Când Cristian Mungiu a câştigat la Cannes, mulţi au devenit peste noapte mândrii compatrioţi ai unui om de care, cu câteva ore mai devreme, nici măcar nu auziseră. Este manifestarea aceloraşi complexe româneşti: ca neam, de inferioritate faţă de alte popoare, cu mai mulţi titulari în selecţionata valorilor universale, iar ca indivizi, de superioritate faţă de cei din jurul nostru. Am vrea să fim văzuţi drept compatrioţii lui Eminescu, Blaga şi Cioran, dar sfârşim prin a fi asimilaţi cu Dracula şi cu Hagi.

Mungiu părea cea mai bună şansă în acest meci al imaginii, un golden boy  care să scoată România din balta percepţiei universale, aşa cum baronul Münchausen se extrăgea singur din lac, cu tot cu cal, trăgându-se de păr. Să nu uităm însă că prima performanţă a lui Cristian, şi poate cea mai greu de obţinut, a fost să răsară din mijlocul unui neam în care, când cineva scoate capul, un vecin are grijă să i-l îndese la loc cu ciocanul.

Dacă ne dorim atingerea gloriei prin intermediar şi vrem să fim reprezentaţi de Mungiu, trebuie să ni-l asumăm şi pe Mailat. Nu te poţi afilia doar la România care păşeşte pe covorul roşu, ignorând-o pe cea care ţine “Răpirea din serai” pe perete.

În ciuda celor care se strecoară în fotografia de grup, meritul pentru “4 luni, 3 săptămâni şi două zile” şi pentru orice premiu primit de acest film le aparţine numai regizorului, echipei sale şi acelora care i-au sprijinit în mod direct.

Ca orice premiu, Oscarurile nu reprezintă un scop, ci, cel mult, un mijloc pentru a căpăta recunoaştere şi condiţii mai bune de practicare a meseriei pe viitor. Or, prin această vorbărie care l-a prezentat pe Mungiu drept favorit la Globurile de Aur şi la Oscar cu mult înainte de termen, aceste premii au ajuns să pară un scop în sine. Ca artist, miza lui Mungiu nu trebuie să fie – şi sunt convins că nici nu este – o cunună de lauri, ci următorul film.

Acum, câte ceva despre cel de-al doilea termen din titlu, premiile Oscar, la care România, printr-o “nedreptate”, nu mai are acces. Să nu uităm că ele sunt date de o instituţie care nu i-a premiat niciodată pe Richard Burton şi pe Peter O’Toole (după şapte, respectiv opt nominalizări), care i-a răsplătit pe Paul Newman şi pe Al Pacino doar după şapte, respectiv opt nominalizări, şi care l-a recompensat pe Chaplin o singură dată, la 20 de ani de la premiera filmului “Luminile Rampei”, pentru coloana sonoră! Daţi-mi voie să consider Oscarurile onorifice primite de aceşti artişti drept nişte scuze penibile, prost prezentate, ce sună mai mult a persiflare.

Aberant este că acordăm acestor premii o importanţă de parcă ar fixa unitatea de măsură a valorii în film. Ştiţi cine sunt votanţii? Nu, pentru că n-aveţi cum: lista membrilor Academiei, care cuprinde peste 6.000 de nume, nu e dată publicităţii. Sunt cunoscuţi numai cei 42 de membri ai Consiliului Guvernatorilor, dintre care, vă spun de pe-acum, îl ştiţi doar pe Tom Hanks. Iar dacă, de pildă, numele actorului Ed Begley jr. – membru în acelaşi consiliu – nu vă spune nimic, e pentru că nu prea are de ce.

Premiile Oscar sunt o serbare şcolară în care peste 6.000 de necunoscuţi aleg, după criterii necunoscute, dintre cei mai cunoscuţi oameni ai lumii. Aceştia urcă pe scenă, îşi spun poezia, primesc premiul, iar aproape toată populaţia globului stă lipită de televizoare. Ăsta da, subiect tare de film! Cum de nu l-a făcut nimeni până acum? Probabil pentru că n-ar fi avut prea multe şanse să fie nominalizat la Oscar.

Din ce în ce mai mulţi ne molipsim de mania turistului japonez, aceea de a  filma orice şi oricât. Ne transformăm în suporturi vii ale camerelor portabile, gata oricând să surprindem, să capturăm, să păstrăm.

