Imperiul român

De la stilou, insulină, efectul Coandă şi rucsacul zburător, românii nu prea au mai inventat decât scuze. Poate se întâmplă aşa pentru că noi nu am avut un imperiu, ca alţii. Sunt convins că n-am fi cucerit state sau continente ca toţi barbarii, ci am fi fost mai selectivi în anexările teritoriale.

Împăratul romăn Gică Întâiul ar fi unificat Ibiza, cartierul comercial din Milano, Place Pigalle şi Mamaia sub acelaşi sceptru. Pe vremea lui Marian cel Mişto s-ar fi inventat motorul care nu funcţionează, aparatul care scoate aţa din ac şi halba de doi litri. Cândva, pe la începutul secolului XX, s-ar fi descoperit forţa aburului, folosit exclusiv la saună, iar prezentul ne-ar fi oferit tehnologia turnării de gropi în asfalt. La un moment dat, am fi descoperit America prin teleportare involuntară, cînd un grup de români se vor fi aşezat la un pahar de vorbă la Constanţa, trezindu-se apoi mahmuri printre indieni.

Au fost însă şi domenii în care ai noştri s-au aflat în prima linie a ştiinţei şi a progresului. Da, CNN a avut în studio un reporter sub forma unei holograme, însă numai după ce OTV a făcut aproape 300 de emisiuni cu fantoma Elodiei. Locomotiva care se învîrte cu 200 de kilometri pe oră pe circuitul de teste de la Făurei mă face să sper că în curând trenurile româneşti vor depăşi viteza sunetului, iar semnalul de alarmă tras între staţii nu se va mai auzi. Experimentele compatrioţilor noştri în domeniul clonării sunt şi ele cele mai avansate în domeniu, chiar dacă până acum s-au rezumat la carduri.

Simt că, undeva, într-un laborator subteran secret din munţi, câţiva savanţi români sunt foarte aproape de atingerea vitezei luminii, dar nu au deocamdată cu ce să-şi compare rezultatele pentru că nu au lumină. Trebuie totuşi să avem grijă cu astfel de experimente, altfel ne putem trezi cu un Ion Iliescu tânăr, candidînd la prezidenţiale.

Mircea Geoană ştie ce spune când propune o misiune spaţială românească. Olimpicii şi hackerii noştri racolaţi de NASA în timpul guvernărilor PSD sunt de fapt agenţi sub acoperire care le vor da americanilor reţeta greşită a compotului de pere, smulgându-le în schimb secretele fabricării şi propulsării rachetelor.

Aş vrea să le văd figura americanilor când vor ajunge pe Jupiter şi vor da de doi cosmonauţi români în maiou, ascultând manele.

Cum va fi apogeul crizei

Acestea sunt ştirile zilei de 1 aprilie 2009, când efectele crizei financiare mondiale vor fi maxime.

În Europa, lucrurile merg rău. Moneda euro s-a depreciat atât de mult, încât a depăşit un nou prag psihiatric, ajungând la paritate cu cea din Botswana. Criza financiară loveşte toate băncile, până şi pe cele de spermă, care nu-şi mai reînnoiesc abonamentele la revistele pentru adulţi. Şomajul a crescut atât de mult, încât nu se mai fac angajări decât la birourile pentru şomaj.

Nicolas Sarkozy reuşeşte cu greu echilibrarea balanţei bugetare a Franţei, fiind nevoit să scoată la licitaţie jumătate din garderoba Carlei Bruni. În Marea Britanie, Regina încearcă menţinerea economiei pe linia de plutire prin acordarea titlului de „Sir” contra cost şi astfel Roman Abramovici devine primul „Cup” din istorie. În Italia, Ferrari anunţă lansarea unei autoutilitare, care va putea atinge 60 de kilometri pe oră.

Există însă şi veşti bune. China a aprobat împrumutul solicitat de Banca Centrală Europeană, în schimbul susţinerii de către UE a candidaturii oraşului Beijing la organizarea următoarelor zece ediţii ale Olimpiadei, cele două părţi convenind ca preşedintele Mao să apară pe bancnota de 1.000.000 de euro.

În SUA, efectele crizei sunt atât de profunde, încât preşedintele nou-ales e nevoit să-şi ia o a doua slujbă. Oferta de subînchiriere a Casei Albe, publicată în Wall Street Journal, a rămas fără ecou, deoarece nici Bill Gates nu mai îndeplineşte noile condiţii de creditare. La câteva zile după ce „Dow” s-a despărţit de „Jones”, făcându-şi indice separat, Bursa din New York s-a redeschis pentru prima oară pe plus după o pauză de şase luni, graţie unui grup numeros de turişti japonezi care au plătit cash biletele de intrare.

