În pat cu duşmanul

There are 60 posts filed in În pat cu duşmanul (this is page 3 of 10).

Ziar + carte ?

Cultură la metru

de Adrian Georgescu

Ziarul şi cartea reprezintă nu doar două forme diferite de prezentare a cuvântului scris, dar se adresează şi unor moduri diferite de a citi. Primul e o unealtă informaţională pe care o răsfoieşti, oprindu-te asupra articolelor interesante. Cărţile sunt altceva: niciodată nu citeşti cu un anume scop, ci dintr-o inexplicabilă nevoie lăuntrică, şi mergi până la capăt.

În această mariaj din interes dintre o musculiţă care trăieşte o zi şi o broască ţestoasă, nu cartea e apendicele ziarului, ci invers, ceea ce arată că în România e mai profitabil să revinzi opera altuia decât să investeşti pentru obţinerea unui jurnal mai bun, care să se susţină pe piaţă prin propria valoare. Vorbim de cartea ca obiect, tentantă nu atât graţie conţinutului, cât a preţului redus şi a formei atrăgătoare. N-avem idee de câţi cumpărători de „ziare+cărţi” folosesc ambele produse, se ştie doar că a sporit cererea de mobilier dedicat.

Părerea mea – fără a dori să jignesc pe cineva – este că, în foarte multe cazuri, volumele în cauză ajung doar elemente de butaforie. Doi metri de coperţi identice, aliniate în raft ca jucătorii la imn, strigă din adâncul paginilor deseori neatinse că stăpânul e un om cult.

E doar o tehnică de marketing, ceea ce e OK, desigur, atâta timp cât nu e prezentată ca dovadă de grijă constantă pentru îmbunătăţirea condiţiei cumpărătorului. Altfel, mai lipseşte ca tabloidele să apară cu Sandra Brown pe piept, îndemnându-ne să redescoperim plăcerile intime ale lecturii.

Un început de drum

de Elena Georgescu

Dacă soţul meu ar fi deschis măcar una dintre aceste cărţi care îl supără atât, ar fi remarcat că, indiferent de colecţia din care fac parte, din ele nu sar foile, nu miros a mucegai şi sunt tipărite lizibil. Dacă ar fi fost atent, de pildă, în metrou, ar fi observat că, într-un vagon, din 100 de călători cam zece citesc, iar 3-4 dintre aceştia ţin în mâini cărţi vândute la pachet cu ziarele.

Deci, unde e problema? O carte anexată unui cotidian costă de 3-4 ori mai puţin decât una care se găseşte în librării. Ar trebui, oare, să alegem varianta scumpă doar pentru că vine singură pe lume? Ar trebui să ne simţim vinovaţi pentru că plătim mai puţin pe hainele aflate la reduceri? E doar o ofertă, poţi s-o iei sau poţi s-o laşi. Apoi, să nu uităm că, uneori, chiar şi efortul financiar făcut pentru cumpărarea unei cărţi poate motiva un om să o citească.

E unul dintre cazurile în care interesul comercial al trusturilor de presă care practică metoda şi cel al publicului chiar coincid. Dacă un singur cumpărător din zece citeşte cartea, campania a fost bună la ceva. Acesta e lucrul important, nu că unii le folosesc drept decoraţiuni interioare.

Chiar şi pentru o carte aflată în această tristă postură există mereu o şansă. Nu contează că e „bună” sau „proastă”, mai „grea” ori mai „uşurică”, o carte poate fi un început de drum. Odată şi-odată, un copil sau un musafir va extrage una din raft, o va răsfoi şi poate o va citi. Cărţile au răbdare.

Cât de nocivă e cearta într-un cuplu?

A fost cutremur?

de Adrian Georgescu

Cearta e prezentată mereu, în mod nedrept, ca elementul negativ din raiul conjugal. Cât timp însă reprezintă accidentul şi nu regula, atâta vreme cât nu se ajunge la salve de artilerie, cearta e OK. Câteva boabe de piper dau un gust minunat mâncării. Aş compara gâlceava conjugală cu un seism de 4 grade pe scara Richter, un rău necesar prin care energiile negative acumulate se disipează. Să mai amintesc de aşa-numitul “sex de împăcare”?

