E OK să ai o relaţie cu fosta iubită a unui prieten?

Un sacrificiu inutil

de Adrian Georgescu

Pentru concizie, să denumim A şi B persoanele care se îndrăgostesc una de cealaltă. A şi C sunt prieteni, în timp ce B şi C au fost implicaţi cândva într-o relaţie sentimentală.

Evident, aceste situaţii nu sunt plăcute. dar partea etică a problemei e exagerată. Vorbim despre un caz în care A nu i-o “suflă” pe B lui C, deci nimeni nu înşală pe nimeni. Totuşi, preferăm în general să stropim plantele uscate şi să le tăiem pe cele care îmbobocesc, pentru a nu le face umbră celor dintâi. Interesant este că prietenia (dintre A şi C) e asimilată drept sentimentul cel pur, care nu trebuie mânjit, nu dragostea.

C e privit ca o “victimă”, dar de fapt A mi se pare într-o postură mai delicată, cea a omului care, deşi e îndrăgostit, trebuie să fie responsabil. Ce să aleagă: împlinirea dragostei ori sacrificiul impus de prietenie? A suferă consecinţele faptului că relaţia dintre B şi C, deşi încheiată, nu şi-a consumat finalul. I se cere să vadă în B nu persoana iubită, ci, printr-un ocol care ţine de trecut, pe fosta prietenă a prietenului său.

Deşi ambele sunt sentimente bazate pe apropiere, pe atracţie, între dragoste şi prietenie există diferenţe. Prima e oarbă şi apare într-un mod inexplicabil, cealaltă vede pe unde merge şi are legătură cu etica. Prietenii ţi-i alegi întotdeauna, persoana de care te îndrăgosteşti niciodată.

După mine, problema nu e atât renunţarea lui A, cât faptul că C nu o poate face, aşteptând de la două persoane apropiate un sacrificiu inutil şi o doză dublă de suferinţă.

Triunghiul periculos

de Elena Georgescu

Soţul meu a prezentat situaţia ca pe o problemă de geometrie în plan (mai lipseau bisectoarele şi mediatoarele), dar viaţa e mai complexă decât teorema lui Pitagora generalizată.

Da, dragostea e oarbă, însă suntem ceva mai mult decât nişte vieţuitoare supuse instinctului. Apoi, nu e vorba numai de etică aici. Există o graniţă între categoria “prieteni” şi categoria “iubiţi”, iar cine o trece suferă în general consecinţele. Toţi trei se vor afla într-o zonă gri a relaţiilor şi a sentimentelor. Păstrând notaţiile lui “Pitagora”, chiar dacă între B şi C n-a fost decât o aventură, iar ei sunt de acord că totul e terminat de mult, în inimile lor – şi mai ales în cea lui A – va rămâne mereu un sâmbure de îndoială.

O astfel de situaţie te împinge să fii tot timpul atent, să te întrebi dacă nu cumva încă se simt atraşi unul de celălalt, să le interpretezi gesturile, să fii nesigur şi gelos. Aceasta este perspectiva celui care pare cel mai câştigat în acest triunghi. Pentru ceilalţi doi, lucrurile vor fi la fel de ciudate. Obligaţi să se confrunte unul cu celălalt, vor reevalua situaţia şi relaţia lor din trecut. Se vor simţi constrânşi să arate prietenie şi amabilitate cuiva cu care au dorit altădată să încheie orice relaţie, sau, dimpotrivă, atracţia dintre ei ar putea reapărea, ca într-un cerc vicios.

Legătura iniţială B-C va sabota şi relaţia A-B, şi relaţia A-C, tocmai pentru că, deşi e considerată moartă, nu este îngropată. Fantomele trecutului vor apărea mereu şi nimeni nu poate trăi liniştit într-o casă bântuită.

Există suflete-pereche?

Acul şi fânul

de Elena Georgescu

În 2005, statisticile numărau peste 6,5 miliarde de oameni în lume. Dacă ar exista suflete-pereche, unul şi numai unul dintre ele ar fi potrivit pentru fiecare dintre noi. Să-l căutăm ar fi nu un demers romantic, ci unul sisific. Majoritatea dintre noi am sfârşi singuri şi neîmpliniţi, căutând acul ideal în câteva care cu fân din proximitate.

