Din când în când, un reporter îmbrăcat în halat alb ne spune la televizor,  în şoaptă, pentru a nu deranja operaţia ce se desfăşoară pe fundal, că sistemul medical din România s-a îmbogăţit de azi cu un nou aparat-minune, care poate număra în câteva milisecunde degetele unui pacient.

Zilele trecute, sistemul medical din România s-a îmbogăţit şi cu o nouă victimă. O fetiţă de 3 ani, Oana Scânteie, a murit după ce a fost plimbată între două spitale din Timişoara. Din păcate, asta nici nu mai e ştire, ci fapt cotidian.

Volei cu pacienţi

Nu se ştie de ce a murit Oana. La primul consult, după cum scrie Cotidianul, un medic i-a administrat Nurofen pentru meningită acută. Copilul a oscilat apoi între viaţă şi moarte, pentru că în primul spital exista aparatura necesară punerii diagnosticului, dar nu era secţie pentru boli infecţioase, iar în al doilea se întâmpla invers. După un prim stop cardiac, Oana ar fi trebuit intubată. N-a fost.

Spitalele au devenit nişte cetăţi cu mecanisme de apărare perfect puse la punct, care trebuie cucerite de pacient. Procedeele defensive au evoluat, culminând cu trimiterea bolnavului către alt spital, întrucât „aici nu există aparatura necesară”.

Dacă unii medici nu sunt bine pregătiţi profesional, dacă în unele spitale cele mai performante aparate sunt automatele de cafea de pe hol, managerii şi juriştii respectivelor unităţi sunt mereu competenţi şi la datorie. „Actul medical a decurs normal, după cum o cere protocolul”, sună răspunsul oficial venit din partea unuia dintre cele două spitale („Luis Ţurcanu”) între care Oana Scânteie a fost plimbată. Aşadar, noi am urmat punct cu punct instrucţiunile din cartea tehnică, dar pacientul a vrut cu tot dinadinsul să moară.

Legiferarea şpăgii: o soluţie?

Să admitem şi faptul că, de multe ori, nu sunt echipamente. De ce nu există? Pentru că nu sunt bani. Totuşi, statul obligă fiecare cetăţean ca, din orice formă de venit, să plătească 6,5 la sută pentru sănătate. OK, să admitem că nici aceştia nu ajung.

Astfel, revenim la interesanta propunere făcută, la începutul anului, de către preşedintele Colegiul Medicilor din Cluj, Mircea Bârsan, de legiferare a şpăgii pentru doctor. Ar urma, aşadar, să plătim de două ori pentru acelaşi serviciu de sănătate, fără nicio garanţie că vom supravieţui. Personal, aş susţine propunerea domnului Bârsan, cu o condiţie: dacă nu am apelat într-un an la serviciile medicale pentru care statul mă sileşte să plătesc, această sumă să-mi fie returnată.

Mai abil, Ministerul Sănătăţii, a propus ca respectiva şpagă să ia forma unei donaţii voluntare către Casa de Sănătate. Vă imaginaţi cum i se va lumina faţa doctorului când îi veţi spune că banii din plic vor ajunge la Casa de Sănătate? Ministerul ne-ar introduce în mod pervers într-un alt cerc vicios: mai mulţi medici nemulţumiţi à mai multe instrumente uitate în pacient à din ce în ce mai puţini donatori voluntari à din ce în ce mai puţini bani pentru sănătate.

Bluful asigurărilor de sănătate

O altă soluţie propusă este ca persoana care vrea să beneficieze de tratamente medical la cel mai înalt standard să-şi facă asigurări medicale private pe măsură. Bun, să presupunem că închei regina asigurărilor medicale, prin care sistemul de sănătate românesc mi-ar garanta, practic, nemurirea. Unde ar avea loc tratamentul? Într-un spital românesc. Acolo aş descoperi că aparatul de numărat degete funcţionează impecabil, dar că singurul doctor care ştie să-l folosească e la un congres al medicilor în Viena.

Şi de ce aş face asta? Momentan, în ciuda eforturilor sistemului medical din România, mă simt bine. Prefer să pun aceşti bani la bancă, iar peste câţiva ani, când mă voi simţi rău, cu acea sumă plus dobânda să merg direct la Viena, să mă îngrijească experţii. Decât să joc poker pe viaţa mea cu sistemul medical românesc, mai bine o fac cu moartea: pare mai umană.

