Într-un recent spot TV, copiii de pe ecran îi invită pe cei de acasă să vină în perioada sărbătorilor la hipermarketul cu cele mai mici preţuri. Mecanismul seducţiei este perfect pus la punct: melodia e sprintenă, decorul angelic, copiii-actori delicioşi. Dacă aş avea vârsta lor, m-aş agăţa de pulpana hainei unei părinte şi nu l-aş lăsa până nu m-ar duce acolo unde toate visele devin realitate …

…miracolul petrecându-se, bineînţeles, contracost. Copilul însă nu e încărcat cu asemenea probleme – puterea de cumpărare a familiei, raportul calitate/preţ al produselor, oferte promoţionale pentru lichidarea stocurilor -, el trebuie doar folosit ca o telecomandă pentru atingerea scopului, aducerea părintelui în ipostaza de cumpărător.

Problema publicităţii ţintite spre cei mici e tratată diferit de la ţară la ţară. În Statele Unite, de exemplu, ea este „o afacere ca oricare alta”, deci copilul e „un client ca oricare altul”. În Suedia şi Norvegia aceste reclame sunt interzise, în Grecia sunt permise numai după ora 22:00, iar în Belgia şi Danemarca sunt sever restricţionate. În Marea Britanie a fost lansată recent o anchetă guvernamentală pentru măsurarea efectelor bombardării în acest mod a copiilor.

Ştim că majoritatea reclamelor creează false nevoi, convingându-ne că nu putem trăi fără produsele pe care le promovează. Studiile arată că, mai ales în rândul oamenilor cu venituri mici, acestea pot duce la anxietate şi la diminuarea încrederii în sine, oamenii receptând inconştient ideea că nu eşti OK dacă nu te îmbraci, speli pe cap sau bărbiereşti cu respectivele produse. Exercitarea acestei vrăji asupra copiilor este însă perfidă şi periculoasă.

Cât timp mamei i se spune că numai cu un anume iaurt, ce asigură necesarul zilnic de calciu, odrasla ei poate creşte sănătoasă, lupta e inegală, dar cât de cât corectă. Cercetările au arătat însă că un copil de mai puţin de 8 ani e total lipsit de apărare din punct de vedere cognitiv şi psihologic în faţa publicităţii. El va lua de bune toate reclamele, pentru că oamenii mari spun întotdeauna adevărul. În lumea lui curată orice este posibil, banii nu există, e suficient să întinzi mâna ca să iei, iar cei de aceeaşi vârstă cu el care dansează la televizor nu îl cheamă la un hipermarket, ci într-un imens loc de joacă.

În medie, un copil vede pe an mai mult de 20.000 de reclame – dintre care peste 60 la sută sunt la cereale, snacks-uri, mâncăruri cu conţinut ridicat de grăsimi, băuturi acidulate şi jucării – şi până la vărsta de zece ani poate recunoaşte 400 de mărci diferite. Printre acestea se numără, evident, şi produsele destinate adulţilor. E sugestiv cazul unui copil de 5 ani din Australia care, întrebat fiind ce şi-ar dori cel mai mult pe lume, a răspuns: „Un Tampax, pentru că dacă aş avea unul, aş putea înota, călări şi face orice, fără să mi se poată întâmpla nimic”.

De fapt, aceasta e marea perversitate a reclamelor adresate copiilor, că nu-ţi dau variante acceptabile de alegere. Poţi să fii ori un părinte dur, interzicând o plăcere celei mai dragi fiinţe, ori unul nepăsător la urmările pe termen lung asupra ei. De obicei, a doua variantă se alege singură, pentru că în joc este o miză uriaşă. În lume, adolescenţii fac anual cumpărături în valoare de 155 miliarde de dolari, copiii sub 12 ani de 25 de miliarde, iar ambele categorii îşi determină părinţii să cheltuiască alte 200 de miliarde de dolari. Este o piaţă uriaşă şi, în plus, una cu un potenţial ameţitor: cu cât copilul devine mai iute client, cu atât mai sigură este fidelizarea lui pe viaţă. Nu degeaba Coca-Cola a plătit 150 de milioane de dolari către Warner Bros pentru drepturile globale de marketing la filmul „Harry Potter şi piatra filosofală”. Nu degeaba 20 la sută dintre restaurantele fast-food oferă un erou din plastic cadou micilor consumatori: un hamburger plin de colesterol pare mai hrănitor asociat cu puterile magice ale lui Spiderman.

