E necesară o Zi a Bărbatului?

Evident …

de Adrian Georgescu

În dimineaţa de 8 martie, după 5 ore de somn, m-am trezit cu dorinţa fierbinte de a fi, pentru o zi, bărbatul ideal. Astfel, am pregătit cafeaua şi micul dejun. Au urmat o fugă la cea mai apropiată florărie, distribuirea de buchete rudelor feminine de gradul întâi şi doi, precum şi un drum la piaţă pentru aprovizionare.

Programul a continuat într-o deplină armonie conjugală. Ea – două filme la televizor, eu – niciun meci la televizor, ea – 20 de telefoane primite cu „La mulţi ani”, eu – 20 de telefoane date cu „La mulţi ani”, ea – la coafor, eu – la calculator, pregătind ideile pentru această rubrică.

În mare, susţineam că, dacă ar exista o Zi a Bărbatului, ea ar trebui să fie pe 29 februarie. „Cum, doar o dată la patru ani?”, vor întreba congenerii mei. Exact în asta constă rafinamentul metodei. 1. O singură celebrare a masculinităţii la patru ani ar fi imediat acceptată. 2. În anii bisecţi, am sărbători cu un asemenea entuziasm pe 29 februarie, încât a doua zi ar fi dedicată exclusiv refacerii. 3. În anii „nebisecţi”, pe 1 martie pur şi simplu ne-am preface surprinşi că nu e 29 februarie şi chiar ne-am declara dezamăgiţi că nu suntem noi cei sărbătoriţi.

Însă şi bărbatul ideal are limitele sale: când le atinge, de obicei adoarme. La trezire, un mesaj de la jumătatea de viaţă şi de rubrică mă anunţa că ar fi o mojicie să-i cer să mişte fie şi un deget de Ziua Femeii, darămite să scrie un articol, ca urmare sărbătorita plecase la o cină cu prietenele …

… că nu!

de Adrian Georgescu

… Şi iată-mă în faţa monitorului alb, gândindu-mă dacă la EvZ ar funcţiona scuza că religia nu ne permite să scriem pe 8 martie.

În disperare de cauză – pentru că, din păcate, doar în astfel de situaţii facem acest lucru –, am încercat să mă pun pielea soţiei mele. Cum ar putea vedea ea lucrurile? Analizând la rece, cele scrise de mine s-ar putea rezuma astfel: fugă de responsabilitate, autovictimizare, egocentrism şi născocire de scuze. Pentru că …

… în fiecare zi din viaţa noastră de familie, eu mă trezesc la 11, găsind cafeaua şi micul dejun pregătite. La ora la care jurnalistul independent deschide căscând calculatorul, jumătatea feminină, psiholog, termină a doua şedinţă de terapie. Apoi, ea face cumpărăturile, eu doar le car de la maşină până-n casă. Iar dacă ar trebui să spăl o furculiţă, probabil m-aş accidenta: n-am practicat acest sport extrem de la nuntă încoace. Sintetizând, eu fac ce-mi place, ea ce trebuie.

În mod sigur lucrurile nu stau aşa în toate cuplurile, dar sunt convins că în majoritatea cazurilor femeile dau mai mult faţă de cât primesc. În doar două zile pe an avem posibilitatea de a recupera o parte infimă din acest deficit, printr-un gest simbolic. E suficient să-i oferi flori din inimă unei femei pentru a fi bărbatul perfect. Acesta e motivul pentru care soţia mea a primit acest cadou de 8 martie: să nu fie nevoită să mişte un deget, nici măcar pentru a apăsa o tastă.

E necesară o Zi a Bărbatului? Pentru cei prea apăsaţi de responsabilităţile zilelor de la începutul lui martie, ea deja există: 1 iunie.

Trebuie să fii în pas cu moda?