Şi vine acel moment în care ceva din frumuseţea lumii îşi dă întâlnire în faţa ochilor noştri, clipele zboară iute atingându-ne pe creştet cu aripile moi, iar noi ce facem? Ne scotocim prin rucsac sau prin buzunare, scoatem telefonul mobil ori handycam-ul şi încercăm să prindem acea secundă şi s-o băgăm în colivie, pentru a o putea avea mereu în faţa ochilor. Şi de-atâta preocupare pentru zoom, încadrare şi perspectivă, nu mai simţim emoţia prezentului.

Trăim oricum într-o societate obsedată de economisire şi depozitare, în care trăirea clipei e amânată mereu din grija pentru viitor. Mereu sunt rate de plătit, o maşină mai bună de cumpărat, un post mai sus în schemă, tu visezi la locul şefului tău, el visează la locul şefului său, iar în vârful acestei piramide e omul care nu mai visează la nimic, doar stă cu telecomanda în mână şi înoată printre amintirile presate pe un DVD.

Evident, toţi avem nevoie de amintiri ascunse în obiecte. Există însă mereu un prag la trecerea căruia trebuie să-ţi pui întrebarea dacă tu foloseşti tehnologia sau dacă nu cumva aceasta a început să te folosească pe tine, cum este, de exemplu, cazul clonării. Or, ce este obsesia aceasta de a imortaliza cât mai multe momente decât o tentativă de clonare a propriei vieţi, o existenţă de rezervă ce aşteaptă cuminte în raft să fie retrăită? Lucru pentru care, bineînţeles, ai mai avea nevoie de o viaţă, pe care nicio tehnologie nu ţi-o va oferi vreodată.

Există, în schimb, o oarecare nemurire a obiectelor. Dacă fotografia este un însoţitor, îmbătrânind o dată cu tine, înregistrarea digitală e deja un martor cu existenţă mult mai lungă. Tu vei muri, însă acel „Best of” al vieţii tale îţi va supravieţui la infinit. Iar cu cât tehnologia se va apropia de perfecţiune în simularea realităţii, cu atât se va îndepărta de ea. Înregistrarea va deveni din ce în ce mai bună, va căpăta volum şi consistenţă, şi cine ştie dacă nu va veni şi ziua în care propria-ţi imagine filmată va primi condoleanţe pentru dispariţia ta prematură.

Oamenii, maşinile şi zăpada nu pot coexista în Bucureşti. Dintre aceste trei elemente, unul trebuie să cedeze. Cum zăpada nu dă semne că poate face drumul înapoi spre cer şi cum Primăria intră în hibernare o dată cu primul fulg, problema rămâne de rezolvat între oameni şi maşini.  Continue reading →

În ultimele ore ale anului, eterul devine mai aglomerat ca supermarketurile înaintea Crăciunului. Pe deasupra noastră îşi încep zborul miriade de insecte invizibile, transportând urări între telefoanele mobile. Majoritatea acestor mesaje au un ton aflat între binecuvântare, invocaţie şi prorocire. Iată unul primit de mine: “Fie ca 2008 să îţi aducă o eternitate de fericire, o infinitate de iubire şi un potop de vise împlinite”, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la raportul dintre finit şi infinit, temându-mă totodată şi de un eventual roi de lăcuste.

Dar tema cel mai des întâlnită este: “ … şi fie ca tot ce-ţi doreşti să se împlinească”. Ceea ce este deja un blestem. Dacă tot ce-mi doresc s-ar îndeplini, de unde aş mai şti ce-mi doresc? Aş petrece un an rugându-mă la mine însumi să nu-mi vină vreun gând de distrugere universală, iar în seara de 31 decembrie 2008 aş aştepta înfrigurat ca liberul arbitru să determine pe cineva să-mi ureze o banală durere de măsele.

Când îi conferi unui mic slujitor electronic atribuţii de PR manager universal, te poţi aştepta să o păţeşti ca un prieten, care le-a dorit tuturor celor din agenda telefonului mobil aceeaşi împlinire generală a dorinţelor. Cineva i-a răspuns: “Să te audă Dumnezeu! Îmi doresc să ajungi la sapă de lemn”. Era de la un fost asociat, de care se despărţise după multe scandaluri şi procese.

Un SMS trimis automat către mai mulţi destinatari este ca reclamele de o pagină ce inundă presa în luna decembrie, de genul: “SC Soft Electronics Tradimpex vă urează tuturor un an nou fericit”. Or, de ce o societate comercială începe brusc să se preocupe de fericirea ta, un oarecare? E acelaşi mecanism ce funcţionează în cazul SMS-urilor: cel care transmite mesajul se gândeşte prea puţin la tine, el doar îţi reaminteşte – ţie şi celorlalţi  – de existenţa sa, de faptul că el s-a achitat de o obligaţie şi că acum e rândul tău.

