Biserica Catolică a lansat generaţia următoare de păcate, acum cu sută la sută mai multă pedeapsă. Ce antivirus e însă acela care identifică problemele – şi asta într-un mod discutabil -, dar care nu prea oferă soluţii pentru eliminarea lor?

Biserica Catolică denumeşte “păcate” nişte fapte cu care majoritatea nu suntem de acord sau pe care le considerăm nedrepte. În cazul unora însă ar fi de discutat. De exemplu, clonarea umană este evident o batjocură la adresa omului, dar dacă prin limitarea ei la modificarea genetică a unor ţesuturi s-ar putea trata cancerul?

Această listă de păcate cu “rezonanţă socială” aduce mai mult a platformă electorală. Şi nu e vorba de o politică obişnuită, a unui partid, reparabilă în câţiva ani, ci de una care poate produce modificări pe durata unor milenii. De câte ori Biserica Catolică a pus pedeapsa înaintea faptei îndreptătoare de rău, sentinţa înaintea dialogului, de câte ori a operat modificări acolo unde nu trebuia, de atâtea ori a greşit. Schimbarea Crezului, crimele Inchiziţiei, acordarea de indulgenţe şi teza infailibilităţii papale constituie doar o mică parte dintre exemplele care se pot da în acest sens.

E inutil şi primejdios să scoţi un “update” de formă la timpurile moderne fără să te adaptezi de fapt la realitate. De exemplu, mijloacele contraceptive fiind interzise şi cum masturbarea este şi ea un păcat, unui bun catolic i se pot naşte, pe lângă ceilalţi şase copii preexistenţi, cvadrupleţi. Neavând voie să fie “excesiv de bogat”, el inevitabil “va provoca sărăcie”. De asemenea, e foarte posibil ca una dintre odrasle să se apuce de consum sau de trafic de droguri. Mi se pare că acest tip păstrează foarte puţine şanse, şi acelea pur teoretice, la Judecata de Apoi.

Pe lista păcatelor moderne se află “contribuţia la adâncirea diferenţei dintre săraci şi bogaţi”, “acumularea excesivă de avere” şi “provocarea sărăciei”. Nu vi se pare ceva redundant aici? Seamănă cu lucrarea unui PR, de parcă trebuia neapărat să dea şapte. În plus, “excesiv” înseamnă să ai mai mult decât îţi trebuie. Dar cine ştie exact cât îi trebuie? Câte bunuri trebuie să posede un bun catolic pentru a nu risca să ardă în Iad? Poate avea televizor cu plasmă sau cuptor cu microunde? Şi cine judecă excesul? Biserica Catolică, deţinătoarea, după unele surse, a unei averi de 15 miliarde de dolari? Se spune că aceşti bani nu sunt ai instituţiei, ci ai credincioşilor din întreaga lume, însă cum exact beneficiază de ei, de pildă, ţăranul sărac lipit din Bolivia? În schimb, conform AFP, numai în Statele Unite Biserica Catolică a cheltuit într-un singur an, cel precedent, 615 milioane de dolari pentru cazurile de abuz sexual în care erau acuzaţi membri ai clerului.

Adaptarea la realităţile lumii moderne nu trebuia să presupună o negare in totalitate a progresului. Lumea nu are nevoie de un alt sistem care să interzică, să legifereze şi să pedepsească – pentru asta avem guvernele -, ci de unul care să călăuzească, să ajute şi să separe cât mai bine Lumina de Întuneric.

Iisus nu a spus niciodată “nu face acest lucru pentru că aşa spune Legea”, ci a dezbătut, a interpretat şi a exemplificat cu ajutorul parabolelor, întregind astfel Legea. Or, această metodă dispare din arsenalul comunicaţional al Bisericii Catolice, unde dialogul ecumenic e transformat în comunicat de presă.