 Singurul rezultat: excluderea intrusului

Să revenim însă la prezentul crud, care ne oferă cadavre pe bandă rulantă, pacienţi aruncaţi din ambulanţă să moară pe stradă, mame care se sting de septicemie după naştere pentru că nu există antibiotice. Şi în cazul Oanei Scânteie ni se va da, peste un timp, răspunsul. O comisie medicală se va întruni în acest scop. Ca în toate cazurile asemănătoare, pedeapsa maximă va fi interzicerea dreptului de a practica această meserie, adică vîrfurile medicinei româneşti se vor arăta doar dezonorate de alăturarea cu respectivul vinovat. E ca şi cum i-ai retrage permisul de port-armă unui asasin plătit pentru că nu a nimerit din prima inima victimei.

De vor dori mai mult, părinţii Oanei vor fi îndrumaţi să deschidă proces. Instanţa va cere formarea unei alte comisii medicale. Cum malpraxisul poate fi mereu justificat de proceduri şi de lipsa de aparatură, nimeni nu va plăti. Va fi şi o ştire mică în presă, la capăt de jurnal. Un singur lucru nu se va da niciodată: soluţia.

Călăul de urgenţă

În condiţiile actuale, nici nu sunt multe. Dacă această ţară nu-şi permite medici competenţi, iar pe cei buni şi dedicaţi meseriei îi sufocă, punându-i pe aceeaşi treaptă cu nişte casapi, ar fi mai omenos ca spitalele să afişeze la poartă şi pe site tarifele şi serviciile prestate, ca la casele de toleranţă. „Aici tratăm următoarele boli grave: cancerul de păr, otita şi două forme de guturai. Pentru orice alte suferinţe, organizăm excursii către alte spitale, la cele mai mici preţuri. Atenţie: azi avem ofertă specială! Depistarea din faşă a apariţiei unui al treilea braţ costă cu 10 la sută mai puţin”.

Sau, mai eficient, unităţile medicale să se transforme în gherete cu un singur angajat: călăul de urgenţă. Să fim obligaţi, prin sistemul de asigurări, doar la plata glonţului ori a hapului de cianură, iar medicina să se angajeze că ne va opera rapid şi fără dureri.

Dacă, indiferent cât plătim, nu prea avem şanse la viaţă, măcar să avem privilegiul de a muri ieftin.

Zilele acestea, cutiile poştale sunt pline de plicuri cu declaraţii de venit, semn că, atunci când vrea să ia, mâna lungă a statului se poate întinde până la tine.

Tot în aceste zile, administraţiile financiare şi casele de asigurări sunt pline de oameni în vârstă care încearcă să aducă probe veridice că n-au furat. Pentru a fi internaţi într-un spital sau a obţine o banală consultaţie medicală – lucruri pentru care, până acum câteva săptămâni, era necesar doar talonul de pensie -, ei sunt obligaţi să alerge între casele de asigurări şi administraţiile financiare.

Aceste lucruri se întâmplă deoarece, în România, legalitatea e o stare în care trebuie să demonstrezi că te afli. Supuşi unei permanente prezumţii de vinovăţie, cetăţenii sunt consideraţi, până la proba contrară, evazionişti.

Casa de asigurări te trimite la administraţia financiară ca să obţii adeverinţa de venit pentru ultimii cinci ani. Acolo afli că îţi trebuie o copie după buletin şi câteva timbre fiscale, adevărate picături chinezeşti lăsate să cadă asupra omului de rând. Nu costă mult, dar tocmai în preţul lor scăzut se ascunde rafinamentul torturii. Aceste hârtii nu se pot niciodată procura din locul în care ţi se cer, trebuie să mai faci câteva drumuri pentru a le obţine, trebuie să mai stai pe la nişte cozi.

Apoi, după ce depui dosarul, afli că adeverinţa ţi se va elibera în 20 de zile, răstimp în care nu poţi primi asistenţă medicală gratuită. De aceea e bine să vă aşezaţi din timp la coadă, eventual din anii tinereţii, pentru a fi siguri că reumatismul sau ateroscleroza nu vă vor suprinde pe traseu.