Tirania gustului comun

de Adrian Georgescu

În cazul în care aveţi peste 40 de ani, uitaţi-vă la pozele dvs. de la începutul anilor ‘90. Dacă sunteţi bărbat, e posibil să fi avut chică de fotbalist bulgar şi pantaloni bufanţi, pensaţi, cu talia peste buric. Dacă sunteţi femeie, semănaţi probabil cu Madonna – coafură expandată, pampoane, fard violent în jurul ochilor – şi vă îmbrăcaţi ca Sue Ellen – bluze cu umeri falşi, sacouri petrecute, fuste largi, până la jumătatea gambei, toate în culori tari. Puteţi arăta cuiva pozele acelea cu inima uşoară? Continue reading →

A câştigat „Slumdog Millionaire” Oscarul pe merit?

Ne-am bollywoodizat

de Adrian Georgescu

Au mai fost filme care au luat nemeritat premiul Oscar, însă parcă niciodată unul atât de slab. Pelicula lui Danny Boyle reuşeşte nu numai să fie sub celelalte patru nominalizate, ci şi mult sub filme precum “Blindness”, “Doubt” ori “In Bruges”.

„Slumdog Millionaire” strânge toate clişeele posibile ale cinematografiei, din toate zonele culturale. Ţintit să strângă în sălile de cinema 6 miliarde de oameni de pe cinci continente, este o mâncare în care s-au pus mirodenii de pretutindeni şi, în final, amestecul, deşi satură, n-are niciun gust.

Totul e făcut să stoarcă emoţii: tortură, copilărie nefericită, inechitate socială, doi fraţi despărţiţi de o femeie, dragoste lipsită de şansă. Cum altfel să ai succes în Cetatea Filmului decât mulgând mitul self-made-man-ului până la ultima picătură? Şi cum să-l expandezi la maximum altfel decât făcându-l pe erou să plece de la nivelul minim al sărăciei şi să câştige doar graţie cunoştinţelor acumulate la şcoala vieţii sau, pur şi simplu, prin noroc?

Asemenea concursului „Vrei să fii milionar?” – compus din câteva momente de tensiune abil create, în care e creată empatia publicului larg pentru concurent -, descoperi că la sfârşit, în afara unor răspunsuri din domenii care nu te interesează, nu rămâi cu mare lucru. Aşa cum, după această ediţie a Premiilor Oscar, rămâne numai senzaţia că „Slumdog Millionaire” a luat potul doar pentru că a venit de-acasă cu toate răspunsurile ştiute.

Un film viu

de Elena Georgescu

Puţini regizori au făcut filme atât de diferite între ele precum Danny Boyle. De la “Trainspotting” la “Millions” sau de la “The Beach” la “Slumdog Millionaire”, în toate există o intensitate specifică, o energie care schimbă lucrurile. Dacă în “Trainspotting” Boyle a găsit umor şi forţă în viaţa unui dependent de droguri, în “Slumdog Millionaire” le-a extras din sărăcie.

Cum poate un film care începe cu o scenă de tortură să se încheie cu un dans a la Bollywood? Graţie unei creşteri ingenioase de ritm care te face să aştepţi cu răsuflarea tăiată rezolvarea fiecărei întrebări. Aidoma inspectorului de poliţie, care trece încet-încet de partea celui pe care îl anchetează, te întrebi cum a reuşit un copil sărac, crescut pe stradă, să afle răspunsuri din domenii atât de diferite, şi cât de dură va fi următoarea poveste. Filmul creşte exact ca India, unde viaţa e trăită pe derulare rapidă

Există o vioiciune colorată care pulsează în fiecare scenă, unghiuri de filmare diverse şi neaşteptate. Actorii amatori joacă excelent, ceea ce este o subtilă reiterare a ideii filmului, că poţi reuşi în viaţă şi fără a fi profesionist, dacă ai încredere în tine şi inspiraţie. Coloana sonoră e excelentă, montajul şi imaginea foarte bune.

“Slumdog Millionaire” nu e un film profund şi nu dă răspunsuri la întrebări existenţiale, însă reuşeşte să redea ceea ce alte pelicule nu izbutesc: viaţa. În plus, e inspirat dintr-un caz real. Ce vrem mai mult de la un film?

