Veţi fi văzut, înaintea unui meci de rugby, ritualul sportivilor neo-zeelandezi, denumit „haka”. Este un dans compus din mişcări sacadate, însoţite de strigăte ameninţătoare, menit să le bage frica în oase adversarilor.

Părerea mea este că naţionala de fotbal a României are nevoie de un astfel de ceremonial războinic. În primul rând, acesta i-ar face pe adversari să se teamă de echipa noastră, care în ultimul timp n-ar mai speria nici o vrabie care ciuguleşte pe gazon. Apoi, am vedea ceva mişcare pe teren, pentru că după începerea meciului şansele se împuţinează. Nu în ultimul rînd, ne-ar folosi în partidele cu formaţii mai bune, cum este viitorul retur cu Lituania. Respectivul dans are şi rolul de a prefigura desfăşurarea partidei, deci tricolorii s-ar putea aşeza din start în propriul careu, strigând unul la celălalt şi pasându-şi deja vina pentru golurile ce vor veni. Nici măcar n-ar trebui să ne mărginim la o singură haka, înainte de start, ci să organizăm una în jurul arbitrului de câte ori fluieră împotriva noastră.

OK, însă ce nume să-i dăm? Dacă-i spunem tot „haka”, ne dau „All Blacks” în judecată. Pe de altă parte, trebuie să fie un cuvânt asemănător, care să reflecte spiritul şi calitatea jocului echipei naţionale. Nu pot să mă gândesc, pe moment, decât la „haka maka”.

Următoarea întrebare este: ce să strige băieţii noştri? Hmmm, aici e greu. Dacă s-ar găsi în faţa ziariştilor, vorbele ar veni de la sine, cu „şoareci” şi cu „coteţ”, dar aşa? Nu cred că-i putem chinui în aşa măsură cu învăţarea unor cuvinte noi, deci cred că „Va-fi-un-meci-greu-dar-vom-da-totul-pe-teren-şi-să-sperăm-că-la sfârşit-ne-vom-bucura-cu-toţii” este un text bun.

Dar pe ce ritm? Nu ne putem permite mişcări sacadate, care să trimită jumătate din echipă în spital încă dinaintea partidei, deci ne trebuie o melodie lină. Una dintre temele maestrului Florin Salam, atât de dragi fotbaliştilor, ar fi de încercat, pentru că doar respiraţia şi mişcările din buric nu le provoacă întinderi jucătorilor noştri.

Ca să nu punem însă presiune pe ei, haka românească perfectă ar fi următoarea: băieţii să stea jos, în cercul de la centrul terenului, fumând sau vorbind la telefoanele mobile, iar la sfârşitul ritualului să strige „Bau!” către adversari. Apoi să iasă de pe teren şi să lase pe alţii.

Stimată redacţie, suntem un grup de locatari care prin prezenta scrisoare vrem să ne manifestăm indignarea şi deplina îngrijorare pentru aşa-zisul experiment care a cuprins omenirea, pus la cale de pretinsa Agentură pentru Cercetări Nucleare.

Încă de miercuri dimineaţă am simţit că se petrec lucruri ca să spunem aşa paranormale. Nea Costică a căzut de pe scară când monta un bec, dar a căzut oblic, semn că polii magnetici ai Pământului se mişcă din ce în ce mai repede. Ştie toată lumea (a scris şi-n Formula As) că până în 2012 Polul Nord va ajunge la Polul Sud şi invers, iar noi vom umbla cu capetele în jos.

Apoi, când doamna Nuţi a deschis fereastra, un roi de protoni a năvălit peste ea în casă. La şedinţa de administraţie, nea Pamfil, electricianul blocului, i-a pus la aparatul de măsură şi a zis că, aşa mici cum erau şi fără curent, păreau mai degrabă cuarci sau bosoni. A fost şi un domn de la Partidul Conservator, care ne-a lămurit ce se întâmplă. Cică francezii şi elveţienii au făcut un tunel ca să explodeze Pământul şi să creeze unu’ mai mic, pe care să-l ţină la ei în ţară. Problema este că la noi o să fie multe găuri negre şi zice să nu intrăm în ele că pe-acolo nu trece metroul.