De ce atâtea direcţii de evidenţă informatizate, de ce atâtea investiţii în tehnologie şi în sisteme computerizate, dacă mereu trebuie să ai asupra ta o dovadă, o adeverinţă, un document care să ateste că ai plătit? Explicaţia e cinic de simplă: aici nu poţi să trăieşti fără să te căieşti şi, înainte ca bătrâneţea să-ţi fie povară personală, ea constituie un deranj pentru stat. Acesta dă cu o mână, dar cu cealaltă te sugrumă, ca nu cumva să ai la dispoziţie prea multe luni de pensie mărită. România e o ţară condusă de gropari mereu în căutare de clienţi, care fac totul să-ţi transforme fiecare drum în ultimul. Ei nu te vor sănătos, vor doar să fie siguri că ţi-ai plătit dreptul de a avea acces la un sistem de sănătate aproape inaccesibil.

Şi pentru că nu-i poate aduna pe toţi oamenii în vârstă în piaţa publică şi să provoace un infarct colectiv, statul a născocit un labirint complex în drumul către medic. Acestui lanţ de proceduri de o crudă şi degradantă meschinărie îi lipseşte, pentru a se închide în perfecţiune, o singură za. Ar trebui ca, ajuns după câteva ore în dreptul ghişeului administraţiei financiare,  omului să i se ceară un act semnat şi parafat de un doctor, prin care să demonstreze că e viu. Însă acel doctor nu te va primi decât dacă poţi dovedi că ai contract cu o casă de asigurări de sănătate, iar aceasta te va trimite, via xerox şi poştă, la administraţia financiară, unde …

La un moment dat, pe drum, moartea vă va întreba cât e ceasul, ceea ce, desigur, în plan personal va constitui un eşec, însă pentru statul român va fi o reuşită. Când, din prea multă dorinţă de a vă însănătoşi, veţi sucomba, folosiţi în mod înţelept ultimele clipe de viaţă: aveţi grijă de documentele pe care le-aţi strâns până atunci. E posibil ca şi la porţile raiului să vă trebuiască o copie după buletin, o adeverinţă de venit şi una de plecat, o taxă de ultimă înmatriculare, o declaraţie prin care să vă angajaţi că nu veţi polua, impozitul pe cea din urmă răsuflare şi două timbre fiscale lipite pe pleoape.

Thomas Beatie din Oregon s-a născut, din punct de vedere biologic, femeie, apoi, printr-o operaţie de schimbare de sex, a ajuns din punct de vedere legal bărbat. Soţia lui, Nancy, neputând avea copii, Thomas – care încă deţine organele reproducătoare feminine -, a devenit oficial primul “bărbat însărcinat”, operaţie realizată prin inseminare artificială.

Părinţii tăi or avea probleme, dar tu, viitorule Beatie, va trebui să vii pregătit pe lumea asta! Născut de tatăl legal, poţi fi alăptat de soţia mamei sau de un unchi care a fost cândva mătuşă. Noi nu le mai considerăm excepţii, ci stiluri alternative de viaţă, pentru că, vei vedea, ne preocupă foarte mult libertatea individului. De exemplu, cea a părinţilor, care îţi pot schimba sexul încă din stadiul embrionar. Iar dacă ei n-au nimerit-o, nu-i nimic, te vei putea oricând răzgândi şi acţiona ulterior în consecinţă, cu ajutorul unui chirurg şi a câtorva hormoni.

Sau te poţi muta în California, unde guvernatorul Schwarzenegger tocmai a aprobat o lege care descurajează folosirea în şcolile publice a termenilor “mama” şi “tata”, ori “soţ” şi “soţie”, cuvinte considerate ca fiind discriminatorii la adresa cuplurilor de homosexuali sau transsexuali. Vor fi înlocuiţi, probabil, de “Părintele 1” şi de “Părintele 2”, dacă nu cumva vor apărea în ecuaţie “Părintele 3” sau, în general, “Părintele n”, pentru că numeralele, spre deosebire de genuri, sunt infinite, deci oferă mai multă libertate.

Vei avea dreptul să fii cum vrei tu, dar cu greu vei putea afla cine eşti. “Fii liber cu orice preţ!” se transformă din recomandare într-o a unsprezecea poruncă, una care le cam anulează pe cele anterioare. Începe să fie mai bine să te naşti excepţie, pentru că legea te protejează, în timp ce majoritarilor le dă doar dreptul de a închide ochii.