Nu cred în cuplurile în care părţile sunt mereu de acord. De ce? Pentru că, de fapt, unul dintre cei doi are personalitatea tocită de celălalt şi s-a obişnuit să tot evite, să tot cedeze, astfel încât dispare orice formă de chimie şi de provocare în cuplu. Într-un fel, este ca diferenţa dintre dictatură – care înseamnă un singur punct de vedere, niciodată supus dezbaterii, şi care se termină, în general, prin revoluţii sângeroase  – şi democraţie – care presupune şi chiar are nevoie de contradicţie.

Nu cred că trebuie să tratăm cearta ca pe acea rudă sau cunoştinţă plictisitoare de care ne tot ferim. Până la urmă, dacă îi închizi telefonul, te va prinde la uşă, dacă îi închizi uşa, va intra pe geam şi va sta ore întregi. Veţi scăpa mai ieftin dacă invitaţi cearta înăuntru, îi daţi o cafea şi chiar o încurajaţi să se desfăşoare.

P.S. Evitaţi, totuşi, bucătăria. Conţine obiecte care stimulează imaginaţia într-un mod periculos.

 

Mina activă

de Elena Georgescu

Majoritatea disputelor conjugale încep din fleacuri, pentru că adevăratul motiv rămâne ascuns. În general, nimeni nu are răbdare, în timpul tirului încrucişat al reproşurilor, să-l caute. Evident, nu contradicţiile dintre soţi sunt nocive, ci aceste certuri ce se dezvoltă în jurul unui nucleu fals.

Aproape niciodată cearta nu rezolvă lucrurile, pentru că nimeni nu vrea să asculte argumentele celuilalt, ci să le folosească mai bine pe ale lui, într-un război lipsit de miză. Furia îi face pe oameni nu doar să ridice tonul, ci să se şi îndepărteze de subiect. Fleacul iniţial este mereu supradimensionat, în jurul lui cresc acuzaţii mult mai grave şi jigniri mai greu de iertat.

Apoi, după ce furtuna trece, regretele se concentrează asupra insultelor rostite la nervi, iar asta vine ca un pansament care acoperă o rană care supurează. De cele mai multe ori, împăcarea se reduce la a stabili vinovăţii neimportante: cine a început şi cine ce a zis. Vorbele grele se răscumpără, în mod fals, prin scuze şi promisiuni, dar problema rămâne îngropată, ca o mină încă activă, până va declanşa o altă explozie.

O ceartă conjugală se întemeiază, ca şi un război, pe nevoia de dominaţie. Această nevoie, chiar dacă este normală, e periculoasă atunci când devine cronică. Poate fi sabotată numai prin receptivitate la dorinţele celuilalt. Iubirea este, în primul rând, „sete de alteritate”, după cum scria Octavio Paz, ceea ce presupune deschidere şi comunicare.

Şcoală sau sport?

Şoseaua principală

de Elena Georgescu

Cei mai mulţi dintre copii urăsc şcoala. În România, programa de învăţământ e atât de încărcată, încât evitarea ei pare un lucru justificat. Sportul seamănă destul de bine cu joaca şi, de aceea, e o opţiune mai plăcută la o vârstă fragedă. Totuşi, câţi dintre cei care mai apoi lasă şcoala pentru sport ajung să facă performanţă şi, mai ales, câţi reuşesc să trăiască din sport? Iar dintre aceştia, câţi au un viitor asigurat după ce îşi încetează activitatea competiţională?

Desigur, cei cu aptitudini pentru sport ar trebui să încerce să-şi urmeze cariera, dar nu renunţând total la şcoală. Da, sportul ajută la întărirea fizică şi mentală a organismului, însă acestea nu sunt scopuri în sine, ci efecte. În acelaşi timp, sportul te şi stoarce de orice resursă în numele marii performanţe. Uneori, descoperi prea târziu că nu eşti capabil de aceasta sau pur şi simplu te accidentezi, moment în care nu-ţi mai rămâne nici măcar o iluzie, iar pentru şcoală e prea târziu.

Şcoala, mai bine sau mai prost făcută, te ajută în dezvoltare, creîndu-ţi nu doar oportunităţi profesionale, ci şi o viaţă interioară. Ea e şoseaua principală în formarea şi realizarea unui om, sportul doar o variantă ocolitoare. Dacă ar fi invers, atunci între 7 şi 16 ani ne-am antrena toţi, obligatoriu, şase ore pe zi, în diferite discipline, de la badminton la aruncarea greutăţii, şi nimeni n-ar căuta leacul cancerului ori soluţii pentru depăşirea crizei financiare decât între cantonamente.

