Maşina sau transportul în comun?

Adaptarea la drum

de Elena Georgescu

Dacă locuieşti în Bucureşti, ai parte de trafic intens, miros de beton încins, zarvă şi stres. Mijloacele de transport în comun îţi oferă un bonus: epuizarea. O călătorie cu autobuzul, mai ales în acest sezon, te face să uiţi de ce ai mai plecat de-acasă şi să te întrebi dacă, nu cumva, respectiva treabă suporta amânare. Singurul bine care ţi se mai poate întâmpla este acela de a coborî la prima. Nu mai contează că ai geanta tăiată, că, de pe un scaun, ai preluat pe haina ta o gumă gata mestecată sau că ai fost torturat olfactiv în nebănuite feluri.

Automobilele şi mijloacele de transport în comun sunt parte a aceleiaşi aglomeraţii. Se deplasează cam cu aceeaşi viteză, cu un plus totuşi pentru cele dintâi, însă marea calitate a maşinii personale este confortul. Poţi să-ţi aranjezi scaunul cum vrei, să-ţi deschizi radioul sau CD player-ul, să reglezi temperatura şi umiditatea după bunul plac, să pleci când vrei. Este, dacă vreţi, precum diferenţa dintre o sală de baie personală şi una comună. Există cineva care să prefere cea de-a doua variantă?

Poţi, desigur, să te laşi pradă enervării la volan şi să te lupţi pentru fiecare metru de asfalt sau poţi pur şi simplu să te adaptezi mental la ritmul de înaintare, oricât de lent ar fi acesta. Dacă te gândeşti, de pildă, cum te-ai simţi dacă ai fi în autobuzul ticsit de oameni pe care tocmai îl depăşeşti, în care şoferul nu a pornit aerul condiţionat, te vei relaxa pe loc.

Nervi la conservă

de Adrian Georgescu

Maşina nu înseamnă confort, întrucât acesta nu constă doar în poziţia comodă a trupului şi în reglarea după dorinţă a factorilor de microclimat. Confortul înseamnă, în primul rând, relaxare. În Bucureşti, automobilul îţi dă senzaţia pierderii timpului. Când vezi în faţa ta cohorte de maşini, pline cu şoferi nerăbdători, iar toţi înaintaţi cu 6 kilometri pe oră, e greu să fii liniştit. Faci la nesfârşit acea gimnastică tracasantă – ambreiaj, viteza întâi, accelerare uşoară, frână, ambreiaj, din nou în punctul mort -, de parcă nu tu conduci maşina, ci ea te conduce pe tine ca pe o marionetă.

În plus, maşina nu-ţi dă de ales. O dată urcat la volan şi intrat în horă, trebuie să joci. Nu poţi să laşi automobilul în trafic şi să pleci mai departe pe jos, doar de-aia ţi-ai luat maşină, să mergi cu ea! Iar găsirea unui drum mai puţin circulat este o Fata Morgana în plin oraş. O lege a lui Murphy ar suna astfel: orice scurtătură îţi prelungeşte călătoria cu cel puţin durata pe care te gândeai că o vei economisi.

Fără maşină e altceva. Bagi o carte în rucsac şi pleci la drum cu un sfert de oră mai devreme. Mergi pe jos până la staţia de metrou. Acolo e răcoare, nu claxonează nimeni, trenurile vin cam o dată la 8 minute, poţi citi şi, mai ales, vezi oameni ceva mai liniştiţi, nu prizonieri nervoşi ai unor cutii din tablă şi sticlă. Ieşi la suprafaţă, iar dacă autobuzul care vine e plin, poţi să nu-l iei. În fond, e timpul tău.

E musai ca soţul să câştige mai mult decât soţia?

Cum este un bărbat puternic

de Elena Georgescu

Se spune despre noi, femeile, că am avea ca principal obiectiv în viaţă căsătoria. Acest lucru este, întrucâtva, adevărat, însă raţiunile pentru care facem asta sunt de obicei greşit înţelese.Nu suntem nici superficiale, nici lipsite de imaginaţie, ci, în general, mai vulnerabile. Criteriile de alegere a partenerului de viaţă diferă: de obicei bărbatul se gândeşte la prezent, femeia la viitor. Pentru noi, scopul măritişului nu este bărbatul in sine şi nici statutul de „femeie serioasă”, ci stabilitatea.

