Darul în plus

de Elena Georgescu

Într-o lume obsedată de progres, performanţe şi evoluţie, în care încrederea şi prietenia tind către zero, iar visurile au fost înlocuite de fantasme, acolo, undeva, dedesubt, trăieşte omul. Continuînd săpăturile în profunzimile fiinţei, găsim ceva ce omul a primit prin naştere şi va transmite tot aşa şi numai aşa: condiţia umană.

Maternitatea e darul în plus făcut femeii. Cu bărbat sau fără, ea vrea să devină mamă. În „Aşa grăit-a Zarathustra”, Nietzsche vorbeşte despre bucuria bărbatului când spune „vreau” şi despre bucuria femeii când spune „mă vrea”. Această bucurie, a femeii, nu vine din altruism, este o garanţie că poate procrea. În viziunea lui Nietzsche, bărbatul este pentru femeie doar un mijloc, scopul real fiind maternitatea.

Sunt studii care afirmă că în viitorul îndepărtat femeile vor fi tot mai multe, iar bărbaţii tot mai puţini. Ce se va întâmpla dacă proporţia va deveni un bărbat la zece femei? Va naşte doar cea măritată? Se va legaliza poligamia, pentru a permite copilului să-i aibă laolaltă pe ambii părinţi, chiar dacă unul va lucra cu o zecime de normă?

Cred că este dreptul fiecărei femei de a deveni mamă, indiferent dacă are sau nu un bărbat lângă ea. Într-o lume sterilă, în care se aud prea multe vorbe şi se văd prea puţine fapte, dacă o femeie spune „Vreau să fac un copil!”, e bine să fie lăsată să îl facă. Această dorinţă nu s-a născut în inima sau în mintea ei, ci în pântece. Nu vă băgaţi peste asta!

Egoism

de Adrian Georgescu

A reduce apariţia unui copil la o chestiune de producţie, la o banală colaborare dintre donorul bărbat şi receptorul femeie, este o dovadă de egoism.

Până la un punct, acest egoism e perfect justificabil. Nici un cuplu nu face un copil de dragul acestuia, ci din dorinţa de a-şi împlini propria viaţă. Nu aduci însă pe lume un companion întru singurătate, un ursuleţ de pluş care te va ajuta să înfrunţi mai uşor viaţa, ci o fiinţă. Aceasta va avea propriile nevoi, gânduri şi probleme. Poţi să alegi pentru tine, însă în ce măsură ai dreptul de a o face pentru altcineva?

Dacă femeia are acest drept garantat, de a-şi împlini viaţa prin maternitate, care sunt drepturile viitoarei fiinţe umane? Să crească din start fără tată, înconjurată de o pleiadă de bunici, mătuşi şi de prietene ale mamei? Sunt goluri pe care nu le putem umple. Cine va juca fotbalul cu băieţelul: un vecin binevoitor? Cine o va purta pe fetiţă pe umeri? Un eventual iubit al mamei?

Respect tăria, ambiţia şi hotărârea femeii. Ea este cea care, în ciuda bătăilor răsunătoare cu pumnul în piept ale bărbatului, face lumea să se învârtă. Uneori însă, această forţă vitală poate deveni la fel de pustiitoare precum cea a bărbatului care lasă în urmă semne ale trecerii sale prin Univers şi pleacă mai departe. Vorbim de două forme de egoism asemănătoare în fond, cu diferenţa că deseori bărbatul nu se uită înapoi, iar femeia nu priveşte înainte.

Un drum paralel

de Adrian Georgescu

Se spune că site-urile cu anunţuri matrimoniale reprezintă un teritoriu al ultimei şanse, soluţia disperaţilor. Nu cred. Sunt, pur şi simplu, o metodă paralelă de căutare.

Faţă de realitatea tangibilă, Internetul oferă limitare, dar şi deschidere. Limitare pentru că lipseşte participanţii de contactul senzorial, deschidere pentru că oferă şansa unui spaţiu de întâlnire vast, ce permite un tip fascinant de comunicare, în care nuanţele construiesc persoana, nu aceasta le dezvăluie în mod treptat.

Problema acestor site-uri este că, fiind prost gândite, îşi distrug propriul atu. Criteriile căutării sunt în primul rând fizice, ca la oborul de vite: vârstă, înălţime, culoarea ochilor etc. Or, nici când îţi cauţi o cămaşă nu ştii exact ce vrei, darămite când e vorba de un partener de viaţă. Un spaţiu în care domeniile de interes să fie create de către utilizatori, iar subgrupurile să se formeze natural, după afinităţi, ar fi mult mai folositor. Ca în viaţă, cuplul s-ar desprinde din grup, nu dintr-o căutare ţintită, cu scop declarat, aproape contractual.

