Senatorii care au votat în unanimitate legea propusă de domnii Funar şi Ghişe au reuşit să coboare în derizoriu o temă care trebuie oricum dezbătută: este prea multă violenţă pe micile ecrane? Din cauza acestui demers stupid, există riscul să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Să pierdem din vedere faptul că, într-adevăr, din ecranele televizoarelor noastre curge o spumă roşiatică, în care se amestecă echipaje de descarcerare, oameni striviţi, războaie între suporteri, violuri şi crime.

Însă mai binele e duşmanul binelui  – potrivit logicii „funarghişeşti”, ar trebui să adaug şi că „mai răul e duşmanul răului” -, mai ales când această doctrină a echilibrului este gândită atât de simplist, ca o lege morală a talionului în care suma efectelor trebuie să dea mereu zero. Violul mental, realizat prin imagini dure şi descrierea unor fapte atroce, ar fi înlocuit atunci de ceva la fel de periculos: schimonosirea realităţii.

Conform acestei legi, nu ar trebui să existe „crimă sângeroasă comisă într-un bloc din cartierul Berceni” fără ca reporterul să precizeze că „totuşi, ceilalţi locatari sunt bine sănătoşi, iar la apartamentul 17 s-a născut un copil”. Informaţia potrivit căreia „Andreea Bănică s-a măritat cu iubitul ei” ar trebui contracarată cu un studiu despre violenţa conjugală şi crimele pasionale. Iar la buletinul meteo, dacă jumătate din ţară va fi sub cod roşu de inundaţii, obligatoriu în cealaltă parte a hărţii soarele va străluci vesel.

Apar şi alte întrebări. Se poate echilibra balanţa de pozitiv-negativ pe trust media? De exemplu, dacă pe ProTV VanDamme şi Seagal rup oase şi sucesc gâturi seară de seară, e OK dacă pe AcasăTV se vor da numai telenovele şi căţei coafaţi? Cum va echilibra bietul Dan Diaconescu balanţa după cele 166 de episoade despre asasinarea Elodiei? Ne va arăta doi ani la rând filmuleţe cu Tolea în şorţuleţ, la grădiniţă, recitând poezii patriotice?

E posibil ca numele emisiunii „Între bine şi rău” să fie schimbat în „Între 50% bine şi 50% rău”. Robert Turcescu poate însă răsufla uşurat că nu mai realizează emisiunea „100%”: la sfârşit ar fi fost nevoit să dea ambele bile.

Cum ar fi catalogată, în viziunea maniheistă a domnilor Funar şi Ghişe, chiar ştirea despre năzbâtia propusă de domniile lor şi votată de Senat în unanimitate? Probabil, drept una „pozitivă”. Ei bine, aşteptăm atunci de la preşedintele României, singurul care mai poate respinge această lege, ştirea „negativă”.

De câţiva ani, roşia participă la un intensiv şi abrupt program de cosmetizare, precum acele cucoane cu pieliţele întinse, de sub care pândeşte falsa promisiune a pungii de silicon. Dacă îţi înfigi dinţii în ea – mă refer la roşie -, nu-ţi va curge o picătură de zeamă pe bărbie şi nu vei întâlni acel strat de răcoare vegetală, ci un fel de gumă de mestecat cu gust de săpun.

În acelaşi timp,  e un aliment care el însuşi a urmat un program de alimentaţie, unul sănătos, bazat pe chimicale. Şi iat-o, asemenea culturiştilor, dezvoltată peste limitele sale fireşti şi închisă în adâncul lor. Nu mai e pătlăgica aia mică şi zemoasă, de încăpeau vreo cinci pe fundul oalei de cântar, acum mai mult de trei nu pot sta alături, căci se înghiontesc cu umerii lor  supradezvoltaţi.

Înainte, taraba cu roşii era un loc al diversităţii, o lume vegetală în miniatură, forme diferite adăpostite sub acelaşi roşu potolit. Lângă una turtită vedeai alta lunguiaţă, apoi una un pic storcită, de parcă era supărată pe vecinele ei, şi alta asimetrică, semănând cu un gogoşar mai mic. Prin crăpăturile lor curgea sucul pământului. Acum, născute din tatăl-eprubetă, moşite de erbicide şi forţate chimic să crească, noile roşii globalizate sunt doar una, un prototip clonat la nesfâşit în toate supermarketurile.

Tomata este, în fond, o specie purificată etnic, în care legile pieţii au făcut selecţia naturală, şi astfel a apărut supratomata. Coaja nu numai că înveleşte produsul, ci este chiar produsul, pentru că  tot ce are mai bun de oferit roşia cu muşchi este imaginea şi faptul că dacă o izbeşti de un perete, rezistă în mod rezonabil. Ai vrea să mai vezi şi ceva pământ pe ea, un mic semn că ar fi născută din ţărână sau că a trecut prin mâna unui ţăran, decât strălucirea aceea tâmpă de legumă-star de cinema, zîmbind egal din lădiţe cu poziţii ordonate, ca în sălile de cinema. Până şi cele cinci frunzuliţe arată ca o meşă atent aranjată cu fixativ în vederea unei şedinţe foto.

Borţoasă ca însăşi abundenţa, dar seacă pe dinăuntru, nu mai miroase ca o legumă, ci poartă cu mândrie lipsa oricărei arome. Satură, dar nu hrăneşte, stârneşte pofta, însă nu satisface, e ieftină, dar nu merită banii. Probabil că următorul pas în evoluţia ei controlată va fi un fel de minge medicinală de culoare ciclamen, umplută cu ipsos.