O femeie nu construieşte doar de dragul de a construi, o face numai când ştie că fundaţia e solidă. Ea doreşte să administreze familia din interior, cu resursele asigurate de către bărbat. Când ajunge să câştige mai mulţi bani, acest echilibru devine instabil şi ea intră într-un rol pe care nu şi l-a dorit.

Dragostea se poate menţine intactă, însă întrebarea „De ce m-am mai măritat?” începe să bată la uşă, asemenea unui comis-voiajor insistent. Şi chiar dacă alegi să-l ignori, ştii totuşi că e acolo. Un bărbat începe să-şi piardă calităţile nu atunci când cheleşte, când face burtă ori când forţele încep să i se diminueze, ci atunci când îşi pierde independenţa şi voinţa. Ne interesează prea puţin, de exemplu, că bate ca nimeni altul un cui sau că e extrem de dibaci în repararea maşinii, am prefera să îşi permită oricând să angajeze pe cineva care s-o facă.

Dacă poate alege, o femeie va prefera întotdeauna să stea în spatele unui bărbat puternic decât în faţa unuia slab.

O, dar nu dă Domnul? …

de Adrian Georgescu

Mai lung, mai mare, mai tare, mai bogat. Aşa gândim, în general, noi, bărbaţii: pe o singură axă. Dacă ne aflăm pe o şosea, vrem să fim cei mai iuţi, dacă suntem într-un grup, trebuie să părem cei mai deştepţi, ş.a.m.d.

Femeile cred că o facem pentru ele, dar la naiba!, e pentru noi. Există competiţie între bărbaţi, dar un meci al cîştigurilor între sexe nu există. Femeia îl inventează, deoarece succesul bărbatului ei e unica mărime măsurabilă în competiţia cu celelalte reprezentante ale Evei, restul sunt, de obicei, argumente volatile, cum ar fi frumuseţea proprie.

Un bărbat ţine musai să câştige mai mult decât soţia doar dacă banii sunt principalul lui sistem de referinţă sau dacă numai aşa îşi poate asigura respectul jumătăţii. Rareori însă remuneraţia constituie măsura corectă a activităţii depuse. Majoritatea celor care au schimbat lumea, de la Iisus la Kafka, de la Spinoza la Gandhi, au fost prost plătiţi ori au murit săraci.

Ce se întâmplă în astfel de cazuri? Sabato notează: „În aceste clipe de vârf, le vedem îndeobşte pe femei perplexe, extatice ca în faţa unui idol, gură-cască, şopotind fraze ca: <<Şi eu, care îl credeam un nebun …>>. E, probabil, fraza pe care trebuie să o fi rostit soţia lui Cristofor Columb”.

Aşadar, nu dă Domnul, draga mea, să câştigi mai mult decât mine? Eliberat de grija întreţinerii, m-aş putea concentra asupra descoperirii unui alt continent, fie el şi imaginar, pe care să-l botez cu numele tău. De familie.

Adopţie „închisă” sau „deschisă”?

Au părinţii naturali dreptul de a ţine legătura cu copilul la care au renunţat?

Spre binele copilului

de Elena Georgescu

În aceste zile, multe familii adoptatoare din România au iniţiat o petiţie împotriva deciziei Curţii Constituţionale de a modifica Legea 273 din 2004. Aceşti oameni cer ca părinţii naturali să nu aibă acces la datele lor.

De ce? În primul rând, pentru că adopţia deschisă nu e în interesul copilului. Îl obligă, brusc, să afle că are două rânduri de părinţi, dintre care unii l-au conceput şi l-au dat, iar ceilalţi l-au crescut. Această situaţie îi poate produce confuzie şi suferinţă, îi poate pulveriza echilibrul emoţional şi sentimentul de apartenenţă.

În România, majoritatea copiilor adoptaţi provin din familii dezorganizate, din părinţi care au renunţat voluntar la progeniturile lor sau care chiar au abuzat de ele. Efectul probabil al reluării legăturilor ar consta în permanentizarea unor complexe – “De ce m-aţi dat? Înseamnă că e vina mea” – sau la reapariţia spaimei.