Desigur, poţi avea surpriza ca, în momentul întâlnirii, persoana cu care pe Internet împărtăşeai multe pasiuni să te atragă fizic la fel de mult ca o scrumieră. La fel, însă, prin metoda “văzut-plăcut” te poţi trezi în pat cu cineva cu care a doua zi nu poţi vorbi nici despre vreme.

Formele căutării şi ordinea paşilor contează mai puţin. Că dai “search” pe un site sau că scormoneşti realitatea palpabilă, important e că ţi-ai părăsit cochilia şi explorezi. Restul e noroc (sau ghinion).

Dragoste pe nevăzute

de Elena Georgescu

Nu ştiu cum stau lucrurile pe Internet, însă în viaţa reală se petrec cam aşa: un bărbat şi o femeie se văd şi se plac. Înainte să se apropie, comunică unul cu celălalt printr-un limbaj nonverbal, descifrabil doar de ei. De pildă, ea îşi pleacă privirea, el se uită mai atent, ea zâmbeşte vag, el dă imperceptibil din cap. Urmează aşa numita senzaţie de „fluturi în stomac”, pe care toţi am trăit-o.

Mă întreb dacă această senzaţie poate fi reconstruită în faţa unui nickname însoţit de un anunţ care descrie aşteptările respectivului, zodia, vârsta, înălţimea şi hobby-urile sale. Pot fi acestea suficient de seducătoare încât să te împiedice să apeşi butonul „next”?

Desigur, Internetul le oferă oamenilor posibilitatea de a stabili relaţii, de a petrece un timp împreună, schimbând impresii şi idei. Uneori, e chiar mai uşor să fii sincer şi deschis cu o persoană necunoscută, cu atât mai mult cu cât aceasta se află la mare depărtare de tine. Nu spun că e imposibil să te îndrăgosteşti de la distanţă de cineva, dar întrebarea este: te-ai îndrăgostit de respectiva persoană sau de ceea ce expune ea?

A-ţi căuta jumătatea în spaţiul virtual mi se pare o greşeală, iar a te căsători cu ea, chiar şi după două-trei întâlniri, inconştienţă. Până la urmă, tot ce ştii sigur despre acel om este că face sau nu greşeli de ortografie. Acest lucru ar fi posibil cu o singură condiţie: ca viaţa însăşi să se desfăşoare într-un spaţiu virtual, ca şi ritualul seducţiei. Dar viaţa nu e compusă din câteva mutriţe zămbitoare sau triste desenate din taste, ci e îngrozitor de concretă.

Căsătorie cu preaviz

de Adrian Georgescu

Se spune că un acord prenupţial aduce siguranţă. Eu, dimpotrivă, cred că nu e un acord, ci un dezacord. Dacă acesta e primul pas într-o căsnicie, atunci e unul făcut cu piciorul stâng, de care ai legat şi o ghiulea.

Căsătoria ar deveni astfel doar un precontract anulabil. Or, ea nu e un business sau un credit făcut la bancă, ci un plonjon în necunoscut. Când doi trapezişti îşi dau întâlnire sub cupolă, la mijlocul saltului, ce creează sentimentul de siguranţă: plasa ori convingerea că braţele întinse ale celuilalt vor fi acolo? Dacă vă bizuiţi mai mult pe plasă decât pe partener e mai bine să nu vă avântaţi în gol.

O căsătorie este o tandră înfruntare continuă între bărbat şi femeie, cu atacuri şi retrageri rapide, cu schimburi de prizonieri şi tratate de pace. Cum să începi prin semnarea actului de capitulare, negociind divorţul încă dinaintea nunţii? Cum să încerci măcar a stipula condiţiile legale ale unei despărţiri ce ar putea avea loc peste un an, ori  peste cincizeci, când nici tu, nici celălalt nu veţi mai fi aceiaşi din momentul semnării protocolului?

Un acord prenupţial nu e doar o lipsă de încredere în celălalt, ci şi în propria persoană. Nu cred că există multe cupluri care să fi semnat un asemenea contract şi să-i fi rezistat până la capăt. Între cei doi stă mereu renunţarea de la început, iar căsnicia devine doar intervalul de timp consumat între preaviz şi plecare.