Există cupluri în care cei doi par făcuţi unul pentru celălalt. Poate cineva să fie convins că măcar unul dintre ei n-ar fi fost mai fericit lângă altcineva? Ce se întâmplă dacă la 20 de ani crezi că ţi-ai întâlnit sufletul-pereche şi te căsătoreşti, iar la 30 de ani acesta moare? Alegi singurătatea şi doliul pentru tot restul vieţii?

Cred că acest concept a fost inventat pentru a întreţine în noi iluzia că nu suntem singuri şi că există un campion al alterităţii şi o relaţie-trofeu ce răsplăteşte un ipotetic loc 1 într-un joc cu miliarde de concurenţi. Acelaşi mit ne face să părem incompleţi atunci când speranţa găsirii începe să se piardă. Mai corect ar fi să fim conştienţi că un om perfect adaptat nevoilor noastre emoţionale sau fizice nu există.

Şi chiar dacă ar exista, omul se schimbă cu fiecare experienţă. Devii altul, iar perechea ideală se schimbă la rândul ei. Fiecare e unic şi, chiar dacă două „suflete-pereche” traversează aceeaşi experienţă, schimbarea va fi diferită. Cât timp vor mai rămâne în acea imposibilă matcă ideală, subţire cât un fir de păr? Există o singură unicitate, şi nu a unui om raportat la alt om, ci a fiecăruia în parte.

Fără dovezi

de Adrian Georgescu

În acest domeniu, demonstraţia prin calcul statistic ori probabilistic este exclusă. Există perfecţiunea unui cuplu? E dragostea o mărime măsurabilă?

În discursul lui Aristofan din “Banchetul” lui Platon apare mitul androginului originar şi ideea de suflete-pereche. Demult, existau trei sexe: feminin, masculin şi androgin, acesta din urmă fiind compus din fiinţe duble, care îi ameninţau pe zei. Pentru a-i supune, Zeus a decis să-i despartă în două şi de-atunci jumătăţile se caută una pe cealaltă.

Nu cred, evident, în acest mit. Însă, aşa cum trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, în care Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, cred că la fel se întâmplă şi în cel mai inexplicabil şi enigmatic domeniu al vieţii: dragostea. Cred că toată lumea are, o singură dată în viaţă, şansa de a întâlni jumătatea lipsă, numai că mulţi, din varii motive, ratează ocazia.

Toată lumea înţelege noţiunea de suflet-pereche doar prin prisma jumătăţii lipsă rătăcitoare prin lume. Părerea mea e că nu eşti suflet-pereche, ci că, într-o mare măsură, devii. Aşa cum totul se întâmplă undeva pe drumul dintre predestinare şi noroc, există un anume moment în această călătorie în care pur şi simplu, brusc, realizezi că ţi-ai găsit sufletul-pereche.

Aţi observat că nu am prezentat nici un singur argument. Cei care au trăit senzaţia descrisă mai sus înţeleg, probabil, de ce. Când simţi că ai găsit tot ceea ce-ţi lipsea nu mai ai nevoie de dovezi sau de demonstraţii.

Sunt OK relaţiile sentimentale dintre şefi şi subalterni?

Ori, ori

de Elena Georgescu

Un judecător nu poate judeca un proces în care e legat de una dintre părţi, un poliţist nu poate ancheta un caz în care este implicat sentimental, un psihoterapeut nu are voie să aibă o legătură afectivă cu pacientul.

Din acelaşi motiv, fără să-şi dorească controlul asupra vieţii private a lucrătorilor, multe companii descurajează sau interzic relaţiile amoroase între doi angajaţi, când unul este şeful direct al celuilalt. Este vorba de asigurarea obiectivităţii şi a unor relaţii corecte de serviciu, care constituie tocmai una dintre principalele obligaţii ale unui manager.

Să presupunem totuşi că se întâmplă. Oricât de discreţi ar fi cei doi, tot se va afla şi, din acel moment, fisura e creată. Managerul va pierde brusc o mare parte din capitalul de încredere şi de respect cu care este investit de subalterni, în timp ce perechea sa va fi privită ca un intrus de către colegi. Chiar dacă şeful va rămâne corect şi obiectiv, el nu va mai putea aplica o măsură disciplinară unui angajat fără ca respectivul să se simtă discriminat.

