Cea mai agresivă metodă în publicitatea pe Internet o reprezintă, la accesarea unui site, acoperirea temporară a paginii de conţinut cu o reclamă. Sau, şi mai perfid, iniţial pagina nu e invadată, dar când accesezi un articol, apare reclama cât un ecran, iar în partea de sus scrie „Click aici pentru articolul dorit”.

Este ca şi cum, la cinematograf, doi inşi purtând un imens banner publicitar ar trece prin faţa ecranului, iar tu, ca spectator, nu ai putea decât să strigi la ei: „Hei, treceţi mai repede!”. Citirea unui ziar se transformă astfel într-un mic joc pe calculator în care miza este găsirea rapidă a acelui „x” care închide reclama.

Sunt de acord că un site cu accesare gratuită trebuie să câştige din ceva şi acel ceva nu poate fi decât publicitatea. Problema unui site care acceptă o asemenea formă de acaparare prin forţă a atenţiei este însă că riscă să-şi diminueze propriul rol şi propria imagine. Respectivele reclame extinzându-se peste articole arată că, fie şi temporar, sunt mai importante decât acestea.

Este ca un joc de „Cucereşte lumea!”, în care comercialul iese din aria lui prestabilită, extinzându-se până la ultima graniţă acceptată. Dacă în presa occidentală aceste forme barbare de expansiune aproape că au dispărut, în România inutilul şantaj vizual e încă la modă. Pun pariu că, toţi căutând butonul de închidere, nici unul dintre noi nu observă, de fapt, care este produsul promovat. Domnule creator de reclame, dacă tot ce poţi este să trânteşti o pleaşcă dreptunghiulară peste un text, fă-i măcar butoane de închidere în toate cele patru colţuri: în acea fracţiune de secundă în care cititorul se va decide de unde să închidă, privirea lui nedumerită va parcurge reclama şi-ţi vei atinge scopul.

Nu impertinenţa procedeului e cel mai deranjant lucru, ci lipsa cruntă de idei a celor care îl forţează. Vedem peste tot efectele acestui tip de cucerire teritorială, desfăşurat strict pe criterii cantitative, de pildă în cearşafurile imense care acoperă aproape un sfert dintre faţadele clădirilor centrale din Bucureşti.

Personal, cred că o reclamă care ghilotinează un text nu-şi atinge scopul, aşa cum un cerb care cântă în maşină că vrea să bea o anumită bere nu mă va convinge niciodată să folosesc respectivul produs. De pe bancheta din spate pot să-l acompanieze nu Alifantis, Baniciu şi Vintilă, ci Gilmour şi Waters din Pink Floyd, eu tot voi crede că mă pândeşte o beţie atât de cruntă, încât după o sticlă consumată mă voi simţi ca un animal.

Ieri s-a lansat în Bucureşti „Cicloteque”, primul parc de închiriat biciclete din Capitală, la care se adaugă nouă locuri de parcare special amenajate. Este „puiul” programului Velib, care în Paris a avut un real succes. Acolo, în doar un an, circa 16.000 de biciclete au fost folosite pentru peste 26 milioane de curse, aducând Primăriei 20 de milioane de euro. Graţie acestui program, edilii au mari şanse de a reduce traficul rutier cu 40% până în 2020.

În Bucureşti, proiectul este o iniţiativă a Fundaţiei MaiMultVerde şi a unei bănci. Primăria nu are nicio legătură: implicarea ei s-a sfârşit o dată cu aşezarea pe trotuare a unor culoare, pe care vezi trecând o bicicletă la trei ore. Aici, statutul biciclistului nu e clar precizat. Este el un pieton căruia îi cresc temporar roţi sau conducătorul unui vehicul rutier? Pistele, oricum insuficiente, sunt amenajate pe trotuare, dar toate testele pentru obţinerea permisului de conducere au întrebări însoţite de imagini în care eşti întrebat „cine va pătrunde primul în intersecţie: a. automobilul, b. autobuzul, c. bicicleta?”.

V-o spun din proprie experienţă: ca biciclist, nu-ţi vine să mergi pe trotuar. Dintre cele două forme de nesiguranţă la care te poţi expune, o preferi pe cea în care rişti să fii accidentat decât pe cea în care rişti să accidentezi. Mai degrabă treci cu inima cât un purice pe lângă maşina oprită pe avarii, rugându-te ca şoferul să nu deschidă brusc portiera, decât să te trezeşti pe trotuar cu un copil neatent care-ţi sare în faţă.

Inamicul cel mai mare al biciclistului bucureştean este însă poluarea. Putem legifera cele mai aspre norme antipoluare din lume, cât timp vor exista pe străzi camioane, tractoare şi Dacii din 1983 care aruncă trâmbe de fum cât un combinat chimic, iar nimeni nu le va trage pe dreapta, să verifice nivelul noxelor emise, tot degeaba va fi.