Cum ar fi să fii în faţa preotului, acesta să-ţi pună întrebarea cu „ … până când moartea vă va despărţi”, iar tu să răspunzi: “Părinte, habar n-am. Pare greu ce spune Sfinţia Ta aici. Pot să-mi sun avocatul?”.

Un simplu instrument

de Elena Georgescu

Un contract prenupţial pare, la o primă vedere, un afront adus iubirii ce-i leagă pe viitorii miri. Vorbeşte despre divorţ la momentul zero, când inimile tresaltă de iubire, şi îşi propune să traseze graniţe atunci când totul pare să arate  inexistenţa limitelor. Totuşi, din ce în ce mai mulţi oameni ajung în zilele noastre la tribunal. Nu pentru că nu s-ar fi iubit, nici pentru că au semnat sau nu contracte prenupţiale, ci pentru că nu mai vor să fie împreună. Ceva ce nu ar fi crezut la momentul zero că se poate întâmpla s-a petrecut: ei nu se mai iubesc.

Prin urmare, contractul prenupţial trebuie considerat nu un semn al ghinionului, un fel de pisică neagră, ci un instrument. El nu împinge la divorţ doi oameni ce vor să stea împreună, ci îi ajută pe alţi doi care vor să se despartă să o facă într-un mod cât mai corect, stabilit în prealabil de comun acord.

Există şi cupluri care nu se destramă, însă nu totdeauna dragostea e cea care le menţine. Uneori e frica. În multe cazuri, soţia se teme că ar putea rămâne cu copiii, dar fără bani, iar soţul se teme că ar putea rămâne şi fără copii, şi fără bani. Şi iată cum un acord prenupţial bine formulat la inocentul moment zero poate oferi o soluţie, chiar dacă nu una perfectă.

Căsătoria este, până la urmă, o promisiune de iubire şi de respect pentru tot restul vieţii. Poate cineva să facă o astfel de făgăduială fără nicio urmă de îndoială? Dacă da, mă înclin, dacă nu, ar fi mai bine să alcătuiască un acord prenupţial. Ferească Dumnezeu!, mai târziu s-ar putea să-i folosească.

Hornul

de Adrian Georgescu

Un recent sondaj efectuat în rândul copiilor arăta că aceştia îl socotesc pe Moş Crăciun drept gras şi demodat. Principalii lui clienţi îl sfătuiesc să se mai ducă pe la sală şi să umble puţin la look, mai ales la barba ce-i acoperă jumătate din faţă.

În viitor e posibil să fie privit nu ca un aducător de daruri, ci ca un membru al unei secte ciudate, parcă prea generoasă. Un tip care livrează gratis la domiciliu în ziua în care toţi se odihnesc va deveni suspect, iar cadourile, înainte de a fi despachetate, vor fi puse la ureche în căutarea unui eventual ticăit.

Deocamdată însă, Moşul e doar anacronic, pentru că ideea din care a luat naştere începe să fie depăşită. Cine mai dă astăzi ceva fără să ceară altceva, măcar o chitanţă sau o dobândă? Multiplicat şi aşezat în mall-uri, cu imaginea confiscată de concerne – cine nu are o reclamă în care să nu apară Moşul? -, el vine din ce în ce mai greu. Iar când apare, nimeni nu-l prea mai bagă în seamă, privind ţintă spre nepoatele lui îmbrăcate în costume de baie îmblănite şi fesuri roşii cu ciucuraşe albe. Când un mit devine prea vizibil, iar dovezile existenţei sale sunt obraznice şi făţişe, tindem să nu mai credem în el.

Eu gândesc că Moş Crăciun totuşi există. E acea parte din noi care se preocupă de ceilalţi, gândul bun care se strecoară prin hornul îngust dintre grija zilei de mâine şi oboseala celei de azi. Cât timp avem grijă ca acest horn să nu se înfunde, Moş Crăciun va veni negreşit.

În spatele bărbii

de Elena Georgescu

La prima vedere, criterii de vârstă par a stabili existenţa lui Moş Crăciun. Protejaţi de inocenţa primilor ani, învăluiţi de basmele prin care cei mari ne feresc de realitate, ne agăţăm cu ochi strălucitori de un zvon îmbrăcat în costum roşu.

Mai târziu, pe măsură ce scânteia din ochi începe să se piardă, apare şi bănuiala că sub barba cea lungă se ascunde o faţă cunoscută. Singurul lucru care ne împiedică să tragem de barba aceea este dorinţa inconştientă de a mai păstra vraja pentru măcar un an. Apoi, pe la 8-9 ani, ştim deja că Moş Crăciun şi Spiderman sunt diferiţi doar prin modul de deplasare.