Conform noii legi, dacă se va simţi fată, orice băiat va putea deveni “Regina frumuseţii” la balul liceului şi va putea folosi vestiarul domnişoarelor. Aşadar, băiatul care va face o gaură în zid pentru a trage cu ochiul în respectiva încăpere va fi considerat a avea un comportament indecent, dar cel care se va dezbrăca acolo va fi văzut drept normal. Ce se va întâmpla însă cu cei 99,9 la sută copii cu identitate sexuală precizată, de pildă, cu fetele cărora li se va încălca dreptul la intimitate când se vor trezi cu o nouă “colegă” în vestiar? Au dreptul să se simtă stânjenite şi umilite? Guvernatorul Arnie nu ne spune.

În California vor fi interzise manualele şcolare în care stă scris că un om este de sex masculin sau feminin – şi nu “undeva între” -, cele care nu vor promova o varietate de personaje istorice transsexuale, bisexuale ori homosexuale şi cele în care nu vor exista referinţe la posibilitatea schimbării de sex. Din categorie strictă, sexul devine aşadar teritoriu, un “no man’s land” în care copilul este îndemnat să se aventureze. Se accentuează şansa ca el să-şi descopere acolo adevărata identitate, nu şi riscul ca mediul să-l influenţeze decisiv, întrucât se află acolo la o vârstă prea fragedă pentru a putea opta. Peste câţiva ani, apartenenţa  la unul dintre sexe va putea deveni chiar o modă: marţi vei fi căpitanul echipei de fotbal american, vineri vei conduce trupa majoretelor.

Diversitatea instituţionalizată şi trasă cu forcepsul nu este un semn al libertăţii, mai degrabă un simptom al faptului că o parte a omenirii se plictiseşte de moarte. Acest segment parcă vrea neapărat răspunsuri pentru ca de-abia după aceea să fabrice întrebări potrivite. Experimentează pe copii cu uşurinţa cu care arunci în mod repetat un hamster într-un labirint în care sunt mai multe bucăţi de brânză. De câte ori rozătoarea va da peste o altă bucată, aceşti oameni vor spune: “Vedeţi? Când i s-a dat libertate, hamsterul a ales în mod diferit”. Unica metodă de luptă împotriva plictiselii pare a fi crearea prin programă şcolară a unui al treilea sex, cu caracteristici etern şanjabile, dar niciodată precizate, alocat unor indivizi care să dorească, dar care să nu ştie exact ce.

Sau poate exagerez şi e doar metoda prin care Schwarzenegger îşi pregăteşte publicul pentru revenirea pe marele ecran. Să turneze Arnie partea a doua la “Gravidul”? Să fie “Terminator n”, un film în care un robot cu fustiţă va veni dintr-un viitor al androginilor să mătrăşească 99 la sută din omenire pentru a salva un copil cu sexualitate incertă? Ar fi bine. Oricând e de preferat un film prost unei realităţi distorsionate.

––––––––

Despre aceste cazuri mai puteţi citi aici sau aici (mulţumesc, boro).

http://www.youtube.com/watch?v=bzDNiMVP9og

Mai ţineţi minte bancurile de fabricaţie autohtonă care începeau cu “un rus, un american şi un român”? Rusul avea mereu argumentul forţei brute, americanul pe cel al tehnologiei. Românul n-avea nimic, însă era isteţ. Din câteva vorbe îl făcea pe rus să apară tâmp, pe american depăşit, apoi trăgea obloanele cu poanta finală.

Acest model există şi în realitate. Obsedat de o nemeritată lipsă de însemnătate, el e mereu în căutarea unui adversar pe măsură şi, în unele cazuri, cei din ţară s-au cam terminat. Nişte tineri au fost arestaţi în Bucureşti pentru port ilegal de personalitate şi de vopsea. Dacă aţi văzut imaginile, aţi remarcat probabil diferenţa dintre privirile liniştite ale sălbaticilor anarhişti încătuşaţi şi cele pline de autoimportanţă ce scăpărau de sub cagulele îngerilor păzitori. Nu era doar bucuria aflării unui rost prin arestare abuzivă şi bătaie, ci şi plăcerea perversă de a o face fără absolut niciun risc, pentru că că în România nicio formă de putere nu se simte împlinită fără un sparring-partner legat fedeleş.