Adopţia deschisă nu aduce beneficii nici părinţilor adoptivi. Perechea care adoptă se va simţi mereu ameninţată, urmarită de nişte ochi străini, ca urmare nesigură pe rolul de părinte. Cât despre părinţii naturali, ei trebuie să ştie că un copil nu este un colet pe care să-l depui la o căsuţă de valori şi să-l ridici în bună stare mai târziu, când îţi convine.

E bine ca un copil adoptat să afle, la un moment dat, povestea lui. Când? Atunci când hotărăsc cei care l-au crescut. E dreptul şi responsabilitatea lor, apoi copilul va decide singur dacă doreşte să îi cunoască pe cei care l-au abandonat.

Uşa care se închide

de Adrian Georgescu

“Părinte e cel care te creşte, nu cel care te concepe”. De acord, însă nu e un concurs în care învingătorul ia totul. Uneori e vorba de teritorii şi de securizarea lor. E posibil ca în spatele dorinţei de a-i face un bine copilului să se ascundă temerea părintelui adoptiv de a nu pierde o parte din afecţiunea acestuia. Să nu uităm însă că o uşă care se închide blochează două libertăţi.

În problema adopţiilor se judecă mereu situaţia generală, pierzându-se din vedere cazul particular. Nu toţi cei care-şi dau copiii spre adopţie o fac din egoism sau răutate, unii o fac pentru că nu au posibilitatea de a-i creşte, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e tot o formă de responsabilitate.

În trecut, aproape peste tot era practicat sistemul “adopţiilor închise”, în care erau retezate toate legăturile posibile. A apărut apoi “adopţia semideschisă”, în care legătura între familii este ţinută doar prin intermediul agenţiei de plasare. În ultimul timp, mai ales în Statele Unite, se merge către “adopţia deschisă”.

Avantajele există şi nu sunt de neglijat. Dacă relaţia dintre cele două familii este deschisă, copilul va putea să înţeleagă mai rapid situaţia şi să se adapteze la ea. El va putea să adreseze întrebările nu părinţilor adoptivi, ci direct celor naturali şi, mai important, să primească răspunsurile de la aceştia. Ajuns la maturitate, nu va simţi că este “incomplet” şi că o parte din el a devenit irecuperabilă, o dată cu dispariţia fizică a părinţilor naturali.

Se poate dragostea transforma în prietenie?

A doua şansă

de Elena Georgescu

Căsătoria este forma prin care doi oameni aduc la un loc emoţia şi raţiunea, iubindu-se, făurind planuri şi acordându-şi reciproc încredere. Dacă una din aceste componente dispare sau se estompează, relaţia începe să se deterioreze şi să aducă suferinţă.

Pentru doi oameni care s-au iubit dar care, în timp, au descoperit că dragostea s-a dus, despărţirea nu trebuie să fie un capăt de drum, ci o dezlegare. Ideal este să te separi numai de ceea ce te-a făcut să suferi, nu şi de ceea ce-ai iubit.

Dacă iubirea este oarbă, prietenia se acordă în mod voluntar şi conştient. În dragoste, ca şi în despărţire, e nevoie de doi. Să-l scoţi pe celălalt definitiv afară doar pentru că nu a putut să-ţi aducă fericire e o greșeală. În fond, indiferent de cine a greşit mai mult, eșecul aparține amândurora. Să-i acorzi înţelegere şi iertare te poate ajuta să mergi înainte şi să-ţi clarifici sentimentele, altfel e posibil să îţi greşeşti ţie mai mult decât a făcut-o celălalt.

Când la mijloc se află şi un copil, menţinerea unei relaţii de prietenie după divorţ este foarte importantă: un soţ rău poate fi un tată bun, chiar şi de la distanţă. Altfel, un copil nevinovat va plăti pentru lipsa de maturitate a doi adulţi, iar acesta ar fi, de fapt, adevăratul şi ireparabilul eşec.

Rana cu fermoar

de Adrian Georgescu

Nu cred că dragostea se poate transforma pe loc în prietenie. Dacă se întâmplă, înseamnă ori că nu a fost dragoste, ori că unul dintre cei doi joacă teatru.