„Cicloteque” oferă deocamdată doar 100 de biciclete şi palide speranţe de mai bine, întrucât aici luptă împotriva unui mod de viaţă. Pentru mulţi bucureşteni, automobilul nu este atât un mijloc de deplasare, cât o vitrină de prezentare a propriei persoane. Aici, eşti ceea ce conduci. Nu veţi găsi o capitală europeană atât de plină de SUV-uri şi de motociclete de mare viteză. Unii se simt împliniţi numai la volanul unui Ford Explorer, iar emulii lui Valentino Rossi doar dacă fac să zbârnâie geamurile unui întreg cartier. În miezul acestui cult, trecerea la bicicletă ar fi privită, în primul rând, ca un eşec personal sau ca o decădere.

Intrarea în parcarea etajată a magazinului Unirea este atât de ascunsă, încât doar norocoşii şi membrii Frăţiei Secrete Rutiere o nimeresc.

NIVELUL 1: poarta de intrare

Acum ceva timp, prin spatele magazinului era o bretea, care însă acum e închisă circulaţiei maşinilor. Nu e ciudat? Într-un Bucureşti în care trotuarele sunt decupate pentru a face loc automobilelor, unul dintre puţinele locuri care trebuia păstrat pentru traficul rutier a fost transformat în pasaj pietonal, pentru că la câţiva metri de „Unirea” a înflorit un alt supermarket.

Dacă te apropii prin învăluire, adică ocoleşti un mic cartier şi încalci vrând-nevrând vreo trei reguli de circulaţie, apoi te strecori printr-un labirint de străduţe unde e musai să rabatezi oglinda retrovizoare laterală ca să treci, ajungi la intrarea meschină şi chinuită a parcării. Sfat: când urcaţi panta agresivă, cu roţile aproape bracate, nu luaţi piciorul de pe acceleraţie! Îi puteţi transforma următorului client ziua de cumpărături într-o săptămână de pelerinaj pe la service-uri auto.

NIVELUL 2: parcarea

O parcare de acest gen este un spaţiu suprarealist. Te simţi ca într-un abator plin cu carcase de tablă, aranjate în ordine, perfect izolat, deşi te afli în inima furnicarului care este centrul Capitalei. Cât timp rămâi în maşină, totul e OK. Eşti dirijat prin săgeţi şi indicatoare luminoase, pentru că adevăratul client e automobilul, de vreme ce staţionarea lui se plăteşte. Cum te dai jos din maşină, aluneci dezorientat de-a lungul zidurilor şi deja nu mai cauţi o cale de intrare în magazin, ci o cale de ieşire din parcare. Într-un târziu, descoperi o uşă discretă  de ascensor.

NIVELUL3: ascensorul

În interior, liftul are două uşi, diametral opuse, şi şase butoane numerotate. Dacă intuiţia nu-l ajută pe explorator, el nu va trece mai departe. De exemplu, în cazul în care vrei să pătrunzi în magazin la acelaşi etaj cu cel din care ai părăsit parcarea, trebuie ca mai întâi să urci sau să cobori, apoi să te întorci la respectivul nivel, iar uşa a doua ţi se va deschide.

Citeşte articolul integral!

Continue reading →

Aproape că nu există ziar care să nu conţină măcar o ştire de genul: „Un grup de cercetători de la Universitatea din Boston a observat că majoritatea persoanelor cu ochi albaştri preferă pepenele verde celui galben. Studiul a fost făcut de-a lungul a 20 de ani pe un eşantion de 4.500 de persoane, cu vârste cuprinse între 21 şi 43 de ani”. Este triumful cotidian al stupidităţii: aflăm ştiri care nu ne interesează despre experimente care nu au nicio valoare practică. Informaţia perfectă se referă astăzi la cineva care ori face un lucru banal, ori unul inutil.

Iată trei exemple reale. Trei lingvişti de la Universitatea din Barcelona au realizat un experiment ştiinţific din care rezultă că, în general, şobolanii nu pot face diferenţa dintre o persoană care rosteşte propoziţii de la coadă la cap în limba japoneză şi una care face acelaşi lucru în olandeză. Doi cercetători de la Australian Commonwealth Scientific and Research Organization au aflat care e numărul de fotografii pe care trebuie să-l faci unui grup pentru a fi aproape sigur că nici una dintre persoanele din grup nu va fi surprinsă cu ochii închişi. Doi fizicieni de la Universitatea Pierre şi Marie Curie din Paris au făcut paşi importanţi în a explica de ce spaghetele uscate, când sunt îndoite, se rup de obicei în mai mult de două bucăţi. Veţi remarca faptul că, în afara perfectei inutilităţi a concluziilor trase de respectivii savanţi, ele nu stabilesc legi universal valabile, ci evenimente care se petrec „în general”, „aproape sigur” sau „de obicei”.

Există, desigur, sute de savanţi, medici şi cercetători care încearcă să afle leacul multor boli, de la cancer până la maladia Parkinson. De la aceştia avem puţine veşti, de obicei în genul „ultimele cercetări au arătat că persoanele care mănâncă mărar sunt mai puţin predispuse la a face cancer”. De asemenea, nu se ştie exact cum acţionează anestezicul asupra unui pacient şi de ce există cazuri în care unii simt durerea sub anestezie. Totuşi, aceşti oameni care de zeci de ani se dau cu capul de pereţi (doi savanţi din California au explicat, în acelaşi timp, de ce ciocănitorile nu au migrene) pentru a afla răspunsuri la probleme importante şi extrem de dificile merită tot respectul nostru.