Cu toate astea, nu faptul că ne maturizăm îl face inexistent pe bunul şi generosul bătrânel, ci propria legendă, care spune că el aduce cadouri copiilor cuminţi. În seara de Crăciun însă, obosit de atâta drum, el pare să aleagă după alte raţiuni, aflate mai degrabă în legătură cu bunăstarea familiei respective. E uşor să observi cum el vizitează an de an aceiaşi copii, în timp ce despre alţii, mult mai numeroşi, nici nu vrea să audă.

Prin urmare, ar fi poate mai cinstit să renunţăm în a-i mai păcăli pe cei foarte mici cum că există un moşneguţ care se înseninează când aude cântecele şi poezii. Moş Crăciun nu există nu pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată, ci pentru că el nu poate fi loial propriei meniri, aceea de a-i face fericiţi pe toţi copiii. Tot ceea ce rămâne din el sunt un costum roşu, o barbă şi un sac. Gol.

Blazonul micii comunităţi

de Elena Georgescu

Numeroasele studii efectuate se contrazic asupra efectelor instituirii uniformei asupra creşterii disciplinei şi a seriozităţii şcolarilor. Cert este că au existat unele beneficii. Spiritul de apartenenţă la comunitate a crescut, ducând la strângerea relaţiilor între colegi, iar ţinerea la distanţă a celor care intrau fără permisiune în spaţiul unităţii de învăţământ s-a făcut mult mai uşor.

Studiile publicate arată că un copil îmbrăcat în uniformă ia activitatea şcolară mai în serios. Exact cum tatăl îşi pune „hainele de serviciu” când se duce la slujbă, copilul, făcând acelaşi lucru, se va simţi şi el responsabilizat.

Argumentul imposibil de ignorat al introducerii uniformei şcolare este că împiedică sau întârzie separarea copiilor în clase sociale. Efectele psihologice pe care le suferă un copil dintr-o familie cu posibilităţi financiare reduse, mereu cel mai prost îmbrăcat într-un mediu în care fiecare încearcă să strălucească, deseori luat peste picior că nu are haine de firmă, pot fi multe, de la scăderea încrederii în sine până la retragerea din societate.

Uniforma nu trebuie privită ca o metodă de îngrădire a personalităţii, ci ca un mod de exprimare al valorilor comune unui grup. De aceea, dacă aspectul ei e stabilit de către cei care o folosesc, şcolarii, şi doar aprobat de către părinţi şi profesori, dacă libertatea de a alege materialele, croielile şi accesoriile – deci detaliile care personalizează – va fi cât mai mare, uniforma şcolară este chiar o idee bună.

Cavoul personalităţii

de Adrian Georgescu

George Carlin spunea despre uniformă: „Nici măcar nu e o idee nouă. Pe primele le-am văzut într-un jurnal de ştiri din anii 30. Din păcate, era greu de urmărit: naratorul vorbea germana”.

Ce-i uniforma? Îmbrăcăminte la fel pentru oameni diferiţi. E utilă numai în cazul oamenilor a căror profesie sau calitate trebuie să o ghiceşti imediat, precum poliţiştii sau ospătarii. Trebuie însă ca un copil de 9 ani să poarte uniformă pentru a-ţi da seama că nu e director de bancă, ci elev? Mai ales că are toate şansele să fie una adusă din China, care nu numai că e imposibil de spălat şi de călcat, dar care poate conţine compuşi chimici periculoşi.

Există cineva dintre cei ce au făcut şcoala înainte de 1989 căruia să-i fi plăcut uniforma? Nu cred. Atunci de ce suntem ipocriţi? Credem că aşa se vor rezolva problemele şcolii româneşti, violenţa, drogurile care se vând în curte, nivelul slab al învăţământului? Nu. Copilul va simţi în schimb că exprimarea de sine îi e restrânsă – va încerca, probabil, să contrabalanseze prin farduri, bijuterii sau excese de comportament -, şi că individualitatea sa nu e apreciată. Apoi, fiecare se simte confortabil într-un anume gen de haină şi în anumite culori sau materiale. Ce chef de învăţat trebuie să aibă o fată blondă obligată să se îmbrace în roşu!

În plus, mă scuzaţi, n-am încredere în dictatura estetică a majorităţii – fie că-i compusă din profesori, părinţi sau chiar elevi -, aşa cum pe creatorii de modă autohtoni nu i-aş lăsa nici să-mi împodobească bradul de Crăciun.

http://www.youtube.com/watch?v=M_bvT-DGcWw