Veţi întreba: “Dar cu ce te deranjează o urare?, că doar nu te înjură”. Aş prefera. Cel puţin, o înjurătură este ceva personal. Aşa ar trebui să fie şi o urare, adică un gând pentru cineva şi numai pentru acel cineva. Or, prin multiplicare, acesta se diluează sau chiar îşi pierde sensul. Trimiţând mesaje universale, e ca şi cum ai plăti un lăutar să-i cânte unui prieten o manea. Nici nu mai contează cum este acel om, sărac, meschin, şters, din versuri va reieşi oricum că e bogat, generos, invidiat de duşmani şi iubit de femei.

Alţii trimit mesaje personalizate, dar în care îşi urează lor fericire. Iată un model: “Dragă vecine, sărbători fericite din cel mai luxos hotel din Austria, unde ne-am gândit să rămânem până în martie. P.S. Te descurci să uzi în continuare florile zilnic?”. La aşa ceva ar fi lipsit de bun simţ să nu răspunzi. De exemplu: “Cele mai călduroase urări de sănătate şi belşug. P. S. Florile sunt OK. De când cu inundaţia, au suficientă apă”. Sau: “Fostul posesor al acestui telefon dormea buştean şi n-am vrut să-l deranjăm. Staţi liniştiţi, am avut noi grijă de flori. P.S. Vă dorim multă putere de muncă pentru 2008”.

O altă problemă a mesajelor-standard este că repetă aceleaşi platitudini. Revelionul este mereu “cumpăna dintre ani”, Crăciunul “această noapte plină de magie” – de parcă naşterea Măntuitorului ar fi un truc de-al lui David Blaine ori un ghicit în cafea -, iar noul an trebuie să-ţi aducă “bucurie în suflet”, deşi e greu de crezut că bucuria se poate cuibări altundeva. Ei bine, dacă tot eşti un artist care lucrează în serie, fii măcar creativ! Îi poţi ura unui om ce să nu i se întâmple (“Îţi doresc ca în anul care vine să nu te caute Lazarus”), ori ceva care să-i reamintească valoarea vieţii (“Iată, a mai trecut un an. Multă sănătate pentru cei câţi-or mai fi rămas!”).

Aşa cum toţi avem în agendă cel puţin zece persoane despre care nu ştim cum au ajuns acolo, şi numărul nostru şi-a prelungit abuziv şederea în telefoanele altor oameni. Nu putem oare să le scriem acestor necunoscuţi: “Nu ştiu cine sunteţi, dar pentru că v-am găsit în agenda telefonului meu, înainte de a vă şterge vă doresc, la cumpăna dintre ani, …”?

Nu vi s-a întâmplat să staţi la masa de Revelion cu prietenii şi să vă ţiuie simultan telefoanele, pentru că un alt amic v-a trimis acelaşi mesaj, în mod automat? Un răspuns bun este următorul: “Dacă eram atât de importanţi pentru tine, nu ne-ai fi trimis mesaje identice. Nu-ţi face însă probleme. Dacă erai atât de important pentru noi, te-am fi invitat şi pe tine”.

Aşa că, dragi cunoscuţi, dacă nu aţi primit de la mine în aceste zile mesaje cu îngeri cântători, galaxii de iubire ori cumpene dintre ani, a fost nu pentru că nu v-aş preţui, ci tocmai pentru că nu-mi sunteţi neimportanţi în egală măsură.

Un an nou vă doresc!

Un nou val de filme SF în care rase de extratereştri colonizează Pământul mătură ecranele.

În „The Invasion”, oamenii virusaţi dobândesc peste noapte un cinism eficient şi pot fi recunoscuţi după atitudinea lor placidă. În „I am legend”, ultimul om dintr-un New York pustiit străbate cu maşina străzile oraşului vânându-şi semenii infestaţi ce se ascund în caverne. Nu întâmplător, secvenţele de început, o goană haotică pe străzile unui spaţiu urban reluat în posesie de vegetaţie şi de animale sălbatice, sunt filmate ca într-un joc pe calculator gen „Need for Speed”, în care utilizatorul controlează acceleraţia, dar nu suportă fizic consecinţele brutale ale ciocnirii de zid. În ambele producţii se caută antidotul şi, bineînţeles, el e găsit şi folosit în ultima clipă.