Nea Melinte, care e zidar de patrujde ani, ne-a explicat că e în funcţie de cum etanşează ăia lucrarea. Dacă nu strângi ca lumea la îmbinare şi nu pui silicon cât trebuie, poa’ să mai scape câte-un snop de protoni care să ajungă, ca ăla de dimineaţă, până la noi, ori, Doamne fereşte!, să nu facă o gaură în stratul de ozon, care de-abia ce se mai aşezase şi el.

Madam Veronica şi-a amintit că a auzit ea la coafor cum că americanii vor să dea timpul înapoi cu opt ani, ca să-l aleagă din nou pe Bush preşedinte şi să meargă din nou în Afganistan să-l prindă pe Osama. Ne-a mai spus că la bărba-su la serviciu se zvoneşte că ieri ar fi testat instalaţia pe Maicăl, să vadă dacă poa’ să-l facă din nou mic şi negru, dar că Maicăl s-ar fi volatilizat şi acuma nu mai ştiu de un’ să-l ia.

Seara, la Diaconescu, erau mulţi savanţi strânşi în studio, printre care dom’ Petrică şi nişte clarvăzători recunoscuţi pe plan mondial, şi scria negru pe galben că vom muri în patrujde zile.

De aceea, dragă redacţie, am vrea să ne manifestăm încă o dată dezaprobarea faţă de aceste experimente total nelalocul lor  şi să vă rugăm să ne răspundeţi sincer la o întrebare care nu suferă amânare. Dacă vine sfârşitul lumii, înseamnă că n-o să prindem finalul la „Tânăr şi neliniştit”?

În multe reclame la şampon, suntem invitaţi într-o călătorie acvatică la capătul pământului, sub o cascadă ori într-un iaz, alături de o fetişcană. Explorarea se termină de fiecare dată prin descoperirea altei substanţe. Au fost, pe rând, nuca de cocos, ginsengul, aloe vera, ylang ylang şi jujuba.

Proprietăţile lor în ceea ce priveşte spălarea nu contează. Trebuie doar să fie exotice, rare (dar nu în pericol de dispariţie) şi să reflecte aceste calităţi prin nume. De pildă, macadamia nu s-a descurcat prea bine: nu te poţi spăla cu ceva ce aduce a drum de ţară. Urzica, plantă care se găseşte din belşug pe marginea oricărui şanţ, nu poate furniza un mister vandabil. Un şampon din flori de colţ e, de asemenea, imposibil, întrucât aceste licori trebuie să respecte noua Biblie: normele ecologiste. Evident, o fată care se spală pe cap într-un iaz poluează, dar o face într-un mod atât de sexy, încât tindem să o iertăm.

Aceşti profeţi exotici ai resurecţiei părului se laudă că vor învia o încrengătură de celule moarte. Nu întâmplător, mişcarea şi strălucirea, atribute ale vieţii, dar şi aparenţe ale ei, fac parte din arsenalul reclamelor, prin acele cascade în continuă unduire. Dacă nu „dă viaţă”, şamponul măcar o prelungeşte (se susţine că ar preveni căderea părului, întrucât ceea ce nu poţi verifica nu poţi nici să conteşti), ori o îmbunătăţeşte printr-un nevinovat măritiş din interes (împiedică reapariţia mătreţii, însă numai dacă e folosit în mod constant).

Necredincioşilor şi celor încă nehotărâţi li se pune la dispoziţie un desen animat în care e reprezentată acţiunea particulelor misterioase, care reconstruiesc firul şi alungă mătreaţa. Transportat pe scena unde are loc magia (ce este mărirea de câteva zeci de ori decât o dezvăluire totală?), nu poţi să nu crezi după ce ai văzut, chiar dacă tot ceea ce ai văzut era o schemă.

Noţiunea de „extract” cuprinde în ea ideea de cercetare, de concentraţie şi de efort, dar şi doza de ambiguitate necesară. Câtă jujuba intră într-un bidonaş de plastic? Un lan, recoltat în nopţile cu lună plină, de un lot de emigranţi ilegali, ca să ne simţim un pic mai nobili? Vârful unei frunzuliţe?