Prezent în emisiunea lui Larry King de la CNN, Osama bin Laden se arată dezamăgit de faptul că nimeni nu-l mai caută, nici măcar pe Google, deoarece preţul pus pe capul lui a scăzut la 25 de cenţi, plătibili în rate.

În România, ANL introduce sistemul „buy back”, prin care persoanei care îşi cedează locuinţa pentru că nu mai poate plăti întreţinerea i se achită prima rată la cumpărarea unui kil de cartofi. ProTV lansează concursul „Girez pentru tine”.

Într-o perioadă în care până şi Lufthansa a luat măsura de a porni motoarele avioanelor numai la decolare, TAROM surprinde pe toată lumea anunţând că va organiza un zbor pe Lună, cu un avion pilotat de Florea Geică. Mircea Geoană aplaudă ideea unei lansări româneşti în spaţiul cosmic, însă compania aeriană corectează apoi greşeala din comunicat, precizând că era vorba de „un zbor pe lună”.

În urma grevei directorilor de bănci, premierul Tăriceanu le aprobă acestora o creştere salarială de 50 la sută. Seara, Renault anunţă reluarea lucrului la uzina din Piteşti, unde va intra în fabricaţie noul model popular „Dacia 2009”, într-un singur exemplar.

Autostrăzi

Degeaba. Orice-am face, nu suntem buni la construit şosele. Ştim însă cum să le botezăm. De pildă, Autostrada Soarelui se numeşte astfel pentru că doar maşinile care merg cu baterii solare se pot realimenta pe ea.

Ungurii ne tot întreabă când se vor uni autostrăzile noastre europene cu ale lor. Atenţie, să nu cădem în această capcană a iredentismului maghiar! În curând, când cele două autostrăzi care străbat pusta vor ajunge la graniţa comună, trebuie doar să asfaltăm rapid o buclă între Borş şi Nădlac, să se întoarcă revizioniştii de unde au venit!

Aceasta ar fi “Autostrada Vadim”. Propunerea mea constă însă în a distribui fiecărui partid construcţia unei şosele, iar celor deja începute să le curmăm chinul în faşă, transformându-le în terenuri de tenis cu piciorul. Bineînţeles, o dată la patru ani, când vor prezenta raportul de activitate, ctitorii neantului se vor lăuda că au reasfaltat cândva autostrada Bucureşti-Piteşti. În rest, autostrada Boc va lega Clujul de Cluj, Via Felix va fi o vastă reţea invizibilă unind toate Antenele, iar din magistrala Patriciu-Tăriceanu va rămâne finalizată doar banda de dus. Băsescu, e drept, construieşte în fiecare seară o autostradă cu şapte cărări pe sens, dar îşi regăseşte dimineaţa măreţia de Salvator al lui Dalli scufundată într-o ciorbă de burtă.

Cel mai interesant e însă montagne-russe-ul “La Oprescu”, născocit în timpul unei anestezii generale autoprovocate. Mă gândesc cu teamă că medicul-primar a parcurs în vis toată istoria, de la templele greceşti şi viaductele romane până la Bumbeşti-Livezeni şi Muntele Rushmore. Poate că stâlpii vor fi cariatide înfăţişându-l pe Unicul Preşedinte postrevoluţionar în diferite ipostaze biografice: agăţându-i lui Geoană la gât cravata de “boy scout”, gesticulând în engleză în faţa ambasadorului rus şi alungând minerii din Bucureşti.

Când se va începe construcţia ultimului tronson, degeaba vor căuta primul stâlp, pe care va fi basorelieful cu naşterea lui Ilici, vegheată de Marx şi de Engels. Graţie asfaltărilor succesive, acesta va fi încorporat între timp în parcarea din subsolul unui zgârie-nori, iar primarul va trebui să demareze edificarea altui ştreang supraînălţat de beton pentru uşurarea circulaţiei. Într-o variantă şi mai realistă, la momentul terminării construcţiei, ori se va fi inventat deja teleportarea, ori Capitala va fi un imens sit arheologic în care urmaşii noştri vor căuta Casa Poporului.