Să ne permitem însă luxul de a ţine schimbătorul de viteze în punctul mort. Să cugetăm un pic. De ce apăsăm doar pedala de acceleraţie? Viaţa nu a devenit încă un joc pe calculator, trupul nostru nu e o simplă interfaţă. Dacă Pământul se roteşte la fel de repede, atât în jurul Soarelui, cât şi în jurul axei proprii, noi o facem din ce în ce mai rapid. De ce vrem viitorul acum?

Nici în spaţiu, nici în timp, nu mai există departe, totul a fost adus în proximitate. Aproape fiecare palmă de pământ a fost descoperită, parcursă şi în final bătută ca un bulevard. Către ce zări să ne azvârlim trupurile, unde să mai înfigi un steguleţ, când toate hărţile locuiesc pe GPS, iar orice mister e doar la un clic distanţă?

Căutând cel mai scurt drum către Indii, Columb a descoperit un continent virgin, punând capăt unui ev pe care îl numim ignorant, dar care îşi permitea să nu trăiască sub tirania ceasului şi a ratelor bancare. Prezentul nu-şi mai lansează însă caravelele spre necunoscut, pentru că viitorul zămislit în Lumea Nouă năvăleşte din ceaţă peste noi, înainte să apucăm a ridica ancora.

Raţiunea este acum unealta universală. Aşa cum sintetizatorul de sunete a înlocuit orchestra, ea oferă răspunsuri concrete, aparent corecte, dar nu şi complete, la toate întrebările. Paradoxul antic al lui Zenon a fost inversat, ca şi cum în clepsidra noastră fiecare particulă ar avea viteza luminii. Săgeata care în Antichitate nu ajungea niciodată la ţintă stă astăzi înfiptă chiar înainte de-a fi trasă, graţie unui arc mereu încordat la maximum, anume omul.

Aşa cum a spus-o Joyce, Ulise îşi pune cămaşa de zale şi pleacă în lume să poarte războaie de o zi. Se introduce pe sine ca pe un cal troian în cetatea de cucerit, iar până la prânz „dosarul Troia” e rezolvat. Eroul se strecoară în blană de oaie pe sub privirea ochiului de ciclop, rezistă demn la cântecul sirenelor şi se întoarce acasă pentru un nou început. De fapt, acelaşi.

Omul viitorului e un comis-voiajor descurcăreţ. Are un rând de chei pentru fiecare uşă şi stă cu noi la masă. Nu apuci să tai felia de pâine, că el a şi mâncat-o. E foarte grăbit şi ştie al naibii de multe, dacă nu chiar totul. Nu are loc de sentimente printre atâtea depresii, nu îşi face visuri, ci planuri concrete de acţiune pentru atingerea obiectivelor.

De aceea e filmul SF în criză: teritoriul imaginarului s-a îngustat considerabil, lucrurile neîntâmplate ne bat pe umăr – ca în versul lui Nichita Stănescu, „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră” -, deci la ce bun să mai intuieşti ceea ce deja e pe cale să se petreacă?

Când veţi vedea aceste filme, nu vă grăbiţi să consideraţi ficţiune ceea ce este, de fapt, anticipaţie. Respectivii „aliens” nu vin de departe, ci de foarte aproape, virusul ni-l inoculăm singuri în doze zilnice, iar antidotul, ca întotdeauna, se găseşte în acelaşi loc ca şi otrava: în noi.

Asemenea omului antic, care privea spre cer cu teamă de zei, cel modern o face îngrozit de o posibilă contraofensivă a necunoscutului. Din păcate, imperiul acestuia a fost în mare parte cucerit, iar invadatorii de aiurea, care se lasă în continuare aşteptaţi, nu ne-ar putea face mai mult rău decât reuşim singuri. Aşa că poate ar trebui să ne uităm la cer nu ca la ultimul portal rămas întredeschis între lumi, ci să-l privim pur şi simplu, fără nicio aşteptare, ca pe un tablou ce se pictează singur.

http://www.youtube.com/watch?v=aPLo7fPHz0s

Filmuleţul redă un fragment din concertul lui Peter Hammill din 1984, alături de K Group (John Ellis – chitară, Nic Potter – bas, Guy Evans – baterie). Piesele sunt „The Future Now” şi „Sign”. Clicând pe titlurile melodiilor puteţi citi versurile lor. Credeţi-mă, merită. Hammill e unul dintre ultimii poeţi ai muzicii şi, în opinia mea, cel mai bun.