Un alt efect constatat în studiile legate de această temă este forţarea sexualizării timpurii. Prin crearea unui deplasat sentiment de apartenenţă la „lumea femeilor” sau la cea a celebrităţilor, profitând de dorinţa fiecărui copil de a fi luat în seamă de către adulţi, fete aflate departe de vârsta pubertăţii sunt încurajate să se fardeze, să se încalţe în pantofi cu toc şi să îmbrace în fuste scurte. Dacă aţi văzut vreodată o fată de 10 ani transformată în Lolită, nu se poate să nu vi se strângă inima, căci lumea parcă s-a mai murdărit un pic.

E cunoscută povestea fluieraşului din Hamelin, care, pentru că locuitorii unui oraş nu i-au plătit deratizarea, a plecat cântând cu toţi copii urbei după el şi i-a ascuns într-o peşteră. Acelaşi lucru îl face zilnic, puţin câte puţin, publicitatea adresată direct copiilor de vârstă fragedă.

Este alegerea dumneavoastră ce vreţi să vedeţi în această chestiune: corupere sub masca unei veselii prietenoase, asigurată de văcuţe blajine ori de vedete pop la 10 ani, sau pregătirea necesară pentru lumea consumeristă în care vor intra odată şi-odată. Eu sper doar ca, de la atâta eficienţă în abordarea noilor categorii de clienţi şi de la atâta încurajare a precocităţii, să nu prind vremea în care noul născut va veni pe lume zbierând numele mărcii de scutece pe care o preferă.

CÂTEVA DINTRE SURSE: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7.

În  fiecare decembrie, Bucureştiul intră în familia capitalelor europene împopoţonându-se cu lumini strălucitoare, aşa cum unii români îşi montează neoane albăstrui sub Dacia ruginită sau se parfumează peste pulover, în speranţa că mirosul dulceag va neutraliza damful.

Există două straturi suprapuse în acest peisaj urban. Jos e şirul nesfârşit de maşini ce se târăsc claxonând ca la înmormântare, printre gropi şi utilaje de asfaltat, deasupra e raiul luminiţelor sclipind jucăuş printre reclamele întinse pe jumătate de bloc. În curând, când prima ninsoare ne va lua pe nepregătite, vom vedea cum fulgul va străbate diafan lumea îngerilor de 220 de volţi pentru a se întrupa în mormane de zăpadă împuţită.

Tabloul centrului, care seamănă cu o discotecă amenajată într-un garaj de beton, n-ar fi fost însă complet fără semnătura artistului: o hârcă luminată de 76 metri înălţime, „cel mai înalt brad de Crăciun din Europa”. Noaptea, când toate pisicile sunt negre şi toţi primarii par deştepţi, mai poţi fi păcălit, dar ziua, când întunericul refuză să mai acopere jegul, vezi cum pe obrazul desfigurat al oraşului a răsărit un alt neg monstruos, de parcă o rachetă se căzneşte să iasă dintr-un buncăr subteran.

O bancă şi Primăria au conlucrat la acest cadou făcut celor mulţi pentru imaginea celor puţini. Venind în vizită la un bolnav internat în stare gravă, i-au adus în dar un costum garnisit cu paiete, când acesta nu ştie dacă se va mai ridica vreodată din pat. Dacă banca respectivă dorea să ne facă un cadou, putea să micşoreze dobânzile care te fac să dai pe o maşină sau pe o casă luate pe credit cam de câte ori e mai înalt bradul lor faţă de unul normal. Dacă Primăria dorea să ne facă un cadou, trebuia să înjumătăţească timpul de parcurgere al Pieţei Unirii, nu să-l dubleze.

Există o clară moştenire lăsată de Ceauşescu în gândirea conducătorilor români, care parcă nu se simt suficient de bărbaţi dacă nu îşi leagă numele de construcţii imense, cu forme falice. După Casa Poporului, avem un brad învelit într-un prezervativ luminos şi se discută în continuare despre Catedrala Mântuirii Neamului, care n-ar fi altceva decât transpunerea arhitecturală a unei rugăciuni zbierate.

Cei 100.000 de mii de cetăţeni care s-au strâns la inaugurarea totemului arată însă că există clienţi pentru asemenea exerciţii de megalomanie. Unii au fost scoşi probabil din case de cea mai nevinovată formă de presiune, cea a copiilor, aţâţată însă în modul cel mai vinovat şi interesat. Da, sunt inocenţii îndemnaţi să vadă râuri de ciocolată într-o lume înecată în mizerie, cei care îşi trag părinţii de mânecă să le cumpere de la un anume hipermarket, pentru că au văzut la televizor alţi copii chemându-i prin colinde cu mesajul adaptat. Cei mai mici consumatori sunt deja pierduţi în această lume a lui „better is bigger”, aşa cum 46 dintre ei s-au pierdut în seara inaugurării prin mulţimea sosită să adore, să vadă lumina artificială coborând din ceruri şi să o fotografieze cu telefonul mobil.