Pentru acest gen de întâmplări există întotdeauna o rezolvare: unul dintre cei doi poate fi mutat în cadrul companiei astfel încât existenţa profesională şi cea privată să nu interfereze. Să nu uităm că şi viaţa de cuplu poate fi afectată dacă unul s-ar afla, la serviciu, într-o poziţie superioară celuilalt. Nu ar mai exista relaţia armonioasă de “acasă”, ci prelungirea schemei de la serviciu. Cum să-i spui şefului care te-a muştruluit acum o oră “spală şi tu vasele!”?

Luceafărul modern

de Adrian Georgescu

Dragostea nu e în fişa postului. O spune şeful de la resurse umane, noul sfânt care stă la porţile locului de muncă şi împarte lumea în două. Acesta e principiul schizoid al corporatismului: acasă eşti cum vrei tu, la serviciu cum vrem noi.

Pe de-o parte, compania organizează teambuilding-uri – noua formă de tabără PTAP pentru angajaţi -, deoarece oamenii care se cunosc şi în particular lucrează mai bine împreună. Pe de altă parte, interzice o relaţie sentimentală între două persoane aflate în relaţie de subordonare. Fostele graniţe între clase sociale sunt acum trasate între nivelurile organigramei: şeful trebuie să fie un Big Brother inaccesibil, lucid şi imparţial.

Ne preocupă drepturile animalelor de a nu fi chinuite, restrângem însă dreptul fundamental al omului de a iubi pe cine i se întâmplă să iubească. Aceste măsuri nu protejează însă angajaţii de favorurile nemeritate de care ar beneficia „amanta şefului”, ci fereşte instituţia de microbul neplăcut al dragostei, un sentiment subversiv care pune în pericol mult mai importanta etică a muncii. Astăzi, Eminescu ar scrie „Luceafărul” despre un manager ce străbate etajele intermediare pentru a sta la taclale cu o subalternă.

Marile pericole nu sunt discriminarea, hărţuirea sexuală sau tratamentul preferenţial de la serviciu, ci mai degrabă singurătatea, uscăciunea interioară şi lipsa comunicării. Măsura tuturor lucrurilor nu mai e omul, ci persoana juridică, pentru că profitul firmei a devenit mai important ca viaţa, a ta, a lui, a ei, a oricui.

Brad natural sau artificial?

Victima Sărbătorilor

de Elena Georgescu

Numai în România, milioane de brazi sunt tăiaţi anual pentru a satisface nevoia noastră de a marca în acest fel Crăciunul. Unui brad îi sunt necesari între zece şi cincisprezece ani pentru a atinge dimensiunile unui pom de Crăciun, noi îl folosim două săptămâni, apoi îl aruncăm.

În acelaşi timp, brazii artificiali au o grămadă de avantaje. Costă mai puţin (relativ la perioada de folosinţă, de circa 6-7 ani), sunt mult mai uşor de transportat, au crengile aşezate uniform, iar acele nu li se împrăştie pe covor. Nu sunt stropiţi cu pesticide, iar pericolul de incendiu este diminuat.

Argumentele expuse mai sus sunt totuşi, în opinia mea, de ordin secundar. Cumperi o geantă imitaţie Louis Vuitton pentru a înşela ochiul, însă porţi un mantou de blană sintetică pentru că nu vrei ca un animal să moară doar pentru fala ta. Cred că bradul artificial a fost inventat nu pentru a-l înlocui pe cel natural, ci mai degrabă pentru a-l proteja.

Imaginea zecilor de brazi uscaţi, cu crengile încovoiate ca nişte gheare, aruncaţi în spatele blocului în primele zile ale lui ianuarie este suficientă pentru a-ţi şterge bucuria Sărbătorilor. Naşterea Domnului aduce moartea atâtor brazi tineri, ce noimă există aici?

Bucurie de PVC

de Adrian Georgescu

Decât brad artificial de Crăciun, mai bine nimic. După acest principiu al substituirii, de ce n-am fixa în casă o antenă de bloc, s-o împodobim cu globuri şi cu beteală, iar sub ea să punem cadouri?