Trebuie alintaţi copiii?

Îmbrăţişarea care înăbuşă

de Adrian Georgescu

Undeva, prin oraş, există o uzină care produce copii răsfăţaţi, la care lucrează cu normă întreagă mame, mătuşi, bunici şi bone şi unde, de obicei, taţii strălucesc printr-o glorioasă absenţă.

Şi majoritatea vorbesc cu copiii lor de 5-6 ani de parcă aceştia ar avea un sfert de creier. După mine, cu un copil trebuie să vorbeşti normal. Nu cu tonul cu care ai susţine o teză de doctorat ori ai comanda un batalion de puşcaşi marini, dar nici cu vocea aceea piţigăiată de personaj de desene animate, însoţită de pupături umede, ciupituri şi muşcături, pe care cei mici, pe bună dreptate, le detestă.

E o mare diferenţă între tandreţe şi răsfăţ, care nu e un preaplin de dragoste oferită, ci o exagerare care înăbuşă, depersonalizează şi îl face pe copil să-şi piardă reperele. Un abţibild şi un telefon mobil vor avea pentru râzgâiat aceeaşi valoare, una foarte mică, de vreme ce ambele obiecte au fost obţinute doar după o mică repriză de plânsete şi de tăvăliri la stand.

Corcoliţi, înfofoliţi, microfobi, lipiţi de calculatoare şi de fusta mamei, când ies din regatul în care toate lucrurile funcţionează după dorinţa lor, mititeii zei domestici cad direct într-o lume pentru care nu sunt deloc pregătiţi. Mai mult, începe şi şcoala să-i năucească (programa din clasele mici e atât de încărcată, încât ai senzaţia că trec de la bastonaşe direct la integrale). Iar dacă sunt daţi la un sport, acesta e mai mereu înotul, şi atunci cu teama continuă de a nu se zgâria în apă.

Cum creşte o floare

de Elena Georgescu

“Un guvern nu a crescut niciodată un copil”, spunea politicianul american William Bennett, arătând că o autoritate impusă, rece şi inhibatoare nu ia în calcul nevoile emoţionale ori afective ale unui copil. Un părinte ar trebui mai degrabă să urmeze celălalt model de autoritate, dinamică şi raţională, care e recunoscută şi nu impusă, îndemnând la încredere şi respect, nicidecum la frică.

Ca psiholog, petrec o parte din timp cu copii având probleme educaţionale, încercând să “răstorn” genul acesta de “guverne”. Astfel de părinţi nu sunt însă în general dornici de schimbare. Au decis să-şi lase copiii să plângă singuri când erau bebeluşi, “ca să nu se-nveţe prost”, şi nu au înţeles că a-ţi legăna pruncul, a-i cânta, a-l ţine în braţe ori de mână îi conferă acestuia siguranţă şi încredere. Mai târziu îi oferă un mediu familial rece, armat cu reguli stricte şi cu aşteptări, ca şi cum ar avea de-a face cu un ceas pe care, dacă îl întorci, trebuie să meargă precis.

Un copil e însă ca o floare. Dacă acesteia îi trebuie lumină, apă şi un sprijin pentru a creşte drept, copilul are mare nevoie de căldură, de tandreţe şi de încurajare. Doar aşa va simţi că este preţuit, va învăţa să fie tolerant, să aibă încredere în el şi în ceilalţi. El învaţă să trăiască aşa cum deprinde mersul pe bicicletă. Nesigur şi stângaci, are nevoie atât de sprijin, cât şi de libertate, iar marea artă a părintelui este să simtă când trebuie să-l ţină şi când trebuie să-l lase.

