodele contraceptive feminine. E o metodă mai la îndemână decât a apela la o bancă de spermă, unde donatori sunt bărbaţi care şi-au asumat condiţia anonimităţii şi care, în plus, sunt şi testaţi medical. După un timp, bărbatul e pus în faţa unui fapt împlinit, ceea ce poate presupune şi plata unor obligaţii financiare pentru un lucru pe care nu şi l-a asumat.

Eu cred că o femeie ar trebui să aibă drept de veto doar în cazul în care ea vrea copilul, dar el nu şi numai dacă ea îşi asumă integral responsabilitatea creşterii şi a întreţinerii. Altfel, este nedrept, nenatural şi ilogic, adică un abuz.

Alegerea unuia singur

de Elena Georgescu

Un astfel de moment, cel al sarcinii neaşteptate, e trăit în mod diferit de către cei doi. Bărbatul, deşi implicat, este în continuare liber, iar femeia, confruntată cu o dimensiune diferită a realităţii, devine prizoniera propriei sarcini.

Nu cred că o astfel de decizie poate fi luată în comun. În cazul unei sarcini neaşteptate, votul este deplasat şi inutil şi e mai potrivit ca alegerea să fie făcută de către femeie. Sigur, ea poate cere părerea partenerului, a părinţilor, a medicului, a preotului sau a oricui doreşte, dar dacă se va lăsa sau nu influenţată de aceştia e numai treaba ei. În cazul în care ponderea decizională ar fi egală, cât de „democratic” ar fi, de exemplu, ca un bărbat să silească o femeie să nască un copil pe care ea nu-l vrea?

Avortul este considerat un păcat grav. Poate cineva care doreşte să ia parte la o astfel de decizie să-şi asume şi partea de vinovăţie care i se cuvine, neputinţa de a se ierta, trauma post avort? Un bărbat poate traversa o perioadă de doliu, însă nu va simţi niciodată aceeaşi apăsare de a-l fi ucis pe cel pe care îl plânge.

A lăsa un copil, convinsă fiind că nu eşti pregatită pentru acest lucru, e la fel de greu. Adesea, bărbatul promite că va ajuta şi el cu ce poate, dar această afirmaţie include şi varianta „zero”. Responsabilitatea, sacrificiile, compromisurile, depresiile şi chinurile îi revin într-o proporţie covârşitoare femeii, de aceea şi decizia trebuie să-i aparţină ei.

Fluturi în stomac

de Elena Georgescu

Iubirea nu este o acţiune voluntară, raţională sau controlabilă. Nu este nici măcar o alegere şi nu presupune nici un fel de negociere. Este o întâmplare cu noroc sau ghinion, fără ca cineva să fie responsabil. Din această perspectivă, dragostea la prima vedere este cea mai sinceră dintre iubiri, pentru că e singura în care avem aşteptări cu sufletul la gură, nu pretenţii, singura în care nu ni se cuvine nimic, dar sperăm să primim totul, este singura în care dăruim necondiţionat şi nu avem reproşuri de făcut.

În faţa acestei tresăriri, toţi savanţii cu aparatele lor de măsură şi control îşi pierd orice noimă. Oare de ce reţinem în amintire momentele în care fluturii pătrund în stomac, nu zilele, lunile sau anii în care aşternem site pentru cernerea acelui sentiment? Nu pare să mai fie loc de pasiune între doi oameni care s-au cercetat cu lupa, prudenţi şi îngrijoraţi pentru propria stare de bine. Nu pare să mai fie iubire, ci program de viaţă.

Dragostea se naşte în inimă, nu în straturile intime ale celulelor. Ne aduce bucurie tocmai pentru că, în egală măsură, ne poate produce suferinţă. Fără asumarea acestui risc nu putem avea parte de iubire.  Răscolind în lung şi-n lat, putem găsi ceva care să semene, să ni se pară convenabil şi sigur, confortabil şi mulţumitor. Mereu va lipsi însă ceva, ca şi cum am locui, de dragul facilităţilor, într-un hotel de lux  şi-am lăsa praful să se-aşeze în propria casă.

Chibritul şi lumânarea

de Adrian Georgescu

Despre dragostea la prima vedere, psihologii spun că efectul ei depinde de starea de spirit în care te afli şi că durează aproximativ 30 de secunde pentru a se instala.

Dragostea e un alfabet constituit din semne subtile, imposibil de descifrat în câteva secunde, o emoţie atât de profundă, încât cuvintele nu o pot exprima. În acest sens se chinuiesc de secole filosofii, poeţii şi savanţii. Unii caută să-i dea definiţii, alţii să-i descrie stările, ultimii ne povestesc despre feromoni, dopamină, serotonină şi alte substanţe chimice care ar fi secretate de organism la vederea persoanei respective.

„Dragostea la prima vedere” este compusă din „dragoste” şi „la prima vedere”, termeni antagonici în opinia mea. Când ochii îţi pică pe cineva şi apare acel sentiment, ce simţi, de fapt? O puternică atracţie faţă de respectiva persoană, dorinţa de a-i fi alături şi, să mă scuze doamnele!, de a nu sta cu mâinile în propriul sân. Dintre cele trei etape ale dragostei – dorinţa, atracţia şi afecţiunea -, „la prima vedere” se referă la dorinţă şi la atracţie, căci afecţiunea vine – dacă vine – un pic mai târziu. Ai sări însă în foc pentru o persoană pe care de-abia ai văzut-o? Ai face-o, cred, doar dacă ai fi pompier.

Dorinţa arde ca un chibrit, dragostea ca o lumânare. Câteodată, e foarte adevărat, dorinţa la prima vedere se preschimbă în dragoste, însă e doar o fericită întâmplare, o transformare de care filosofii, poeţii şi savanţii nu prea s-au ocupat.