Într-un singur punct sunt de acord cu domnul Oprescu: în acela că autostrada trebuie să fie suspendată. Corect, trebuie suspendată urgent.

Banii mei

Stau la câţiva metri sub mine, în banca de la parterul blocului. De fapt, e un fel de-a spune că stau. În cea mai mare parte a timpul se vântură prin lume, în timp ce eu muncesc să-i înmulţesc şi să le asigur un trai decent. Prin mai, banii mei s-au întors fericiţi din Canare, unde puseseră umărul la cumpărarea unui iaht. Apoi au plecat spre China, unde au reprezentat o infimă parte din tranzacţionarea unei fabrici de automobile.

O dată pe lună mă interesez de starea lor şi banca îmi dă o hârtie din care reiese că sunt bine sănătoşi. Da, recunosc, puteam să fiu un administrator mai responsabil şi să-i investesc cu un profit mai bun. Puteam însă, la fel de bine, să-i pierd la ruletă ori să-i lipesc de frunţile lăutarilor.

După ultimul lor sejur prin Elveţia, au venit cu nişte expresii noi. „Suntem sângele nevăzut al lumii. De ce continui să …?”, foşnea morocănos un „Nicolae Grigorescu”, dar n-am mai apucat să ascult continuarea, pentru că l-am dat rapid la schimb într-un supermarket pe două sute de grame de salam, două pâini şi o bere. Apoi, prin vară, banii mei au vizitat Ciprul, de unde s-au întors spălaţi şi cu planuri mari de viitor. Când am extras o parte din ei din bancomat, vorbeau de „off shore”-uri şi de firme-fantomă, dar au amuţit când au văzut că se duc pe întreţinere şi pe două cărţi, culmea!, fără nicio legătură cu domeniul financiar-bancar. Am considerat – şi cât am greşit! – că nu le datorez banilor mei vreo explicaţie.

Ultima oară când i-am văzut, bancomatul a tuşit de câteva ori până să-i scuipe. Banii mei erau palizi şi împuţinaţi. „Caragiale” mă privea cu nişte ochi răi, din care dispăruse orice urmă de umor, şi aş putea să jur că, din mijlocul teancului, un „Eminescu” m-a înjurat încetişor, în rime încrucişate. Tocmai reveniseră dintr-o lungă vizită peste Ocean, unde contractaseră un soi de maladie fiscală, care lărgeşte elasticul la teancuri, creşte dobânda la împrumuturi şi atacă indicele Dow Jones. Un consult financiar a arătat că banii mei traversau un acut sentiment de înstrăinare şi că dezvoltaseră un complex de inferioritate în faţa lui Ben Franklin. Cum unele bancnote aveau chiar gânduri de denominare, am încercat să salvez ce se mai putea salva, aşa că i-am dat pe toţi pe două sute de grame de salam, două pâini şi-o bere.

Acum sunt depus într-un apartament de bloc. O dată pe lună, banii mei se interesează discret de mine: dacă merg la şedinţele comitetului, dacă prestez o activitate cu caracter economic şi dacă nu m-am devalorizat ca animal social. Sper doar ca, la următoarea zguduire a bursei umane, să nu mă lichideze.

Criza

În capitalism, crizele financiare sunt paradoxale semne de sănătate, un avertisment că e necesară o reaşezare a sistemului. În comunismul totalitar, criza e continuă şi e prezentată drept sănătate, iar viitorul luminos e atât de îndepărtat, încât practic nu există. Capitalismul a rezolvat problema dându-ţi viitorul acum, prin contractul de credit, însă citiţi cu atenţie rândurile scrise cu litere mici din partea de jos!, pentru asta va trebui să munceşti până la sfârşitul vieţii. Şi cel mai amuzant lucru este că viitorul e deocamdată produs în China, aşa cum puteţi vedea pe etichetele celor mai multe dintre obiectele pe care le cumpăraţi.

Ca în cele mai îndepărtate vremuri, omul se sperie de o invenţie a sa. Un lanţ de abstractizări şi o epidemie de panică provoacă astăzi un efect al naibii de concret. Nu putem însă vorbi de criza banului fără să ne referim la cea a omului, care o precede şi o cauzează. Vrem totul – un alt televizor, o maşină nouă, un alt sistem audio (infinit.1), ultima variantă de Windows – şi îl vrem acum. Colecţia de toamnă-iarnă a înlocuit-o nu doar în magazine pe cea de primăvară-vară, ci şi în minţile noastre. Trebuie să ne actualizăm permanent şifonierele, cămările, garajele, ca să ne umplem vieţile. Nu mai există o evoluţie a ideilor: ea s-a mutat definitiv în lumea echipamentelor.