Avantajele şi dezavantajele îmbătrânirii

Un bagaj prea greu

de Elena Georgescu

Nimic nu compensează dezavantajele bătrâneţii. Există doar paliative şi mici minciuni pentru autoamăgire. E greu să invidiezi o digestie proastă, o tensiune ridicată sau un reumatism statornic. Să nu uităm însă că tratamentele de “întinerire” nu întineresc, ci numai amână, operaţiile estetice doar ascund şi au un efect strict psihologic, iar industria farmaceutică a prelungirii vieţii prelungeşte, de fapt, bătrâneţea. Continue reading →

Pro şi contra paşapoartelor biometrice

Frica de noi înşine

de Adrian Georgescu

Cică atunci când casa de marcaj nu poate citi o etichetă, vânzătoarea tastează 666 şi problema se rezolvă. Iar dacă asculţi invers „Stairway to Heaven”, dracul ţi-a lăsat acolo un mesaj. Aţi văzut „Zeitgeist”? Acolo băieţii explică modurile subtile în care suntem minţiţi şi controlaţi.

Vax. De-a lungul secolelor, busola, ochelarii sau Internetul au fost uneltele diavolului ori ale guvernului masonic mondial. Acum e paşaportul biometric. Care e însă diferenţa dintre un act de identitate cu fotografie şi unul care conţine şi un cip cu măsurători fizice? Al doilea ajută la o identificare mai rapidă şi mai precisă, atât.

Dacă ni s-ar implanta un cip în corp, da, atunci am putea vorbi de violarea fiinţei umane, de încălcarea drepturilor sau de reducerea persoanei la o moleculă de date. Dar paşaportul e un simplu obiect, care spune rapid cine eşti şi dacă ai călcat cândva legea.

Vrem să călătorim fără vize peste hotare, dar să nu ne asumăm regulile din acele spaţii. Noi lăsăm însă în casele noastre oameni despre care nu ştim nimic, apoi plecăm liniştiţi?

Am fost deseori în Occident şi nimeni, niciodată – cu excepţia hotelurilor şi a aeroporturilor –, nu mi-a cerut paşaportul. Am condus mii de kilometri şi nimeni nu m-a întrebat de permis. Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat, de ce să mă tem? Doar n-am făcut nimic. Numai noi, românii, suntem în general obsedaţi de comploturi poliţieneşti şi considerăm legitimarea o formă a umilirii.

Vorbim despre libertate? Iată forma cea mai deplină: să-ţi asumi propria identitate şi să nu-ţi fie teamă de ea.

Fără măsură

de Elena Georgescu

Deşi vizibile, datele noastre fizice – amprente digitale sau ale retinei, distanţă interpupilară etc. – ţin totuşi de o oarecare intimitate, încălcată atunci când devin obiect de măsurătoare şi, mai ales, de stocare. Recoltarea datelor biometrice era o măsură rezervată până nu demult infractorilor, acum însă ordinea se inversează: eşti măsurat pentru a fi descurajat să încalci legea.

De multe ori, limitarea libertăţii individuale e ascunsă abil sub pretextul binelui comunităţii. Introducerea paşapoartelor biometrice este nocivă şi prin mesajul transmis: “Te controlez pentru că e spre binele tău şi al celor din jur”. Câţi paşi sunt însă de la “te controlez” la “te stăpânesc”?

Astfel de mesaje, transmise regulat şi referindu-se la multe şi diverse segmente ale vieţii, îl fac pe om să creadă că viaţa sa este dependentă total de o putere exterioară şi superioară lui. O astfel de persoană – denumită în psihologie ca având un “status al controlului extern” – e fatalistă, uşor de manipulat, fiind înclinată să creadă nu-şi poate influenţa propria viaţă. Oamenii controlaţi au însă reacţii necontrolate, care pot fi ori de apatie, depersonalizare şi deteriorare a inteligenţei, ori de revoltă.

Celui căruia i se cere să se lase măsurat i se creează senzaţia anulării prezumţiei de nevinovăţie, fiind tratat precum o foaie albă de hârtie pe care, în numele unor principii vagi, poate fi scris orice. Mai grav este că, în acest caz, cel în cauză nu are şansa de a pune pe hârtie nici măcar o literă sau un punct.