Nu uitaţi că un produs cosmetic poate fi declarat drept „natural” dacă are în compoziţia sa doar 1% ingrediente naturale. Chimia – care, de fapt, furnizează toţi soldăţeii ce se războiesc pitiţi după firele de păr – nu e amintită în comunicatele de front. Nu ai crede într-o reclamă la „noul şampon cu formaldehide şi sulfid de seleniu” (substanţe care se găsesc în multe astfel de produse), pentru că nu ţi-ai dori ca propriul scalp să fie teatrul unui război cu bombe chimice. Când însă „provitamina B5” intră în luptă, nu poate fi decât un război cu arme ecologice, care îndepărtează doar murdăria şi celulele moarte, fără victime colaterale. Ca şi „coenzima Q10”, ea este mai-mult-decât-o-substanţă, fiind atât binefăcătoare (pro), cât şi atent selectată dintre celelalte „B-uri”.

După perioada de globalizare, o nouă reclamă la şampon aruncă zilele acestea în arenă brusturele, plantă al cărei nume vine din vechea limbă a dacilor. Va urma un 1848 al şampoanelor, în care părul fiecăruia va învia dansând pe o melodie cu specific naţional?

Când primăria a defrişat copacii din spatele blocului, lăsând doar CET-ul, toţi locatarii am început să ne dăm cu părerea despre ce se va construi acolo. Cunoscând pasiunea primarului de sector pentru arteziene, unii opinau că va fi instalată o ţâşnitoare gigantică, cu jeturi multicolore. Alţii ziceau că va fi o pădurice de palmieri, ca în sectorul vecin, sau măcar un pâlc de sequoia.

Majoritatea speram însă la o parcare. În zona noastră, maşinile stau pe cinci rânduri. Ca să ieşi duminică de pe primul şir trebuie să te programezi de marţi dimineaţă. În faţă, la stradă, e şi mai complicat. Trotuarul a fost decupat, iar cei de la C, dacă fac un pas mai mare la ieşirea din lift, se suie direct în autobuz. Pentru cei care vin în vizită la cineva de la scara A s-au instalat chiar indicatoare turistice, ca pe traseele montane.

„Va fi un bloc mic”, ne-a lămurit Primăria. „Maximum P+4”. Însă doar adâncimea fundaţiei era cât un P+4 şi, tot săpând, s-au intersectat cu metroul. Întrucât edilul-şef promisese în campanie noi staţii de metrou, situaţia s-a rezolvat prin construirea uneia intermediare, strict pentru locatarii noului bloc. Primarul nu a uitat nici de problema noastră cu parcarea, punându-ne la dispoziţie locuri cu plată în afara oraşului.

Noul bloc e minunat, iar heliportul de pe acoperiş nici nu ne mai deranjează. E drept, până ce piloţii au învăţat parcarea verticală, au transformat arborii rămaşi în zonă în copăcei bonsai, dar blocul e atât de înalt, încât zgomotul elicopterelor abia de mai ajunge până la noi.

Şi primarul general a fost om de cuvânt. După ce a construit autostrada suspendată, magazinele de la parter au dat faliment, dar la etajul 2 au înflorit inţiativele private. Vasileştii au deschis un atelier de vulcanizare în balcon, iar madam Chiriac a montat chiar o pompă de benzină. Cei de la 3 şi de la 4 au protestat vehement împotriva poluării, cerând redistribuirea costurilor la întreţinere. Au jurat că-l vor vota pe candidatul Puterii, care a promis că va construi o altă autostradă deasupra celei suspendate.

Majoritatea îl susţinem însă pe actualul primar general, care a rezolvat desele căderi de curent, montând o turbină eoliană lângă CET. Cum în spatele blocului nu prea bate vântul, până la urmă turbina a fost pusă în mişcare cu energie de la CET. Acum nu mai avem deloc curent, însă de la ferestrele noilor vecini vine suficientă lumină. Iar dacă laşi ferestrele deschise, nici nu mai ai nevoie de aer condiţionat: elicea turbinei face să pătrundă o briză plăcută.

