Diferenţa mare de vârstă între soţi

Doar o cifră

de Elena Georgescu

Când vine vorba de dragoste, vârsta e doar o cifră. Ea nu te poate împiedica să simţi şi nu decide în locul tău pe cine să iubeşti. Cea care nu te lasă în pace e, de fapt, societatea. Când apare pe stradă un cuplu în care diferenţa de vârstă este evidentă, apar şi etichetele de genul “interesat”, “pedofil”, “vânător de avere”. Cineva va spune mereu că e ceva putred sau dubios, iar perechea este numită, în cel mai bun caz, “ciudată”.

E ca şi cum nu am avea voie să ne indrăgostim de o persoană din altă generaţie sau altă clasă socială, cu un alt statut sau de o altă rasă, de parcă tot ce ne deosebeşte ar trebui să ne şi despartă. Sigur că diferenţa de vârstă poate implica deosebiri la nivelul ideilor, al valorilor sau al modului de viaţă, dar astfel de lucruri ameninţă orice cuplu.

Nu putem privi omul ca pe o maşină, judecându-i starea şi posibilităţile după kilometraj. Nu există scală pentru măsurarea iubirii, iar relaţia dintre doi indivizi nu respectă legile algebrei. În 1943, când Chaplin s-a căsătorit cu Oona O’Neill, mai tânără decât el cu 37 de ani, nu păreau să aibă multe în comun. În 1977, când Charlie a murit, aveau 8 copii şi traversaseră împreună mulţi ani de iubire.

Ce e mai rău într-un cuplu? Cei doi soţi să fie separaţi de ani, dar să împărtăşească sentimente, ori să fie de aceeaşi vârstă, dar să fie o distanţă de ani-lumină între ei?

Puterea de a îmbătrâni

de Adrian Georgescu

Nu, nu e vorba de sex şi nici de “ce zice lumea”. Sau nu în primul rând. Este vorba mai ales de putere şi de exhibarea ei. Când cineva îşi alege un partener cu, să zicem, 30 de ani mai tânăr, vrea de obicei să transmită lumii că este “în putere”, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere material.

E vorba de acceptarea îmbătrânirii ca preambul al morţii. Nimeni nu vrea să îmbătrânească, însă tuturor ni se întâmplă. Într-o lume obsedată de performanţă şi de cultul propriului trup, vrem cu tot dinadinsul să ţinem pasul. Cursa nu se poartă însă cu ceilalţi, ci cu noi înşine. Un tip de 60 de ani gonind alături de o fetişcană într-o decapotabilă sau o femeie de aceeaşi vârstă îmbrăcată în fustă mini sunt orice, numai portrete ale tinereţii nepieritoare nu. Mai degrabă, caricaturi ale unei senectuţi rătăcite pe drum. Nu este “trăieşte iute şi mori tânăr”, motto al generaţiei ajunse acum la vârsta a treia, ci mai degrabă “îmbătrâneşte iute şi trăieşte murind”.

Da, există cazuri în care vârsta e o banală cifră, dar sunt excepţii. Cred că fiecare are nevoie de o oglindă în care să se privească. Uneori e posibil ca acest refuz al morţii să se petreacă natural, pentru că omul simte – cazul lui Chaplin sau cel al lui Anthony Quinn – că ea e departe. De cele mai multe ori însă presupun că e vorba de teama care ne transformă din fiinţe umane în colecţionari vanitoşi de fiinţe umane.

Medicina tradiţională sau medicină naturistă?

Bagheta magică

de Elena Georgescu

Medicina, oricare ar fi forma ei, lucrează cu un material rigid, imposibil de prelucrat: viaţa omului. Cinic vorbind, dorinţa noastră de a ne îndrepta cât mai sănătoşi către moarte a permis acestei meserii să se ridice în rang şi valoare, singurul beneficiu real pe care ni-l livrează fiind alinarea durerii. Dincolo de calmante, numai Dumnezeu ştie.

Din acest punct de vedere, medicina tradiţională vorbeşte deschis şi îşi recunoaşte limitele. Nu minte, nu menajează, nu încurajează inutil. Medicina alternativă vine însă către noi pe poteci alunecoase şi umbrite. Trei frunze înmuiate în alcool devin elixirul tinereţii, un unguent mirosind a smoală ne poate reda sănătatea nouă şi urmaşilor noştri.