Când soneria telefonului a ţârâit, am ridicat receptorul, iar o voce feminină m-a informat grăbită: „Dacă doriţi să-l ascultaţi pe candidatul nostru, apăsaţi tasta 1”. Nu a trecut nici un sfert de miime de secundă, cât degetul să aibă timp să demareze fie către tasta respectivă, fie către clapeta de închidere, şi vocea lui Vasile Blaga susura, ca un izvor de apă termală, în receptor.

Într-un mesaj înregistrat pe bandă, domnul Blaga mi-a vorbit cu politeţea unui comis-voiajor şi cu căldura unei operatoare de la firmele de taxiuri. Cu o incredibilă limpezime şi o răbdare îngerească, mi-a desluşit capcanele politice ale momentului, explicându-mi vicleşugurile prin care „celălalt” încearcă să mă deruteze cu autostrăzi zburătoare. În încheiere, m-a încredinţat că domnia sa deţine soluţii şi m-a îndrumat spre secţia de votare, să-l aleg.

De câteva săptămâni, candidaţii sunt peste tot. Figurile lor zâmbitoare, de prieteni vechi pe care nu i-ai cunoscut în viaţa ta, zac pe stâlpi, în vitrine, pe oglinzile din lifturi, pe pereţii toaletelor publice. Unii au familii, pe care le răsfiră îmbietor pe bannere cât blocul. Vocile lor se aud la radio, la televizor, din maşini care străbat bulevardele, cu difuzoarele bubuind.

Presupun că, asemenea mie, mii de bucureşteni au primit acest apel, ce rezumă politica din România: un robot vorbeşte, un om ascultă. Nu ştiu cât de legală e respectiva procedură de telemarketing politic, dar ştiu că e jalnică. Arată că teritoriul acestor oameni se extinde continuu, iar al nostru, practic, nu există, şi că următoarea campanie electorală va fi în toţi şi în toate.

E posibil ca vocea aceea feminină de la metrou să înceapă, după „Atenţie, se închid uşile!”, un scurt expozeu privind doctrina politică a unui primar de sector. Câte un porumbel vopsit în galben va ciuguli pe pervazul ferestrei, transmiţându-ne în cod Morse că Orban e cel mai bun. Relieful selenar va semăna izbitor cu chipul lui Vanghelie, cu un contrast schimbat. Când vom deschide robinetele de gaz, Oprescu ne va şopti că e victima unui complot, când vom răsuci cheia în contact, motorul îşi va drege vocea ca Iliescu.

În ceea ce-l priveşte, mi-e teamă că, după ce va fi ales, domnul „Blaga” mă va suna iar şi va încerca să-mi vândă pantofi ortopedici sau aparate portabile de gimnastică. De aceea, îmi voi instala un robot telefonic pe care îl voi învăţa cuvinte puţine, dar cu o profundă încărcătură electorală, astfel încât să-l poată trimite, la rândul lui, pe candidat într-o direcţie precisă.

Fotbalul a ajuns atât de mare, încât nu-l mai vedem. E ca în cazul tumorilor gigantice, care ajung să-l transforme pe om într-un apendice al malformaţiei, pentru că în jurul ei şi nu al pacientului se înghesuie cameramanii şi chirurgii. Undeva, dedesubt, strivit sub muntele de carne bolnavă, se află jocul.

Cândva, şi câteva amintiri şterse pot depune mărturie, fotbalul era o plăcere. În timp, “Frumoasele noastre duminici”, cum le spunea Ioan Chirilă, s-au transformat într-o zilnică încrâncenare, mânjită de adicţie. De sub pavaj au răsărit creaturi care au pus mâna pe pietrele dislocate şi lovesc fără milă. Sunt cei născuţi la începutul anilor 90. Pentru acei ani în care aproape totul, de la economie la educaţie, s-a dezvoltat cancerigen, pentru acea eră a violenţei stradale inaugurată de mineri plătim acum.

Numai că, spre deosebire de mineri, mase amorfe de manevră, noii luptători de stradă au o ideologie şi un plan. Există o evidentă legătură sinistră, din toate punctele de vedere, între ce s-a întâmplat anul trecut după meciul Catania – Palermo, când un carabinier a fost lovit de un huligan cu o bordură şi a murit, şi episodul de la Cluj, în care un cameraman al Jandarmeriei a fost izbit cu o piatră desprinsă din pavaj. Nu a existat nici măcar o etică a luptei de stradă, cât de îndoielnică ar fi ea. Un om fără apărare, un necombatant, a fost lovit pe la spate cu un bolovan, iar alţii s-au repezit apoi să-i care picioare în cap celui căzut.

Nu ştim exact momentul în care s-a produs mutaţia. O celulă bolnavă a ieşit din rând şi le-a convins şi pe cele alăturate s-o urmeze. Stadioanele au devenit craterele din care lava se scurge pe străzile orasului, şi chiar dacă închizi uşile şi ferestrele, tot îţi intră în casă, ţâşnind din fiecare pixel al ecranului. Violenţa verbaşă a acestor molohi ai fotbalului, clociţi de presă şi ridicaţi pe mormanele de bani obţinuţi nu-se-ştie-cum, a creat cealaltă violenţă, la fel de lipsită de responsabilitate şi de graniţe.

Mai grav este că nu ştim ce se mai poate face. Fotbalul este la metastază şi-şi varsă otrava în tot organismul. Suntem asemenea oamenilor surprinşi de erupţia Pompeiului în anul 79. Perfect conservaţi în nemişcare, tot ce putem face e să schiţăm o grimasă îngrozită şi un gest inutil, acela de a întinde mâna după telecomandă.