La un moment dat, vom descoperi că prinşi în această cursă de a proteja cu orice preţ viaţa, vom uita să ne bucurăm de ea. Dacă tot a venit însă vorba de ecologie, să precizăm că bradul artificial e departe de a fi o bucurie pentru mediu. Aproape toate aceste obiecte sînt produse în China, ţară care contribuie cu mai mult de o treime la încălzirea globală. “Tulpina” şi “ramurile” sunt fabricate din oţel, iar “acele” sunt realizate din PVC sau polietilenă. PVC-ul nu e biodegradabil şi nu poate fi reciclat. Dacă e ars, elimină dioxine şi alte substanţe cancerigene. Plumbul, deseori folosit ca stabilizator al PVC-ului, este nociv, putând cauza probleme creierului sau sistemului nervos.

În acelaşi timp, brazii naturali sunt crescuţi în pepiniere speciale, unde, până sunt tăiaţi, îşi fac treaba lor de copaci: constituie un habitat pentru animale şi păsări, diminuează cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă, funcţionând ca un filtru pentru polen şi praf. Şi, la naiba, miros mai frumos decât orice odorizant!

P.S. În ultimul timpul, şi în România există o variantă care înlătură atât dezavantajele bradului natural, cât şi pe cele ale bradului sintetic. Au apărut companii care închiriază brazi în ghivece, pe perioada Sărbătorilor, asigurând şi transportul la domiciliu. “Copacul de hârtie”, “Terra Ecologica”, “Oltenia Garden” sunt numai câteva, adresele acestora, ca şi ale altor astfel de companii, aflându-se pe Internet.

A murit cavalerismul?

Armura lui Don Quijote

de Elena Georgescu

Amintiţi-vi-l pe Don Quijote, un bătrân nebun care trăia după idealurile cavalereşti, căutând o doamnă căreia să-i dedice gândurile sale, faptele sale, viaţa sa, fără a aştepta nimic în schimb. Nu avea niciun scop, dar avea un ideal. Mai poate fi această atitudine altfel decât sinucigaşă în ziua de azi?

Cavalerismul nu era o atitudine care să onoreze doar prezenţa femeii, ci, în primul rând, propria condiţie. Înseamnă să oferi atenţie, consideraţie, respect şi sprijin celor din jur. Astăzi, din interiorul balonului pe care ni-l construim pentru a ne proteja de lume pretindem mai degrabă aceste lucruri de la ceilalţi. Într-o lume care funcţionează prin compromisuri, principiile ce-i animau pe cavaleri sunt inutile. Omul modern se centrează asupra propriei persoane şi, dacă mai există loc pentru aşteptările celor din jur, acestea sunt luate în calcul doar pentru atingerea unui obiectiv. Tupeul a înlocuit curajul, contractul notarial şi nu cuvântul de onoare garantează o înţelegere. Puterea este înţeleasă mai degrabă pentru a manipula şi a distruge decât pentru a proteja.

În adâncul multor bărbaţi, înfometat şi zdrenţăros, încă mai zace cavalerul. Dar este oare acelaşi? Din cavalerism au rămas manierele – care de cele mai multe ori nu sunt o cale de a relaţiona, ci de a ţine la distanţă – şi gesturi de curtoazie ce rareori sunt dezinteresate. Sancho Panza i-a luat armura lui Don Quijote şi din interiorul ei îl imită perfect. Dar nu e el.

Egalitatea extremă

de Adrian Georgescu

Dacă îi deschizi uşa unei doamne sau îi ţii scaunul când se aşază, nu o faci pentru că ea ar fi incapabilă de acest lucru. E un alfabet de gesturi prin care bărbatul protejează în mod simbolic femeia. Cavalerismul nu coboară femeia şi nu o supune condescendenţei masculine, dimpotrivă, o urcă pe un piedestal. “Masculinizarea tratamentului aplicat doamnelor avea tendinţa de a sublinia schimbarea ierarhiei sexelor”, scrie Octavio Paz despre amorul curtean, din care a răsărit ceea ce numim azi “cavalerism”.

Mai degrabă decât victima misoginismului şi a lipsei de educaţie, acesta dispare pentru că îi dispare domeniul de acţiune. Este una dintre consecinţele unui feminism agresiv care vine de dincolo de ocean.