În mod normal, nimeni nu ar crede aşa ceva, însă când situaţia este disperată, disponibilitatea omului de a întrezări un miracol, înclinaţia lui către gândirea de tip magic creşte proporţional cu gravitatea bolii. Medicina alopată este acolo, la momentul şi locul potrivit, ca o fată bătrână care tocmai a sedus un orb şi se pregăteşte să-l ducă spre altar.

Şi toate aceste emisiuni sau reviste care predică virtuţile clarvăzătorilor şi ale siropului de cătină, când singurul mecanism care funcţionează este efectul placebo! Aş vrea să văd un singur cabinet de „medicină naturistă de urgenţă”, dar, din păcate, această ramură deţine privilegiul ridicării din umeri de după intervenţie, după care urmează tăcerea.

Reparaţii cu pickhammer-ul

de Adrian Georgescu

Medicina naturistă nu trebuie să intre în scenă atunci când nu se mai poate face nimic. Bineînţeles că atunci când am o infecţie la un dinte iau antibiotice şi când îmi rup un picior mă duc la un chirurg. Când vreau mai degrabă să previn decât să vindec, esenţa în fapt a medicinei, prefer substanţele naturiste: ele nu repară într-o parte, distrugând în alta.

Să nu uităm că medicina clasică provine din cea căreia acum îi spunem alternativă. Bizară inversare de termeni! “Cea mai mare parte a terapeuticii contemporane provine constă din superstiţii cărora li s-a pus un nume grecesc. Dacă în 1900 un vraci vindeca prin sugestie, medicii izbucneau în râs, pentru că la vremea aceea credeau numai în lucruri materiale, cum ar fi muşchiul şi osul; astăzi practică aceleaşi superstiţii sub numele de medicină psihosomatică”, scria Ernesto Sabato.

Medicina care se serveşte de raze şi de substanţe chimice are, pe lângă succese, eşecuri pe care ezită să şi le treacă în CV. Leacul cancerului întârzie să apară, şi, în timp ce pacienţii sunt bombardaţi cu aceleaşi citostatice şi radiaţii ucigătoare ca acum câteva decenii, multe laboratoare de top din lume se întorc neputincioase spre “ierburi” şi “leacuri băbeşti”.

Apoi, pe măsură ce apar noi leacuri la bolile “clasice”, răsar şi unele aproape de netratat. Boala vacii nebune, HIV, sindromul sever acut respirator sau Ebola, iată câteva dintre maladiile apărute la care ştiinţa a dat un răsunător chix.

Sunt valabile superstiţiile?

De ce ne-am certat?

de Adrian Georgescu

Uneori, soţia mea intră în sufragerie şi-mi spune pe un ton acuzator: “Iar ai lăsat cuţitul cu tăişul în sus!”. Sau “Ai vărsat sarea”. Concluzie: “O să ne certăm”. Evident, se întâmplă. Este puterea granulelor de clorură de sodiu sau cea a lamei de oţel de neoprit?

Nu. Pur şi simplu, omul se programează singur. E ca şi cum ţi-ai inventa un şef şi ai începe să asculţi de ordinele lui doar ca să-ţi complici niţel viaţa. Este acelaşi mecanism care funcţionează în cazul ghicitoarelor şi al zodiacelor: când vrei să se potrivească, întotdeauna se va potrivi ceva. După cum spunea Francis Bacon, “Miezul oricărei superstiţii este că oamenii observă de câte ori un semn se îndeplineşte, niciodată când nu”.

Nici o superstiţie recunoscută oficial nu spune: “Dacă bei mai puţin de patru beri ai ghinion”. În schimb, majoritatea interzic ceva, de parcă ar fi rude cu poruncile divine. |nţeleg de ce nu e bine să ucid, dar de ce nu e bine să arunc gunoiul după lăsarea întunericului? Ce fac laponii în timpul nopţii polare, stau pe un munte de gunoi? “Dacă pui o lingură sub pernă, va ninge”. Da? Încearcă asta în Sahara!

Ştiaţi că “dacă omori o albină în casă, vei avea în curând un oaspete nepoftit cu care te vei certa”? Asta chiar mi s-a întâmplat. O albină a intrat pe geam şi m-a înţepat, aşa că, în legitimă apărare, a trebuit s-o omor. Apoi a venit nevastă-mea acasă.