Sunt ca două substanţe diferite legate printr-o transformare chimică ireversibilă. Invers, desigur, se poate. Uneori, prietenia se transformă în dragoste, dar cred că şi aici e vorba de un sentiment care exista încă de la început, ascuns adânc în faldurile fiinţei şi care n-a fost recunoscut sau corect interpretat.

Această trecere este recomandabilă, este convenabilă și, de asemenea, e imposibilă. Dragostea înseamnă pasiune, să simţi că nu poţi trăi fără acea persoană, în timp ce pe amici poţi să-i vezi şi o dată pe lună. Una arde, cealaltă doar încălzeşte. Apoi, dragostea presupune unicitatea subiectului. Nu cred că poţi fi îndrăgostit de mai multe persoane în acelaşi timp, pentru că sufletul e ca o teacă în care nu încap simultan două săbii, însă poţi avea, bineînţeles, o sumedenie de prieteni.

Dragostea e „totul sau nimic”, nu ia prizonieri şi nu semnează tratate. Se poate transforma în ură, sau mai bine zis în fugă, pentru că, dacă poate doborî orice zid, îl poate şi ridica. E o săgeată intrată adânc în carne, imposibil de extras fără sfâşierea ţesuturilor. Dacă o scoţi, rana nu se va închide cuminte, pe loc, ca şi cum ar avea fermoar. De-abia după ce lecuirea s-a produs te mai poţi, eventual, împrieteni cu respectiva persoană.

Terapeutul de cuplu, pro şi contra

Pădurea şi copacii

de Elena Georgescu

Fiecare e expert în propriile probleme, numai că adesea ne specializăm în a le întreţine, nu în a le rezolva. Ne vine greu să credem că un străin poate înţelege şi ajuta la rezolvarea unei situaţii de cuplu pe care noi înşine n-o mai stăpânim.

Oamenii se căsătoresc convinşi fiind că relaţia lor nu va fi afectată de trecerea timpului. Pe parcurs însă lucrurile se schimbă, apar compromisurile, sacrificiile, uneori minciuna. Pentru toate astea, vinovat e întotdeauna celalalt. Şi când singura preocupare a doi oameni este să se învinovăţească reciproc, fisura creşte repede, iar ei se trezesc în postura de duşmani, legaţi între ei printr-un detestat tratat de pace.

Un consilier de familie poate fi un al treilea picior al mesei, care îi asigură acesteia echilibrul. Faptul că e un „străin” nu constituie un dezavantaj, ci un atu. Aflat între doi oameni care privesc lucrurile subiectiv, un terapeut de cuplu este în aceeaşi măsură ghid, detectiv şi negociator. E antrenat sa mearga pe firul subţire ce-i leagă pe cei doi şi poate să găsească motivele ascunse care generează fisura. Poate, de asemenea, să-i facă pe cei doi să lepede armele şi să înţeleagă modul de a vedea lucrurile al celuilalt.

Desigur, un consilier doar ajută, pentru că adevărata lucrare o realizează componenţii cuplului. Un terapeut bun poate să le arate celor doi pădurea pe care nu o vedeau până atunci din cauza copacilor, şi, mai ales, îi poate determina să iasă din spatele trunchiurilor în spatele cărora stăteau ascunşi.

Cupidon nonstop

de Adrian Georgescu

Cred în utilitatea psihoterapeutului în cazul unui pacient, nu şi în cazul unui cuplu. Sunt convins că se pot obţine beneficii, însă doar pe termen scurt. Într-un cuplu, întotdeauna unul îl va trage pe celălalt spre cabinet, iar această diferenţă se transformă în rezistenţă din partea celui obligat. Apoi, multe cupluri tind să devină dependente de terapeut, anihilându-şi propriiile mijloace de luptă. O dată repartizată sarcina, o lasă aproape exclusiv în seama acestuia, ca atunci când angajezi o persoană pentru curăţenia casei.

În 1999, USA Today a publicat un studiu realizat de consilierul de cuplu William J. Doherty, care conţinea o concluzie şocantă. În majoritatea cazurilor, aceste lungi şi scumpe sesiuni fac mai mult rău decât bine cuplului. La doi ani după terminarea terapiei, în cazul unui sfert dintre cuplurile consiliate situaţia era mai proastă decât la începerea ei, iar alte 38 de procente deja divorţaseră.