Fapte şi CV-uri

de Adrian Georgescu

“Termină ultimul într-o competiţie sportivă şi ţi se va spune: «Idiotule!». Termină ultimul Medicina şi ţi se va spune: «Doctore»”. Cuvintele antrenorului american de baschet Abe Lemons redau perfect modul diferit în care privim cele două domenii.

Din păcate, opţiunea unui tânăr practicant de sport din România este influenţată hotărâtor de faptul că aici cu greu poţi ajunge “cineva” fără o patalama. De multe ori, să ai o diplomă ce atestă studiile superioare e o condiţie necesară pentru angajare. Uităm că sportul este, de fapt, tot o şcoală. Nu te învaţă să faci un bilanţ contabil ori să stăpâneşti un program pe calculator, însă te învaţă (şi nu la modul teoretic) lucruri la fel de importante, cum ar fi că performanţa se obţine doar prin muncă şi perseverenţă.

Am câţiva prieteni care predau la facultăţi din diferite domenii şi toţi se plâng de nivelul foarte scăzut al studenţilor. Mulţi dintre aceştia nu au nicio dorinţă de a învăţa, eforturile lor sunt canalizate strict spre obţinerea diplomei. Mă gândesc că, dacă ar fi făcut câţiva ani de sport în copilărie, ar fi avut măcar dorinţa de autodepăşire şi ar fi înţeles că mai important decât rezultatul e modul în care ajungi la el şi cu ce rămâi.

De aceea, închei cu vorbele fostului preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie din SUA, Earl Warren: “Întotdeauna citesc mai întâi pagina de sport dintr-un ziar, pentru că redă realizările omului, în vreme ce prima nu conţine decât eşecurile lui”.

Trebuie interzisă descărcarea gratuită de pe Internet?

O garanţie a libertăţii

de Elena Georgescu

Într-un sistem liberal, valoarea unei opere e dată de legile pieţei. Când aproape orice poate fi descărcat gratis, întregul sistem se gripează. O mare problemă a Internetului e că nu-i lasă autorului nici măcar dreptul de a spune “Nu”: opţiunea respectivă o au doar consumatorii ce pot participa neinvitaţi la orice festin.

E firesc ca, de exemplu, Fidel Castro să nu creadă în drepturile de autor: sistemul comunist nu pune mare preţ pe idei, ci numai pe valorile materiale. Reţelele de sharing sunt proiecţia virtuală a “visului de aur al omenirii”, în care toţi par că au acces la toate, dar în care – în absenţa răsplăţii şi a motivaţiei pentru cei ce creează – nimeni n-ar deţine, de fapt, nimic. Dacă se va menţine ritmul de dezvoltare al acestui egalitarism cronic, “spaţiul liber” va deveni, asemenea Cubei, un sistem închis în care oamenii vor lenevi în mod creator, plimbând între ei doar sărăcia.

Într-un editorial publicat în 1998, Umberto Eco sublinia că “dreptul de autor este o garanţie a libertăţii pentru cel care scrie”, arătând că, astfel, scriitorul e eliberat de povara “poetului de curte” de a-i înălţa ode seniorului care-l plăteşte. Descărcarea gratuită de pe Internet nu ia însă în derâdere doar autorul, ci, uneori, chiar opera în sine. O carte – poate singurul obiect cu “suflet” -, nu-şi pierde ceva din duh dacă se transformă într-o succesiune de ecrane parcurse cu mouse-ul sau într-un teanc de foi scoase la imprimantă?

 

Sângele lumii

de Adrian Georgescu

“Aşa cum o piaţă liberă e pervertită atunci când proprietatea ajunge de tip feudal, la fel şi o cultură liberă poate fi minată de un dublu extremism”, scrie Lawrence Lessig în cartea sa, “Free culture”, pe care o puteţi citi – evident, gratuit – pe www.free-culture.cc. De-o parte sunt cei care descarcă ilegal filme şi apoi le vând, câştigând în mod injust bani din munca altora. De cealaltă parte sunt marile monopoluri ale entertainmentului, care, în loc să se adapteze la această reţea formidabilă care e Internetul, punând preţuri modice la descărcare – pentru că au dobândit acces la un public mult mai numeros -, au scumpit CD-urile originale, dând vina pe “piraterie”.