Umanismul, deschiderea şi toleranţa care au caracterizat primatul Papei Ioan Paul al II-lea încep să fie înlocuite, sub conducerea lui Benedict al XVI-lea, de ordonanţa de urgenţă, de parcă frica şi nu iubirea de aproape ar trebui stimulată în om. Din nou se simte aceeaşi preocupare pentru “morală” şi “etică”, moştenire a scolasticii, dar niciun cuvânt despre “dragoste”, fără de care, aşa cum spune Apostolul Pavel, poţi să-ţi împarţi toată averea pentru hrana săracilor şi poţi să-ţi dai trupul să fie ars şi tot nu îţi va folosi la nimic.

În schimb, dacă poluezi şi nu mărturiseşti, spune Monseniorul Gianfranco Girotti, vei ajunge sigur în Iad. Domnia sa nu ne lămureşte însă unde se termină “greşeala” şi unde începe “păcatul”. Toţi distrugem mediul înconjurător, pentru că interacţionăm cu el. De pildă, venim  pe lume ţipând, deci poluînd fonic. Mai apoi, conducem maşini. Recunoaşte Biserica Catolică normele Euro 4 sau trebuie să ne mai străduim?

De fapt, ţinând cont de metoda prin care se semnalizează reuşita sau nereuşita alegerii unui Papă, cu acea repetabilă dâră de fum, mi-e teamă că, după propriile norme, şi membrii conclavului ar avea de dat unele explicaţii la întâlnirea cu Superiorul.

Săptămâna trecută, o singură ştire de politică externă a fost analizată pe toate posturile: un candidat la preşedinţia Americii poartă pantaloni cusuţi în România.

Paradoxul este că într-o ţară cu atâtea „CNN-uri” lipseşte exact acel gen de abordare pe care îl găseşti la postul luat ca model. Aici, „breaking news” poate fi „o barză şi-a făcut cuib pe sediul primăriei din Dorohoi”, iar emisia se întrerupe când un viceadjunct de subsecretar de stat susţine o conferinţă de presă.

Când există, informaţia adevărată îşi pierde noima, întrucât este livrată în regim de fast-food, printre nimicuri. Ea trebuie consumată, asimilată şi eliminată apoi rapid din organism. Interminabilele emisiuni de analiză uşurează purgaţia, pentru că se concentrează aproape exclusiv asupra politicii româneşti, unde se întâmplă mereu acelaşi lucru. Doi oameni joacă poker, fiecare având aşi în mânecă, bâte pe genunchi şi aliaţi vremelnici la masă.

Nu spun că media ar trebui să se concentreze în egală măsură pe evenimentele politice româneşti şi pe cele externe, dar aş vrea să văd măcar o emisiune de analiză aprofundată şi pertinentă a unui foarte interesant proces electoral, anume cel din SUA. Acolo, din partea republicanilor a fost desemnat John McCain, candidatul cel mai îndepărtat de ideile tradiţionale ale partidului său. În tabăra democraţilor, lupta se dă între Hillary Clinton şi Barack Obama, şi oricare din ei va accede în finală, va fi o premieră în istoria Americii. Prezentarea mea se opreşte aici, cu ceea ce ştiţi şi dumneavoastră, întrucât nu am nici spaţiul, nici competenţa de a o transforma în analiză.

Avem însă mulţi analişti şi comentatori politici care ar trebui şi ar putea să o facă. Cel puţin aşa sunt prezentaţi pe micile ecrane: prenume, nume, liniuţă, analist politic. De ce oare, cu puţine excepţii, aceşti domni aleg să procedeze ca nişte critici de artă ce explică tâlcul unor caricaturi? Aproape seară de seară, vedem aceeaşi emisiune „Băsescu versus Tăriceanu” sau „Năstase versus Geoană”. Diferă doar decorul şi modul în care e pusă lumina pe cei doi.Dinspre America, doar pantalonii lui Obama au fost analizaţi pe toate posturile.

De fapt, ştirea originală, publicată în „La Stampa”, nu spunea nimic despre ţara noastră, până când cineva de aici şi-a amintit că respectiva firmă italiană are ateliere aici.Am fost informaţi că pantalonii în cauză au mărimea 52 şi că partea de jos „nu trebuie să depăşească diametrul unei cupe de şampanie”, nu însă şi care ar putea fi principalele direcţii de politică externă ale purtătorului lor, dacă va ajunge preşedinte. Am aflat că staff-ul electoral al lui Hillary Clinton e acuzat de publicarea unei imagini în care Obama apare cu turban, dar nu şi care este poziţia candidatei despre dezvoltarea scutului antirachetă.