Acuma, nu ştiu exact de ce ne-am certat. Că ucisesem albina, că găsisem un ac – semn clar de sfadă – înfipt în braţul meu, sau pentru că, frecând locul înţepăturii, am vărsat nişte sare pe masă? Asta e o altă mare problemă a superstiţiilor: nu ştii niciodată exact de la ce ţi se trage.

E ca în povestea cu tipul de 80 de ani care a văzut două pisici bătându-se, semn de moarte sigură, iar omul chiar a dat colţul. E drept, nu atunci, dar peste fix 13 ani.

Inexplicabil nu înseamnă neadevărat

de Elena Georgescu

Cred in lucrurile care rezistă vremii, iar, din acest punct de vedere, superstiţiile stau alături de Teorema lui Pitagora sau de Mica Serenadă a lui Mozart.

Veţi spune că o teoremă rezistă probei timpului doar pentru că este demonstrabilă, în timp ce într-o superstiţie nu există nicio legătură logică între cauză şi efect. „Ultima teoremă a lui Fermat”, deşi are un enunţ extrem de simplu şi conţine un adevăr verificabil, nu a putut fi demonstrată timp de 357 de ani. Nici anomalia dilatării termice a apei nu a fost încă explicată pe de-a întregul, nici mecanismul producerii alergiilor sau a transei hipnotice.

Toate sunt mistere încă de nedesluşit, aşa cum sunt şi superstiţiile, ale căror raţiuni au existat, probabil, acum mii de ani, dar care s-au pierdut. Dar de ce ar trebui să le explicăm? Dacă observ că un cuţit cu tăişul în sus aduce ceartă, prefer să fiu mai atentă cu tacâmurile.

Superstiţiile au de multe ori un bun efect psihologic şi motivaţional. Dacă un fotbalist se simte mai bine strecurându-şi câteva fire de iarbă în sân la intrarea pe gazon, de ce n-ar face-o? De fapt, superstiţioşii nu au niciodată o problemă cu micile lor obiceiuri, doar ceilalţi sunt deranjaţi de ele. De parcă ar trebui toţi să fim la fel, să avem aceleaşi idei, credinţe sau sentimente.

„Evitarea superstiţiilor este tot o superstiţie”. Ştii cine a spus acest lucru, iubitul meu soţ? Acelaşi Francis Bacon.

Vorbitul la telefon

Obiectul de cult

de Adrian Georgescu

E zece seara, eu scriu, nevastă-mea vorbeşte de trei ore la telefon cu o prietenă. Ce naiba şi-or mai spune? Tocmai ce-am fost în vizită la ea, unde au mai vorbit patru ore.

Nu mă miră că meseria de telefonistă e singura în care forma la masculin, practic, nu există. Aţi văzut vreodată un „telefonist”? De câte ori v-aţi aflat într-un taxi şi aţi auzit o voce masculină în staţie? Niciodată. Sunt prea îndrăgostite de acest obiect. De fapt, „Alo, bună ziua, aş dori un taxi la …”, „O secundă”, …, „206, în patru minute” e cea mai scurtă convorbire telefonică pe care o poartă o femeie.

Şi ce diferenţă între cum vorbesc ele la telefon şi cum o facem noi! Se aşază confortabil în fotoliu ca într-o cadă plină cu spumă, în timp ce, de obicei, un bărbat vorbeşte stând în picioare sau mergând. Convorbirile mele rareori depăşesc un minut, pe la 1’30” încep deja seria de „OK”, „Bine”, „Hai că vorbim”, la două minute deja am terminat fondul de cuvinte şi încep „îhî”-urile. Pentru noi, telefonul este o unealtă, ca o cheie franceză, pentru ele un obiect domestic de cult, ca televizorul. Noi îl folosim, ele îl adoră. Mă întreb cum ar suna un ordin de luptă transmis prin telefon de către o femeie alteia? „Ai văzut uniformele duşmanului? Nu-i aşa că arată mai bine ca ale noastre? …”, plus încă trei ore, până la armistiţiu.

În jurul anului 1870, Graham Bell şi Elisha Grey se aflau într-o luptă strânsă pentru patentarea unui aparat ce putea transmite electronic vocea la distanţă. Atunci a învins bărbatul, dar în timp a câştigat femeia.

Diferenţa

de Elena Georgescu

Femeile vorbesc mai mult la telefon pentru că petrec mai mult timp acasă. Este o consecinţă a modului în care se împart de obicei responsabilităţile în familie. În timp ce un bărbat îşi permite mai degrabă să „evadeze” spre o cârciumă ca să dezbată verzi şi uscate cu prietenii, femeia are grija oalei care fierbe, a cămăşilor care trebuie călcate şi a copilului care încă nu s-a apucat de teme.