În această problemă, Pascal Bruckner îl cita pe Montesquieu care afirma că “două lucruri omoară Republica: absenţa egalităţii şi egalitatea extremă”. Or, când îţi propui să ştergi orice diferenţă între două genuri până la urmă diferite, vei sfârşi prin a anula şi lucrurile bune ce răsar din această deosebire. Dacă în lumea afacerilor, deux-pieces-ul feminin copiază costumul masculin, iar strângerea viguroasă a mâinii a înlocuit sărutatul acesteia, acest comportament ajunge să se proiecteze şi în viaţa de zi cu zi.

Există încă foarte mulţi bărbaţi care manifestă o atitudine atentă şi galantă faţă de femei şi, din păcate, din ce în ce mai multe femei ce se simt astfel puse în inferioritate. Şi cel mai abil ţintaş din lume va trage inutil dacă ţinta stă permanent întoarsă cu spatele.

Mutatul împreună, o idee bună?

Primul pas în doi

de Elena Georgescu

Aţi călătorit, probabil, cu maşina pe o şosea paralelă cu calea ferată şi veţi fi aşteptat de multe ori la o barieră trecerea trenului. Cam asta pare a fi ideea multora despre viaţa de cuplu: două drumuri care se intersectează uneori şi numai pentru că nu se poate altfel.

Totuşi, de ce se mută doi oameni împreună? Pentru că simt nevoia să fie aproape unul de celălalt. Dragostea nu e o probă de masochism, „hai să locuim în acelaşi perimetru ca să ne chinuim reciproc”, ci o palmă dată singurătăţii. Când alegi ca libertatea să se împartă la doi, parcurgi o maturizare sentimentală, etapă în care înveţi să te completezi prin celălalt.

Nu cu mult timp în urmă, societatea blama un astfel de gest, iar căsătoria era singura soluţie pentru a fi cu celălalt. Cuvântul „concubinaj” zgârie şi astăzi urechile sensibile, însă nici morala publică, nici preotul, nici părinţii nu au dreptul să opteze în locul nostru.

Mutatul împreună este ca o perioadă de garanţie a relaţiei, când orice defecţiune care intervine poate fi rezolvată mai uşor. Dacă lucrurile nu merg, experienţa traiului în comun îi face pe cei doi să înţeleagă, în timp util, lipsa compatibilităţii şi să taie răul de la rădăcină. Dacă relaţia funcţionează, fiecare va învăţa să-şi împartă timpul şi spaţiul, să se implice în proiecte comune şi să se adapteze dorinţelor celuilalt, analizând dacă e suficient de implicat, de îndrăgostit şi de dedicat pentru a primi urări precum „Casă de piatră!”.

Fiecare palmă de pământ

de Adrian Georgescu

O vorbă în doi peri anunţă, de obicei, invazia. Mai puţin experimentat în politica de cuplu, nu sesizezi pericolul şi parafezi tratatul care desfiinţează graniţele.

În câteva ore, armata inamică e masată la hotare şi până să spuni “iubito, dar …”, începe atacul chimic. Baia capătă un miros prea puţin masculin, iar dulăpiorul începe să arate ca o trusă de chimie. Din calul troian ies retorte roz, pampoane, cutiuţe, forfecuţe, sticluţe, tampoane demachiante, bandaje, lapte de corp, creme hidratante, emulsii.

Imperiul feminin mereu în expansiune nu se mulţumeşte cu atât. Apar legi noi: “Iar ai uitat să laşi capacul!”, “Nu purta tricoul ăla!”, “Câte beri ai de gând să mai bei?”. Rochiţele şi paltonaşele îţi strivesc cămăşile de peretele şifonierului, iar dedesubt şapte sute de pantofi cu toc pândesc cu turelele ridicate. Ocupantul calcă în mod mârşav toate convenţiile de la Geneva, drepturile omului singur, dreptul la liberă circulaţie după miezul nopţii.

Îngrozit de ce-ai făcut, vrei să organizezi o rezistenţă în munţi, dar nu-ţi mai regăseşti armata. “Unde mi-e treningul albastru?”. “L-am aruncat, era vechi”. Răstorni casa în căutarea unei hârtiuţe pe care ai notat un număr de telefon, o găseşti peste trei luni când se decide să arunce revista Elle în care stătea semn la articolul “Zece dovezi ale faptului că te iubeşte”.

De ce zece? Iată unul: predarea. Dacă tot trebuie să depuneţi armele, măcar întârziaţi momentul şi negociaţi condiţiile.