Şi iată cum ne câştigăm locul în geopolitica mondială graţie unei bucăţi de pânză care-l acoperă nu doar pe Barack Obama, ci şi pe fostul premier japonez Koizumi, pe principele Felipe de Spania sau pe candidatul la prezidenţialele din Rusia, Dimitri Medvedev. Dacă ne luăm după cum sunt prezentate alegerile din SUA la televiziunile autohtone, românul care poate influenţa cel mai mult mersul istoriei nu este Băsescu şi nici Tăriceanu. Este un croitor anonim care, dacă face un crac mai scurt sau greşeşte croiala în acea parte delicată a pantalonilor, poate crea un inconfort cu consecinţe grave pentru pacea mondială. Ori invers, nu-i exclus ca peste vreo doi ani, preşedintele rus şi cel american să descopere că, printre atâtea divergenţe de opinie, au şi ceva în comun: nişte pantaloni care au făcut primul pas în viaţa politică pe meleaguri româneşti.

Acest tip de abordare va continua. Este prea mare miza la masa de poker şi ea creşte cu fiecare zi. Nici unul dintre jucători nu are interesul să strige „sec” şi să arate cărţile. Subiectele importante vor fi prezentate în stil de tabloid, iar cafturile politice locale drept nişte evenimente cu impact planetar. Dacă vor exista emisiuni de analiză despre alegerile din State, ele vor fi făcute de Zina Dumitrescu sau de Cătălin Botezatu.

În timp ce Iugoslavia se fărâmiţează în continuare, ca un biscuit căzut pe podeaua unei cantine aglomerate, în noi toţi există un sârb şi un albanez care se luptă. Spre deosebire însă de războiul adevărat, purtat pe criterii etnice în Kosovo, conflictul nostru interior nu durează mult. Alegem rapid o tabără şi neglijăm total argumentele celeilalte, mod de gândire perfect normal într-o ţară în care, dacă nu eşti cu Băsescu, trebuie să fii cu Tăriceanu şi invers.

Românii care sprijină necondiţionat cauza sârbă uită că au conaţionali peste graniţa de sud-vest care sunt denumiţi „vlahi” şi nu au dreptul la educaţie în limba maternă. Sau că România însăşi a apărut pe hartă pentru că, la un moment dat, cei 90 la sută care vorbeau aceeaşi limbă au primit dreptul de a deveni un stat.

Ceilalţi uită că nimeni, niciodată, nu a putut (sau nu a vrut) să explice până unde merg aceste generoase principii ale autodeterminării şi independenţei. Kosovo era, din 1999, sub autoritatea ONU. După eşecul negocierilor privind statutul zonei purtate între guvernul sârb şi cel provizoriu kosovar, acesta din urmă a declarat unilateral independenţa provinciei. Ca girant, ONU trebuia să procedeze asemenea judecătorului care nu le permite juraţilor să părăsească sala deliberării până când n-au căzut toţi de acord.

În câteva ore însă, cele mai importante ţări din UE au recunoscut oficial noul stat. La fel de promptă ar fi reacţia Germaniei dacă importanta minoritate turcă din această ţară ar cere aceleaşi drepturi ca albanezii din Kosovo? Sau a Franţei, în cazul maghrebienilor? Cum se face că Marea Britanie a recunoscut rapid noul stat, dar a refuzat mereu categoric, în ciuda miilor de victime, independenţa Irlandei de Nord? 

Unii vor spune că sunt diferenţe de nuanţă între cazuri. Aşa este. Întotdeauna sunt. În antichitate, filosofii şcolii megarice cautau să demonstreze prin argumente paradoxale imposibilitatea gândirii însăşi. Cum să răspunzi la întrebarea „Câte boabe de grâu pot forma o grămadă?”. Astăzi, gândirea a devenit imposibilă nu din pricina argumentelor paradoxale, ci tocmai pentru că problemele conţin nuanţe interpretate mereu în acelaşi sens. La întrebarea „Câţi indivizi de acelaşi fel pot forma o naţiune cu drept de autodeterminare?”, răspunsul este: „Câţi considerăm noi”.