Aceste reţele au însă şi alte funcţii, pe lângă nedorita descărcare a materialelor fără copyright. Cu ajutorul lor, oamenii comunică, fac schimb de muzică, filme sau cărţi (formaţii sau regizori buni, de care n-a auzit nimeni, pentru că nu sunt parte din “big media”, devin astfel cunoscuţi) ori recuperează capodopere imposibil de cumpărat. La ce magazin, real sau virtual, aş putea găsi, de pildă, filmul “Căinţa” al lui Abuladze?

Soluţia nu e interzicerea lor, ci dezvoltarea unui sistem corect de plată la descărcare. Altfel, aşa cum scrie Lessig, s-ar întâmpla ca în cazul DDT-ului, un pesticid foarte eficient, care însă distruge nu doar dăunătorii, ci şi ecosistemul. O dată cu “piraţii”, am nimici şi sistemul de vase comunicante prin care circulă acel sânge cultural subversiv ce ţine lumea vie.

Ucid SMS-urile comunicarea?

Scheletul unei conversaţii

de Elena Georgescu

SMS-ul e o formă de adaptare la ritmul de viaţă din ce în ce mai accelerat, în care orice gen de mesaj trebuie transmis şi asimilat rapid. Reprezintă o comprimare din toate punctele de vedere: un număr mic de cuvinte, de cele mai multe ori ciuntite, un conţinut sec şi o stare emoţională sugerată prin două semne de punctuaţie.

Faţă de discuţia “ochi în ochi”, telefonul a deposedat comunicarea de vederea celui care vorbeşte şi de posibilităţile de expresie ale limbajul trupesc. SMS-ul readuce comunicarea în domeniul vizibilului, sărăcind-o însă la maximum. Tonul şi inflexiunile vocii au dispărut, rămâne doar scheletul unei conversaţii. E ca şi cum la Luvru ai înlocui Gioconda cu un emoticon zâmbăreţ şi ai pretinde că nu e nicio diferenţă, pentru că, în fond, ambele redau un surâs.

Acţiunile pe care le facem în mod repetat pot influenţa însă modul în care ne raportăm la mediu. Folosind din ce în ce mai mult comunicarea prin rămăşiţe de cuvinte şi mesaje seci, e foarte posibil ca acesta să devină singurul limbaj pe care-l stăpânim. Mai ales în cazul unui copil, limitarea limbajului – ca îngustare a spectrului de teme şi de senzaţii descrise, dar şi a vocabularului – încetineşte dezvoltarea mentală.

Deocamdată, se spune că SMS-urile reprezintă numai prescurtarea unui limbaj. Va mai fi însă aşa şi peste 10 ani?  Dacă un individ nu va stăpâni acel limbaj dezvoltat, ci numai comunicarea din buricul degetelor, se va mai putea vorbi de o prescurtare?

Poşta rapidă

de Adrian Georgescu

SMS-ul ucide comunicarea? Soţia mea glumeşte. Nu cunosc crimă mai mare la adresa comunicării decât o conversaţie de două ore la telefon, specie epică orală în care, de obicei, femeile excelează. Poţi ţine minte, după două zile, măcar un singur subiect abordat într-o astfel de discuţie?

Micile mesaje de pe ecranele telefoanelor nu distrug misterul comunicării. Dimpotrivă. Ce mijloc de aţâţare a interesului e mai bun pentru cei care flirtează decât cuvintele puţine şi, mai ales, cele lipsă, care doar se ghicesc? Apoi, fiecare SMS e o mică surpriză plăcută. De câte ori telefonul meu sughite, de-abia aştept să văd cine şi ce mi-a scris. Nimeni nu trimite un SMS ca să îţi dea o veste proastă, în cel mai rău caz e puţină publicitate de la compania de telefonie.

Această metodă de comunicare îţi permite să rămâi în contact cu lumea şi în situaţii în care dai telefonul pe „mute”, cum ar fi când eşti într-o şedinţă ori la cinematograf.  Iar, spre deosebire de comunicarea prin viu grai, mai ai timp, în timp ce editezi mesajul, să reflectezi dacă e bine să-l trimiţi.

SMS-ul nu va înlocui convorbirile telefonice, aşa cum nici acestea, după ce invenţia lui Bell s-a răspândit în lume, nu au scos întâlnirile sau vizitele din viaţa noastră. Când a apărut telegraful, oamenii nu şi-au pus problema dezumanizării, nici nu au renunţat la a mai scrie scrisori, ci s-au bucurat că au la îndemână un alt mijloc, mai rapid, de a comunica. Aşadar, de ce ne speriem?