„Opriţi planeta, vreau să cobor!”, se spunea la sfârşitul anilor 60. Iată, planeta s-a oprit astăzi din cauza crizei, dar cum naiba să cobori? Ai rate de plătit. Probabil că însăşi America va fi nevoită să renunţe la contractul pentru războiul din Irak, deoarece nu-şi mai permite să plătească ratele.

Asta nu trebuie însă să ne facă să credem în discursul liderilor de la Kremlin, care acuză „iresponsabilitatea sistemului financiar american”, uitând cu bună ştiinţă ce a generat sistemul din incubatoarele căruia au răsărit şi ei. Putem pune semnul egal între şantajul petrolului şi cel al gazelor naturale ca moduri cinice de acţiune, însă mutaţia pe care o aduce consumismul e mai puţin periculoasă decât cea pe care o presupune comunismul, unde eşti silit să-ţi amanetezi viitorul, al tău, al urmaşilor tăi şi al urmaşilor lor, şi tot nu ai nimic.

Dacă din visul american transformat astăzi în coşmar te mai poţi trezi, se pare că nimeni nu poate trăi „visul de aur al omenirii” decât după ce a murit. Ca popor păţit, cred că ar trebui să ne amintim acest lucru.

Politica mâinii moarte

România se află înaintea acelui viol în grup cu programare care este campania electorală. Protagoniştii se vor înfăţişa la datele şi locurile de întâlnire dinainte stabilite, siguri pe ei, pentru că au votat în ultimul ceas măriri de pensii, salarii şi alocaţii.

Cu figuri cumsecade de familişti cinstiţi şi discursuri de Feţi-frumoşi prezenţi în poveste doar pentru a te scăpa de zmeii trecutului, unii vor promite zeci de kilometri de autostradă, alţii sute, în final mii de kilometri se vor asfalta din vorbe, panglici de şosea extrase din gâtlejuri vor umple România cu căi de comunicaţie. Sănătatea va răsări apoi ca un argument firesc în discuţie. Pe timpul mandatului lor, spitalele şi medicii Vienei se vor muta aici, gândacii se vor retrage de bunăvoie din saloane, în timp ce promisiunile îi vor ridica de pe mesele de autopsie pe toţi cei morţi din boli uşoare. Educaţia şi Cultura vor primi bani pentru a lumina minţile în ţara în care 3 tineri din 5 nu ştiu cu câţi de „i” se scrie „vom fi”, iar Justiţia va căpăta o nouă legătură peste ochi înainte de a fi aşezată profilactic în faţa plutonului de execuţie.

Studii şi sondaje vor minţi din nou cu imparţialitate, segmente verticale se vor înălţa în cârca partidelor ca blocurile peste locul foştilor copaci. Colo partidul X va beneficia de intenţii de vot cât un P+2, dincolo cât un zgârie-nori. Privirile vultureşti, bărbiile semeţe şi degetele impertinente te vor înţepa de pe orice stâlp, panou sau vitrină, vei găsi fluturaşi sub ştergător, pe clanţa uşii ori în căsuţa poştală, glasurile lor vor predica din megafoane dreptatea socială în orice intersecţie, mesajele li se vor regăsi în refrenele formaţiilor bucuroase să câştige un ban sau în predicile preoţilor de închiriat, „Singurul om care poate …”, „Unica soluţie …”, „Doar noi …”, „Suntem împreună …”, „Până în 2012, avem în plan să …”, „Specialiştii noştri …”.

Vor respira Cinste şi vor emana Competenţă, vor apăra planeta, se vor interpune între criza mondială şi cei săraci, vor coborî printre ei tricotând, pupând copii pe creştet, strângând mâini şi dansând geamparale. Îţi vor injecta iluzia că timpul s-a oprit pentru a te aştepta, că viitorul îţi aparţine, că după această firimitură de câteva săptămâni vor fi şi altele în care tu vei decide, însă prin ei, singurii care ştiu şi care pot.

Apoi se vor anunţa rezultatele alegerilor şi toţi vor spune că au câştigat pe baza unui criteriu anume. Iar ăsta va fi singurul lucru al naibii de adevărat, întrucât până la următoarea amestecare şi redistribuire de cărţi vei rămâne doar o mână moartă.