Dar ea nu este numai mamă, soţie şi gospodină, ci şi o fiinţă socială. Pentru a nu pierde contactul cu exteriorul din mijlocul operaţiunilor casnice, a descoperit telefonul ca mijloc de evadare.

În general, bărbaţii susţin că discuţiile feminine la telefon ar fi puerile, frivole sau fără cap şi coadă. Ca şi cum, dacă unul dintre ei a pictat Gioconda, iar altul a scris „Divina comedie”, toţi ar putea să o facă şi numai acest lucru i-ar preocupa zilnic. Obiectivul serios şi important, nu „fleacurile” şi „trăncăneala”. Or, viaţa e compusă din lucruri mărunte, fiecare având sensul lui, şi nu ţin minte ca un sistem filosofic născocit de un bărbat, în ciuda măreţiei sale şi a aparentei sale valabilităţi eterne, să fi servit practic la ceva, până la a fi înlocuit de un altul.

Dacă aş conduce o companie de telefonie, aş introduce tarife diferenţiate pe sexe. Cum femeia trăncăneşte ore în şir, înseamnă că ea valorizează mult mai bine acest mijloc de comunicare, deci este un client bun. Cum bărbaţii transmit doar esenţialul, ar trebui să le preţuim cum se cuvine cuvintele pline de miez.

Valentine’s Day, bucurie sau povară?

Să ne iubim globalizat

de Adrian Georgescu

Acum ceva ani, posturile TV au început brusc să vorbească de Valentine’s Day ca despre o datină de pe vremea dacilor. Era prezentată atât de firesc, încât părea un sfert de viză pe paşaport în drumul către Vest. „Vrei să fii occidental? Comportă-te ca unul! Începe prin a-i face un cadou iubitei sau iubitului de 14 februarie”.

După nişte ani, Valentine’s Day a devenit comparabilă cu Crăciunul la unul dintre cei mai importanţi indici ai unei sărbători: sumele cheltuite cu această ocazie. Semn nu atât al faptului că ne place să dăruim, cât mai degrabă al mimetismului nostru naţional.

O sărbătoare nu e însă o implementare de sistem, după cum nici iubirea nu se demonstrează cu program. E ciudat să începi să sărbătoreşti la 40 de ani o zi, numai pentru că aşa ai văzut în filmele americane sau pentru că aşa îţi spune Andreea Esca. O tradiţie e parte din viaţa ta intimă, e clădită din amintirile tale. Sărbătoare e atunci când te uiţi la calendar şi te bucuri, nu atunci când te uiţi la calendar ca să ştii că trebuie să te bucuri.

Mai mult decât atât. În loc să îmbogăţim anul cu o ocazie de a petrece, am importat o obligaţie, ca şi cum la serviciu am fi negociat primirea unei noi sarcini la acelaşi salariu. La origine, pe 14 februarie era comemorat martiriul unui sfânt, apoi, prin Evul Mediu, sensul a suferit o mutaţie bizară, iar azi chiar şi cuvântul „saint” a dispărut din denumirea oficială. Nu văd niciun motiv ca să mă bucur sindicalizat. Pot sărbători această zi la Sfântu’ Aşteaptă.

Această nelinişte

de Elena Georgescu

Pentru bărbaţi, Valentine’s Day tinde să se transforme în prima etapă a unui supliciu. Vine primăvara, natura se trezeşte la viaţă şi ei trebuie să facă daruri. Pot numai să bănuiesc că apariţia primilor ghiocei le trezeşte multora frisoane. Aşa se explică această nelinişte, pe care o ghicesc şi în rândurile soţului meu.

Cele trei celebrări provin din diverse culturi şi perioade. Valentine’s Day vine din catolicism, Mărţişorul este o cutumă locală, în timp ce momentul de apariţie a Zilei Femeii este plasat fie în Grecia Antică, fie în Anglia secolului XVI, fie la începutul veacului trecut, o dată cu mişcările feministe. Dar nu originea acestor sărbători este importantă, ci acea pornire care a dus la celebrarea femeii la începutul primăverii, în atâtea locuri de pe Glob, în ere atât de diferite.