Mi-e teamă însă că, atunci când aceste răspunsuri vor veni, ele vor fi greu de dibuit între o ştire cu Simona Sensual şi una în care un grup de cercetători suedezi va stabili că persoanele care stau la parter consumă, de obicei, mai multe dulciuri decât cele care au cărare pe mijloc.

E vremea substanţei misterioase, exotice şi omnipotente, a obiectului inteligent şi polivalent, din ce în ce mai mic şi cu mod de funcţionare greu de înţeles, cu un IQ superior stăpânului, pentru că de când puterea moale a aburului a fost înlocuită de cea misterioasă a electricităţii, nu prea mai pricepem ce se întâmplă înăuntrul uneltelor noastre.

Un telefon este acum aparat foto, agendă electronică, ceas deşteptător, agenţie de ştiri, notebook, calculator, lanternă, în curând va avea încorporate proiector pentru filmele înmagazinate şi un briceag elveţian. Nu aveţi încă mobil cu telecomandă auto încorporată? Mai aşteptaţi puţin! Va fi printre opţionalele noului automobil care se transformă la nevoie în robot, în păianjen uriaş sau în monstru submarin, ajutat în curbe de spiriduşi electronici, desemnaţi prin acronime tainice precum  ABS, SRS şi EBD, maşina ce poate face singură totul, dar pe care îţi este imposibil s-o extragi din troiene la prima ninsoare.

Aţi văzut de câte lucruri e capabilă o pastă de dinţi? Protejează gingiile, înălbeşte dinţii, previne apariţia cariilor, îndepărtează placa bacteriană, întăreşte smalţul, stopează fisurile şi convinge plomba să se împace cu dentina. Priviţi cum particulele de acid se izbesc de mica cetate albă, respinse de stratul de cvintuple fluoruri şi de molecule de calciu îmbogăţit cu aromă de ambrozie!

Aruncaţi, aşadar, periuţa cumpărată acum două luni şi luaţi-o pe cea nouă, care, în plus, dispune de o tehnologie revoluţionară cu vibraţii pentru masarea omuşorului. Are dublă articulaţie, perii laterali execută o mişcare de rotaţie în sensul acelor de ceasornic, iar cei din mijloc fac genuflexiuni pentru a turna apă vie la rădăcina dinţilor defuncţi.

Dacă vei folosi şi noua gumă de mestecat recomandată de Asociaţia Universală a Dentiştilor (asterisc şi trimitere în partea de jos a ecranului, spre literele cât o carie „*organizaţie cu sediul în Vaslui”), în afara faptului că te vei putea distra congelându-ţi prietenii, vei beneficia de miracolul suprem al stomatologiei. Din fundul gurii strălucitoare ca un Mall, omuşorul va asista relaxat la renaşterea în gingii a tuturor prietenilor dispăruţi, să sperăm doar că, dintr-o eroare de sistem, nu vor învia şi dinţii de lapte.

La numai câţiva milimetri distanţă, aparatul de bărbierit oferă o altă perspectivă a perfecţiunii, noua netezime fără de cusur. Prima lamă capturează firul de păr, a doua îi citeşte drepturile, a treia îi oferă împărtăşania, a patra îl ghilotinează, apoi peste câmpul de bătaie se prăvăleşte prospeţimea răcoroasă a after shave-ului, afrodiziacul care le face pe toate femeile aflate pe o rază de doi kilometri să te scruteze ca nişte tigroaice. Dacă vrei să fii şi bărbos, şi sexy, foloseşte antiperspirantul cu noua pulbere din aripă de fluture, care te va ajuta să transpiri pe dinăuntru.

Şamponul cu extract de aloe vera, nucă de cocos, jujuba şi încă o substanţă rară, obţinută din glanda sudoripară a pitonului roz de Malawi, va preveni apariţia şi reapariţia mătreţii, va lipi de scalp firul care plănuia o evadare, redându-i rezistenţa şi demnitatea. Noul produs va sufla viaţă peste o încrengătură de celule moarte, trebuie doar să crezi şi părul tău va flutura mătăsos şi strălucitor, asemenea râurilor de ciocolată. (Vă amintiţi, poate, reclama în care un copil intra cu un baton în mână pe o uşă, iar în spatele lui se zărea o lumină orbitoare. Când ţâncul declara ca un halucinat că a fost în Paradis, aveai senzaţia că s-a lansat ciocolata cu marijuana şi stafide).

Există, aşadar, soluţii pentru toate zonele, genurile, nevoile şi vârstele. Şi nu prea mai contează că te-ai dus, întrucât Viagra te va păstra funcţional în varianta „rigor mortis”. Iar dacă ai vecine care au folosit cândva crema antirid cu coenzime de la Q11 în sus, cu incredibile proprietăţi de conservare, ai toate şansele să le dăruieşti strănepoţilor tăi un bunic.