Nu am depăşit etapa de popor primitiv pe care conchistadorii îl cumpără cu mărgeluţe. Într-o vreme în care mulţi nou-născuţi mor imediat ce vin pe lume, iar femeile cărora le-a venit sorocul sunt plimbate între spitale, într-o vreme în care nu poţi străbate oraşul cu maşina în mai puţin de două ore şi în care bulevarde întregi sunt în beznă, ne holbăm încântaţi la noul Turn Babel cu care primarul nu îşi propune să atingă tălpile lui Dumnezeu, ci mult mai pământescul plan electoral.

Şi, s-o recunoaştem, e pe drumul cel bun. Cu capul dat pe spate şi cu gura căscată, nu mai vedem rahatul prin care călcăm, nici gropile în care ne putem îngropa de vii, ci numai imensa ţeapă multicoloră care-a străpuns buricul târgului.

sunt unul dintre ăia doi români din trei care duminică nu au votat. Acum, preşedintele mă trage de urechi, iar moraliştii îmi bat obrazul că nu am spirit civic. Eu cred totuşi că şi noi, cei doi, deşi n-am votat, ne-am exprimat opţiunea la fel de clar ca şi al treilea.

Poate am început să avem simţul penibilului. Personal, mi-e frică să nu ies din secţia de votare, iar cineva să-mi spună: „Zâmbeşte! Ai fost la camera ascunsă. De 17 ani eşti subiectul unui reality-show”. Nu mai plătesc bilet la acest film prost şi cu final previzibil care a devenit viaţa noastră, o producţie sinistră în care figuranţii au salarii de vedete, iar interpreţii rolurilor principale se fugăresc de un an pe la televiziuni ca Tom şi Jerry.

Sau, cine ştie?, poate am început să ne respectăm într-atât încât să nu mai lăsăm de la noi până nu rămâne nimic. Să votezi la nesfârşit răul cel mic e ca şi cum ai fi obligat să bifezi moartea cea mai convenabilă. „Cianură, revolver, frânghie sau picătura chinezească? Aplicaţi ştampila în interiorul dreptunghiului”. „Spune-ţi părerea, un surd o va asculta cu maximă atenţie!”. Dacă în 1989 am vrut dreptul de a vota liber, acum unii îşi asumă libertatea de a nu vă vota pe voi. Ce pierdem? Mai rău nu poate fi. 

Vreţi să ştiţi adevărul, domnilor politicieni? Sunteţi de nevotat. Aşa că am decis să mă reprezint singur. Dacă vreţi ceva de la mine, chemaţi-mă la negocieri. Vreau toate portofoliile, nu vă mai las nimic. Am învăţat lecţia voastră politică. Dacă, aşa cum ne-aţi demonstrat zilnic, există veşnic două Românii, fiecare cu mâinile în gâtul celeilalte, de ce nu le-am împărţi altfel, cea a votanţilor şi cea a nedemnilor de a fi votaţi? România mea poate avea şi alte graniţe, între talpa pantofului şi ultimul fir de păr din creştet, să se împace excelent cu toate celelalte 23 de milioane, dar voi, domnilor politicieni, voi aţi dispărut de pe hartă. Asta e noua geopolitică.

Şi n-o fac pentru că nu-mi pasă, ci tocmai pentru că-mi pasă. Când va apărea unul în care să mă pot regăsi într-o oarecare măsură, voi reveni la urne. Până atunci, nu-mi permit luxul să vă trimit pe nici unul să mă reprezinte în Europa. Reprezentaţi-vă pe voi, eu mai degrabă mi-l asum pe Mailat. Şi nu sunt dezamăgit, ci, în fine, liniştit. Dezamăgit am fost de câte ori am votat şi nu s-a schimbat nimic. V-aţi rotit ca figurinele unui orologiu dintr-un turn de fildeş, cu braţele mişcându-se mereu mecanic spre propriile buzunare. Ne-aţi tratat ca pe nişte păpuşi gonflabile, dar şi acestea se dezumflă când le înţepi.

Ne-aţi convins prin minciună, ca vânzătorii ce aştern pe tarabă aparate stricate, imposibil de probat, oameni care trag de tine să cumperi, apoi îţi râd în spate că au mai păcălit un prost. Ofertele voastre sunt nişte perpetuum imobile strălucitoare, sigilate şi cu certificate de garanţie falsificate, iar atelierul de reparaţii ia-l de unde nu-i!