Şi mi se pare normal. Cât ar fi de priceput, terapeutul nu este un Cupidon cu program nonstop, gata să repare mereu cu câte o săgeţică o infinitate de probleme. E mai degrabă o cârjă pe care o ai la dispoziţie doar o oră pe săptămână şi care îşi propune să elimine un şchiopătat permanent.

Ştiţi ceva? Cu banii pe care îi plătiţi anual pentru terapia de cuplu, mai bine vă luaţi perechea şi mergeţi două săptămâni singuri la munte, fără televizor, copii sau prieteni. Dacă veţi descoperi măcar o parte din bucuria de la început, sunt şanse. Dacă nu, niciun terapeut nu vă va putea ajuta.

La casă sau la bloc?

Casă, dulce casă

de Elena Georgescu

Există, oare, vreun scriitor care să fi descris vreodată un apartament de bloc aşa cum a făcut-o Creangă cu bătrâna casă din Humuleşti? Sau cineva care să poată povesti despre un luxos cartier rezidenţial cu măcar jumătate din patima cu care Borges vorbeşte despre mahalalele vechi din Buenos Aires?

Un apartament la bloc e doar o cutie lipită de o altă cutie. Din peretele care te separă de celălalt, tu ai partea ta, celălalt pe a lui. Cum ai păşit peste pragul uşii de la intrare, totul e la comun: scara, ghena, uscătoria, liftul. Forma de proprietate comună are o valoare simbolică. În afara apartamentului, fiecare deţine cîţiva metri pătraţi din amprenta blocului, dar acel spaţiu se află oriunde şi nicăieri. Există, e al tău în acte, dar nu poţi planta flori pe el şi nu poţi întinde acolo un şezlong.

În acelaşi timp, o casă este ceva concret şi o formă de proprietate personală nealterată. Omul trăieşte în apropierea pământului, pe care îl stăpâneşte în mod direct. O casă oferă şi dreptul la un spaţiu extern, intim, bucuria de avea o grădină, de a ieşi din casă desculţ, de a-ţi bea cafeaua dimineaţa la umbra unui copac. Până şi câinele are posibilitatea de a trăi aşa cum e normal pentru rasa lui, în aer liber, nu alintându-se nefiresc în patul stăpânului.

Un vechi proverb românesc spune ca dacă nu sădeşti un copac, nu faci un copil şi nu ridici o casă, treci degeaba prin viaţă. Dacă stai la bloc, îţi rămâne, în principiu, o singură variantă.

Turnul de fildeş P+10

de Adrian Georgescu

Născut şi crescut în Bucureşti, locuind întotdeauna la bloc, am visat mereu să stau la casă. Transformarea acestui oraş, aflat într-o permanentă luptă cu el însuşi, ne face să ne revizuim până şi visurile.

Multe din vechile cartiere ale Bucureştiului au fost năpădite de clădiri agresive. Blocuri cu două etaje mai înalte decât media zonei parcă se sprijină cu coatele pe casele învecinate. Puţine zone au scăpat necontaminate de această ciumă, dar preţul unei case modeste cu o curte mică bate spre milionul de dolari.

Printr-o bizară răsturnare de situaţie, transportul în comun şi mersul pe jos au devenit soluţii mai relaxante şi mai eficiente de deplasare decât maşina personală. La fel, blocurile din rândul al doilea, ferite de zgomotul şi de praful arterelor principale, construite în anii 80 cu respectarea normelor antiseismice, reprezintă, în opinia mea, soluţii mai bune decât a-ţi construi o casă la 30 de kilometri de Bucureşti. Cazul Piperei, un gigantic bloc pe orizontală, cu palate înconjurate de smârcuri, este ilustrativ pentru acest tip cancerigen de urbanism.

Cred că etajele superioare încep să prezinte avantaje. De exemplu, în faţa blocului nostru se schimbă liniile de tramvai, iar în spate primăria ridică garajele. La etajul 1 este un infern, dar şase etaje mai sus nu e atâta zgomot, iar praful nu trebuie şters o dată pe zi. În plus, de sus poţi să vezi oraşul. Uneori, privit de la înălţime, chiar îţi creează iluzia că se poate trăi în el.