„Second Life” este o lume virtuală plasată în Internet. Descărcând gratis un program, poţi să-ţi creezi propriul personaj, un alter ego care munceşte, cumpără, vinde şi interacţionează social cu proiecţiile celorlalţi (deja, foarte mulţi) clienţi. Moneda din „Second Life” are curs de schimb cu celelalte valute clasice şi putere de cumpărare. Sunt foarte mulţi oameni care au ales această formă de reîncarnare, folosind-o ca pe o paraşută de rezervă, atunci când cea principală nu funcţionează. Ţări precum Suedia şi Estonia au deschis chiar ambasade în „Second Life”.

De Nintendo Wii probabil că aţi auzit. Strângând în mână controller-ul conectat wireless, poţi, de exemplu (şi aceasta nu este nici pe departe cea mai complexă activitate posibilă), să joci tenis. De fapt, proiecţia ta de pe ecran loveşte cu racheta în minge pe terenul de la Wimbledon, în timp ce tu, la câţiva metri, execuţi un balet caraghios.

Dar Wii este deja pe cale să devină preistoric. În acest an va fi lansată o cască, realizată de compania australiano-americană Emotiv, care va înregistra activitatea neuronală a utilizatorului, transmiţând astfel în mod direct comenzi cerebrale către jocul video. Deocamdată, această interfaţă permite controlul doar dinspre creier către joc, însă câte autostrăzi cu sens unic aţi văzut?

Programul „Sinulator” oferă ceva şi mai profund: orgasme. Cei doi utilizatori, fiecare conectat la propriul calculator, îşi montează terminalele pe sau în organul genital, apoi mişcările din tors ale unuia sînt transmise peste mări şi ţări către partener. Există şi un pupitru de comandă, cu câteva opţiuni interesante de viteze, zvârcoliri şi manevre: „Jackhammer”, „Mindstorm” sau „Tornado”.

Ceea ce pare o extindere a graniţelor libertăţii – persoana dorită nu mai trebuie să fie lângă tine – este, de fapt, o sărăcire. Aparent abolită, distanţa dintre cei doi creşte şi mai mult, pentru că încercarea de a nega singurătatea nu duce decât la adâncirea acesteia. Sexul, un buchet de experienţe la care participă întreg trupul şi toate simţurile, este redus la o masturbare locală, cu ajutorul unui aparat de o polivalenţă sumară, un fel de robot de bucătărie care ştie să producă nu hrană, ci plăcere.

Dacă nu sunteţi mulţumit(ă) de datele fizice ale partenerului, o echipă de cercetători din California a creat cel mai realistă iluzie umană pe calculator, numită „Emily”. Folosind o tehnologie prin care se captează cele mai mici detalii ale expresiei faciale, acestea au fost recreate apoi pe calculator cu o fidelitate incredibilă. Expresiile unui chip uman au fost reduse la un număr de vectori, recoltate şi apoi implantate unui chip construit, dându-i-se, din punct de vedere senzorial, viaţă.

De fapt, mi se pare că invenţii acestea cer un alt răspuns la o întrebare foarte veche. „Ce este realitatea?”. Ceea ce există sau ceea ce percepi?  Acum trei secole, episcopul Berkeley a spus că „Esse est percipi”, adică „A fi = a fi perceput”. Cu alte cuvinte, dacă la un măr dăm la o parte senzaţiile de văz, pipăit, gust, miros etc., nu mai rămâne absolut nimic, nici substratul acelor calităţi, substanţa. Mărul nu este decât un complex de senzaţii care, pentru a exista, trebuie să fie perceput. Or, omuleţii din „Second Life”, meciul de tenis din „Nintendo Wii”, apăsările erotice intermediate de „Sinulator” şi corporalitatea lui „Emily” pot fi percepute, prin diferite simţuri. Sunt ele iluzii optice, tactile, auditive etc., ori sunt reale?

Poţi vedea, pipăi, vinde şi cumpăra obiecte care nu există, poţi chiar face sex cu o persoană care nu există. Virtualul prezintă, deocamdată, o singură problemă: ca să parcurgi această „a doua viaţă” trebuie să o trăieşti pe prima. Inconvenientul va fi anulat de următoarea generaţie a simulatoarelor de viaţă, care îţi vor permite să trăieşti fără să exişti.