A fost ca o ofrandă obligatorie adusă unei zeiţe, care altfel ar fi adus seceta şi lăcustele asupra lanurilor? A apărut ca un gest de datorie faţă de cele care multe secole la rând n-au avut dreptul de a vorbi liber, de a vota, ci numai de a broda la gherghef? Daţi-mi voie să nu cred asta, ci că a fost mai degrabă un gest spontan: primele flori răsărite nu puteau decât fi dăruite unei femei.

Vine primăvara, natura se trezeşte la viaţă, nu de puţin ori şi bărbaţii. Pentru noi nu contează că primim flori, flecuşteţe cu şnur sau un simplu sărut, că se întâmplă pe 14 februarie, 1 martie ori 8 martie, important e să vedem răsărind un ghiocel în ochii iubitului, tatălui, fiului sau fratelui.

Copiii şi televizorul

Un tată din plasmă

de Adrian Georgescu

Televizorul nu mai e un aparat, ci un membru adoptiv al familiei, o bonă cu program nonstop care nu cere bani. Vă permite să vă concentraţi asupra propriilor probleme şi întrebări, neglijându-le pe cele ale copilului dumneavoastră.

Zeci de studii arată că expunerea prelungită la televizor a unui copil duce la diminuarea capacităţii de atenţie, la scăderea coeficientului de inteligenţă şi la creşterea impulsivităţii. Ce contează?, cât timp nu trebuie să răspundeţi la întrebări ca “Unde se duc norii?” sau “Ce e umbra?”, nici nu sunteţi nevoit să vă întrerupeţi activitatea pentru a vă spune părerea despre nişte mâzgăleli copilăreşti.

Iar peste câţiva ani, cel care şi-a aflat răspunsurile cu telecomanda şi cu mouse-ul se va uita la dumneavoastră ca la un televizor dat pe Mute. Între voi va sta o pojghiţă de sticlă şi veţi dori să fiţi măcar Picture in Picture în viaţa lui, dar veţi fi doar un post banal aşezat pe telecomandă între două canale favorite, un film cândva interesant, însă banalizat de-atâtea reluări.

Aşadar, lăsaţi-vă în genunchi şi căutaţi ACUM piesa de lego care se potriveşte la turnuleţul castelului! Nu aveţi foarte mult timp. Cele 89 de posturi TV n-o vor găsi, însă în timp vor construi un alt turnuleţ, pentru un prizonier cu deficit de atenţie.

Ieşiţi în parc şi jucaţi fotbal cu fiul dumneavoastră. Deşi nu aveţi inelul cu puteri miraculoase, iar el nu prea nimereşte mingea, împreună formaţi o echipă imbatabilă.

Nu tăiaţi puntea!

de Elena Georgescu

“Nu există lucruri bune sau rele, gândirea noastră le face să pară astfel”, spune Shakespeare. La fel se întâmplă şi cu televiziunea.

Ea a fost inventată pentru a oglindi şi a rezuma realitatea. Nu este nici mai nocivă, nici mai benefică decât celelalte lucruri pe care le trăim zilnic. De aceea, nu văd de ce am ţine copiii departe de televizor. De ce anume încercăm să-i ferim? Putem să le oferim altceva?

Dacă îi închidem copilului televizorul, îi blocăm accesul la o sursă reală de informaţie, poate nu cea mai bună, însă cu siguranţă una care oferă nişte răspunsuri. Avem oare suficient timp şi cunoştinţe pentru a-i transmite copilului măcar puţin despre fiecare lucru, aşa cum face televizorul?

Copiii au propriul sistem de valori, sunt fascinaţi de personaje care pentru noi sunt ciudate, învaţă jocuri ale căror reguli noi nu le înţelegem. Aceasta îi ajută să se apropie unul de altul. Luându-i din faţa televizorului, s-ar putea să le tăiem o punte de comunicare cu ceilalţi copii şi să le facem mai mult rău decât ar reuşi nişte modele nepotrivite de pe micul ecran.

Decât să fim prea vigilenţi şi autoritari, ar fi mai bine să avem încredere în ei şi în puterea lor de discernământ. Noi am crescut privindu-l pe Popeye Marinarul cum îl snopea în bătaie pe Bluto şi n-am avut probleme de comportament din acest motiv. Să le lăsăm şi lor timpul necesar să filtreze şi să înţeleagă, pentru a nu ajunge la maturitate complet nepregătiţi pentru realitate.