Idealul democratic pentru această ţară nu este o prezenţă de 100% la urne – pe care o veţi atinge doar dacă vom decide în unanimitate să ne incinerăm -, ci una de 0%. Să fie o zi în care noi să stăm acasă, urmărindu-vă din spatele ferestrelor cum treceţi, încordaţi şi din ce în ce mai neliniştiţi, pe străzile pustii ale oraşului, ca într-un western care se apropie de momentul duelului. Să nu vă filmeze nimeni votând la „Jean Monnet”, iar voi să vă panicaţi uşor, „Parcă lipseşte ceva. Unde sunt ceilalţi?”, să vă mânaţi limuzinele spre televiziuni, să năvăliţi în studiourile talk-show-urilor, dar nici acolo să nu fie nimeni, lavalierele să spânzure peste mese, ochii camerelor să fie stinşi, „Ce dracu’ se întâmplă aici?”, şi numai ecoul vorbelor voastre false din trecute emisiuni să vă răspundă, să scoateţi disperaţi telefoanele din buzunare, să formaţi numere ca să cereţi socoteală, dar să vi se refuze toate apelurile, apoi să vi se refuze toate recursurile, când uşile se vor închide singure, iar vocea Judecătorului se va auzi: „Rânjiţi! Vă aflaţi în camera ascunsă. De 17 ani sunteţi subiectul unui reality show, iar acum v-am eliberat înăuntru”.

Aţi remarcat? Când despre cineva se spun în public lucruri nu tocmai frumoase, motivul dării în judecată sau al simplei revolte din partea subiectului nu este „am fost jignit”, ci „mi-a fost afectată imaginea publică”. Apoi, cât de des auzim expresii ca „imaginea contează”, „cîştig de imagine”, „are o imagine bună”. Aşadar, avem pe de-o parte omul, iar într-un plan superior ca importanţă avem ceea ce el a reuşit să pară până acum, gogoaşa de mătase în care viermele s-a înfăşurat pentru a deveni fluture.

Personalitatea nu mai este cireaşa de pe tort, aceasta s-a scufundat sub numeroasele glazuri, siropuri şi ornamente, mult mai importante din punct de vedere social. Omul de azi a ajuns propriul dresor şi purtător de cuvânt, şi nu puţini sunt cei ce dimineaţa, în oglindă, nu bărbieresc o faţă, ci pornesc retuşarea unei măşti care, o dată scoasă în public, trebuie să producă efecte.

În acest amestec de teatru şi de carnaval, omul a ajuns un produs care se vinde singur, zi de zi. De cele mai multe ori, nu el participă la competiţie, lupta se poartă în planul superior despre care scriam mai sus. Dacă imaginea lui promite prospeţime 24 de ore din 24, ca la un deodorant în plină campanie de promovare pe TV, individul poate fi şi un fâs, că tot va reuşi.

Noţiunea de „imagine publică” a înlocuit-o pe cea de „reputaţie” cam de când „biografia” e devenit „CV”, o cronică a faptelor atestate documentar de instituţii aflate prin convenţie deasupra oricărei bănuieli. Nu contează ce ştii şi ce poţi acum, mai important e ce scrie acolo că ai absolvit. E ca şi cum nu omul şi-a scris CV-ul, ci patalamaua l-a întrupat ca s-o reprezinte la concurs, pentru că, în primă instanţă, o angajare este un concurs între foi de hârtie, nu între oameni.

Trăim în zodia în care manualele gen „Cum să fii un om de succes” şi ghidurile pentru manageri sunt mai citite – şi mai înţelese – decât Marquez, în care poţi să vinzi otravă deghizată în mâncare sau băutură şi să fii lider mondial în alimentaţie, în care e suficient să pari ca să fii şi e suficient să fii la televizor ca să pari.

În această acută lipsă de timp, ochiul a devenit creier, ca un bodyguard ce a preluat locul stăpânului fleşcăit de inactivitate. Când să mai găndeşti dacă sunt atâtea ştiri stupide de aglutinat, când atâţia oameni au atâtea lucruri memorabile de transmis, pe care le uiţi apoi în câteva secunde, cum să îţi antrenezi organul mirării când Elodia e încă de negăsit? Şi, pentru că veni vorba, iată cea mai bună ilustrare a ideii că o imagine puternică nu are neapărată nevoie de o persoană purtătoare, ba mai mult, dacă respectiva ar apărea, imaginea ei s-ar duce naibii rapid.