Este acelaşi tipar comportamental pe care-l vedem zilnic exprimat pe stradă, unde maşina scumpă trebuie arătată ca un trofeu, iar muşchii obţinuţi prin trasul de fiare reclamă desfiinţarea mânecilor de la tricou. De ce ani de zile luptătorul român i-a explicat soţiei în faţa televizorului mişcările lui Van Damme şi tehnica doborârii de uşă printr-o singură lovitură de picior, dacă acest potenţial riscă să rămână veşnic nefolosit? Aşteptând ca din rucsacurile anarhiştilor să răsară, după 18 ani, blugii, drogurile şi maşina de tipărit dolari din sediul PNŢ-CD, ni s-a dat legătura la Neptun, unde …

.… preşedintele Bush tocmai descria România drept ţara în care curcubeul e un covor ce se aşterne singur pe cer la venirea înalţilor oaspeţi şi unde căpitanul, deşi nu prea mai are nave pe care să le conducă, şi-a reînnoit permisul. Mai mult, ne asigura că ne înţelege frustrările, dar cine să-l creadă? Ştie domnia sa cum e să fii mereu în căutarea unui adversar pe măsură, ca un Făt Frumos născut din greşeală în basmul Cenuşăreasa, prea departe de zona zmeilor veritabili?

Precum în bancul cu “un rus, un american şi un român …”, al nostru a ţinut să aibă ultimul cuvânt şi l-a primit. Marea Neagră mai are însă ţărmuri tocmai bune pentru organizarea conferinţelor de presă, iar dacă “un rus” va rămâne mult timp “acelaşi rus”, “un american” va fi în curând “alt american”. Într-o variantă extinsă a glumei, cei doi s-ar putea întoarce către isteţul insignifiant, întrebându-l: “Dar tu cine eşti, mă? Ai viză de intrare în bancul ăsta?”.

Bucureştiul e un pacient care stă pe masa de operaţie cu burta despicată, dar cu faţa fardată în aşteptarea unei vizite importante.

De-a lungul celor aproximativ 25 de kilometri dintre Aeroportul Henri Coandă şi Palatul Parlamentului vor fi doar şase locuri pentru traversare. În aceste zile, trecerea drumului specific românească, prin locurile special neamenajate, nu va fi o idee tocmai bună. Aşa cum nu s-a putut demonstra că Teo Peter se afla în taxi când a fost strivit, va fi greu de dovedit că eraţi în interiorul hainelor dumneavoastră când aţi fost parcurs de o coloană oficială.

Putin, de exemplu, va crede că mulţimea de pe margine, plecată de dimineaţă în căutarea unei zebre, îi pândeşte trecerea şi va şuiera: „Cum ard gazul românii, Dimitri, şi ce mult ne iubesc! Notează, să le mai creştem un pic preţul”.

Oprirea anarhiştilor la graniţă a fost o greşeală. Locul lor era aici, să ia notiţe, să vadă că globalizarea nu se opreşte opunându-i-te, ci tocmai primind-o cu plecăciuni. Cine să ne mai vrea dacă spunem „Da” din prima şi necondiţionat? Chiar guvernul ar fi trebuit să se ocupe de nişte inscripţii de-a lungul traseului oficial, nişte „Fuck NATO!” şi „Bush, go home!”, să-i facem să creadă că, în fond, nu suntem cu nimic diferiţi faţă de ceilalţi.

Aşa, de ce să ne mai globalizeze când suntem deja globecalizaţi? În România, un arbitru care aplică un banal regulament de fotbal e decorat, iar cel care are asupra lui pancarte anti NATO e oprit la graniţă, pentru că noi, spectatori de profesie, uităm că democraţia nu numai că permite, dar are în primul rând nevoie de libera exprimare. Aici nu se azvârl cocktail-uri Molotov, ci în cel mai rău caz brichete, şi numai la fotbal, domeniul nostru de maxim interes.

Şi ce se vor plictisi liderii NATO! De la o fereastră a Palatului Parlamentului, Bush şi Brown vor pândi dezamăgiţi mulţimea de gură-cască. „Dear Gordon, ce-am fost şi ce-am ajuns! De când sunt preşedinte nu mi s-a întâmplat să nu strige unul ceva de Irak. Mă simt mic şi inutil”. „Look, George, un demonstrant antiglobalizare cu un cocktail Molotov!”. „Pe naiba! Nu vezi că bea din el?”.

Pe o altă latură a clădirii, Sarkozy le va face cu mâna manifestanţilor ce vor fi alcătuit din cartoane nudul primei doamne a Franţei şi va lăcrima la traducerea versurilor: „Multiubită doamnă Carla Bruni / Model de renume internaţional / Toţi fiii devotaţi ai naţiunii / Omagiază nudul dumneavoastră epocal”.