Dar o problemă nu se rezolvă aşa, adaptând ipoteza pentru a putea demonstra concluzia, decât dacă vrei să mai apară şi alte probleme. În locul unei minorităţi albaneze pe un teritoriu sârbesc avem acum o minoritate sârbă pe un teritoriu albanez. Vor avea noii minoritari dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat suveran recognoscibil pe loc de marile puteri? Puţin probabil.

Cert e că, pentru a câta oară?, cutia Pandorei e redeschisă în Balcani. Ies din nou la iveală lăcomia, vanitatea, calomnia, minciuna, invidia şi violenţa, în timp ce speranţa dârdâie de frică înăuntru. Ce contează? Important e să faci, asemenea zeilor din Olimp, astfel încât cutia să fie deschisă cât mai departe de casa ta.

Adriean Videanu este chirurgul căruia îi reuşesc toate operaţiile. E numai vina pacienţilor că nu supravieţuiesc.

Consiliul General al Primăriei Capitalei a aprobat miercuri un proiect de anvergură: construcţia unei şosele alternative la DN1, care va costa 140 milioane de euro şi va fi gata în 30 de luni de la data începerii lucrărilor.

Şoferi care circulaţi bară la bară în nordul Capitalei şi faceţi trei ore până la Aeroportul Otopeni, vă bucuraţi? Înseamnă că nu aţi citit cu atenţie până la capăt. „ … de la data începerii lucrărilor”. Or, nu se ştie exact când vor începe lucrările. Sigur este că nu până la alegerile din vară. „Primăria nu va deschide un şantier nou până la alegeri. Acum ne aflăm la faza de acorduri fine a lucrărilor începute, de-abia de acum încolo urmează faza marilor penetraţii şi pasaje”, a declarat Adriean Videanu. Dacă, de pildă, lucrările de pe Bulevardul Ştefan cel Mare sunt în „faza acordurilor fine”, înseamnă că Primăria finisează cu excavatorul, pickhammer-ul şi betoniera.

Să ne întoarcem însă la megaproiectul pus pe aşteptare, o arteră nouă care va avea 9,5 kilometri lungime şi urmează să decongestioneze traficul de pe DN1. Când lucrările se vor fi terminat, peste 30 de luni şi alte câteva, se va fi reuşit un by-pass perfect la o inimă care a încetat să bată. La acea dată, cel puţin aşa susţin prognozele oficiale, tronsonul dintre Capitală şi Ploieşti al autostrăzii Bucureşti-Braşov va fi deja funcţional, iar DN1 va fi un drum local.

Acum însă DN1 e o arteră vitală sufocată, mai ales când vremea se strică şi, indiferent de condiţiile meteo, la orice sfârşit de săptămână. Este, totodată, o „şosea a morţii”, conducând detaşat în topul drumurilor cu cele mai multe accidente din România. Ce face primarul Bucureştiului cu o astfel de problemă? I-o lasă moştenire urmaşului său în funcţie, aprobă proiectul, dar nu îl demarează, apoi pleacă.

Unde? Cum unde? În Elveţia, unde urmaşul natural al domnului Videanu face liceul. „E şedinţă cu părinţii şi, în plus, e perioada în care vin universităţile americane să-şi prezinte oferta”, a explicat primarul, care şi-a luat câteva zile de concediu restante din anii precedenţi. Să sperăm ca măcar juniorul să nu aibă absenţe nemotivate, altfel şedinţa cu părinţii s-ar putea continua printr-o excursie în Dubai. Aşa s-a întâmplat la ultima cădere masivă de zăpadă în Bucureşti, când edilul-şef conducea lupta cu troienele dintre dune, în direct prin telefon.

De fapt, o singură lucrare în Bucureşti decurge conform planului. După cum îi tratează primarul pe cetăţeni, se pare că „faza marilor penetraţii” e deja în plină desfăşurare