Dan Diaconescu nu procedează însă altfel decât orice tip de la departamentul de public relations, în orice punct al lumii şi-ar desfăşura el activitatea, a cărui sarcină este să creeze un cât mai mare orizont de aşteptare din cât mai multe vorbe goale. V-aţi întrebat de ce limbajul unui responsabil PR – fie că vrea să vîndă imaginea unui om sau a unei maşini –  este mereu „de lemn”? Pentru că, deşi aparent vrea să dezvăluie, scopul lui este să ascundă în spatele cuvintelor, nu are nici cea mai mică intenţie să informeze, ci să creeze deplina senzaţie că a informat.

Tot mergând înainte, ne-am întors în grota lui Platon. E adevărat, acum umbrele aruncate de cei aflaţi în gura peşterii apar pe ecrane din plasmă, dar nu sunt reprezentări din lumea ideilor, ci proiecţii ale propriilor noastre himere.

„Poţi să-i păcăleşti pe toţi o dată, poţi să-i păcăleşti pe câţiva mereu, dar nu-i poţi păcăli pe toţi mereu”, spunea Abraham Lincoln. Pe câtă dreptate avea în secolul al XIX-lea, pe atât de mult se înşală astăzi, când reuşim să ne păcălim toţi pe toţi şi fiecare pe el însuşi.

Ion Iliescu are un nou blog. La domeniul vechi, numit România, a fost nevoit să renunţe acum 3 ani. Nu ar fi făcut-o, dar nici chiar domnia sa nu poate introduce greşit de mai mult de trei ori parola de preşedinte.

Cine s-ar fi gândit în acea zi din decembrie 1989, când vidul de putere a fost umplut de avidul de putere, că varianta light a fostului dictator va dori peste ani să comunice, via unei invenţii capitaliste, cu poporul?

Ca posesor de blog, sunt însă surprins de anumite scăpări ale domnului preşedinte. De exemplu, Miron Cozma nu este la „blogroll”, locul unde îţi treci prietenii. În fond, e omul cu care Ion Iliescu a comunicat mai bine decât prin Yahoo Messenger: cum domnia sa dădea un mesaj, cum replicile lui Cozma veneau instantaneu.

Domnule Iliescu, ca administrator aveţi cam aceleaşi drepturi ca la fostul blog din lumea reală. În primul rând însă, trebuie să vă schimbaţi parola. Oricine îşi poate da seama că e „moscova”. Puneţi „revolutiesireforma”, oricum nimeni nu-şi mai aminteşte de opera dumneavoastră scrisă.

De la „Options” (opşăns), „Discussion” (discaşăn), puteţi adăuga cuvinte sau exprimări pe lista neagră, cum ar fi „Coposu”, „Raţiu”, „Câmpeanu”, „jos comunismul”, ori „alegeri libere”, şi puteţi interzice accesul anumitor vizitatori-golani mai uşor decât ordonând Poliţiei să-i împuşte în centrul Capitalei. Ori, mai simplu, scoateţi bifa la „Allow comments” şi veţi retrăi clipele de neuitat din timpul primului mandat. În fine, consideraţi nick-urile vizitatorilor ca fiind nişte nume conspirative din vremurile pe care şi acum le regretaţi.

Dacă vreţi să-i ţineţi la curent cu ideile dumneavoastră pe votanţii împreună cu care, în 1990, ne-aţi îngropat viitorul, aveţi varianta RSS. Din păcate, nu URSS, respectivul sistem, deşi testat multe decenii cu ajutorul dumneavoastră pe pielea noastră, s-a dovedit nefuncţional. Sunt doar un fel de manifeste moderne care anunţă că aţi mai scris ceva, cu toate că nu am văzut ca la secţiunea „Language” să existe şi opţiunea „wood”.

Iar dacă doriţi să postaţi un film, nu mai trebuie să sunaţi la Televiziunea Română: doar preşedintele în exerciţiu are această prerogativă. Apăsaţi pe „Manage” şi apoi pe butonul „Upload”. De exemplu, biografia dumneavoastră – care, după ce că nu cuprinde data, locul naşterii, studiile la Moscova şi multe altele, e scrisă şi la persoana a treia, ca la cei încercaţi de delirul grandorii – poate fi rotunjită cu următorul filmuleţ, ce descrie, în fond, moştenirea cea mai de preţ pe care aţi lăsat-o poporului român.

P.S. Acesta e un fragment din filmul „Piaţa Universităţii”.

http://www.youtube.com/watch?v=ZY8rJ8bZQEE 

P.P.S. Şi mă mai întrebam cine m-a înjurat! Noul blog al domnului Georgescu.