Cum să-ţi deblochezi telefonul mobil

Tot respectul pentru Alexander Graham Bell, inventatorul unui aparat care înlesneşte comunicarea dintre oameni şi îţi uşurează viaţa în mod semnificativ. Asta, până când introduci de trei ori greşit codul pin al unui mobil şi descoperi că nu ai codul puk. În acest caz, trebuie să suni la un număr fix, iar pentru asta, evident, îţi trebuie un alt telefon, deoarece al tău e mort. OK, să presupunem că nu eşti singur, într-un oraş străin, pe munte ori în alte câteva situaţii asemănătoare, şi că ai acces la un alt telefon. Suni şi îţi răspunde un robot.

Aţi observat că toate vocile înregistrate sunt feminine? Poate pentru că de la o femeie te aştepţi să-ţi răspundă vag şi să te „plimbe”. E ca şi cum tu ai invita-o sus la o cafea, iar ea te-ar informa că mai întâi trebuie să-i cunoşti familia (pentru părinţi, tasta 1, pentru unchi şi mătuşi, tasta 2 … etc). După un noian de informaţii despre tarife, setări multimedia şi oferte speciale, îndrumătoarea electronică îţi spune că pentru a debloca telefonul trebuie să te conectezi la Internet ori să suni la un număr de mobil. Formezi şi acolo dai de aceeaşi voce, care te plimbă peste aceleaşi taste şi, în general, e mai bine să-ţi arunci telefonul decât să faci un atac cerebral.

În alte cazuri, dacă operatorii sunt umani, răspunde tot o „secretară” automată, care te anunţă că, deocamdată, nu are cine să preia apelul, apoi îţi pune o melodie de aşteptare. Aici nu poţi alege („Pentru Metallica, apăsaţi tasta 1, pentru Vali Vijelie, apăsaţi tasta 2 … etc”) şi după câteva „lambade” eşti de obicei înştiinţat că în continuare nu sunt operatori disponibili, deci trebuie să revii.

Poate că omenirea s-a pripit renunţând la vechile metode de comunicare la distanţă, steguleţele, gesturile largi, focurile aprinse pe dealuri ori porumbeii voiajori. Ar fi fost mai simplu aşa: „Dacă ai pierdut codul puk al tulnicului, bate clopotul de cinci ori în dungă, iar noi îţi vom trimite un porumbel cu sfaturi”.

Următorul pas în evoluţia comunicării umane va fi, probabil, un hotline erotic cu „roboate”, cu dicţie perfectă şi voci voalate. „Dacă vrei să … biiip! …, apasă tasta 1 …, dacă preferi să … biiip! …, apasă tasta 2, … etc. Dacă ai terminat, închide telefonul. La cinci apeluri, primeşti un cod puk gratuit”.

Deocamdată, în cazul în care vrei să-ţi afli codul puk fără să suni de 214 ori de pe telefonul unui prieten, ai două variante. Unu: îl dai la telefon pe robotul de bucătărie, care are mai multe şanse să comunice cu Serviciul Clienţi. Doi: te deplasezi la sediul companiei pentru a debloca unealta care trebuie să te ajute să nu te deplasezi.

În definitiv, poate că de-aia se şi cheamă „telefonie mobilă”.

A câştigat „Slumdog Millionaire” Oscarul pe merit?

Ne-am bollywoodizat

de Adrian Georgescu

Au mai fost filme care au luat nemeritat premiul Oscar, însă parcă niciodată unul atât de slab. Pelicula lui Danny Boyle reuşeşte nu numai să fie sub celelalte patru nominalizate, ci şi mult sub filme precum “Blindness”, “Doubt” ori “In Bruges”.

„Slumdog Millionaire” strânge toate clişeele posibile ale cinematografiei, din toate zonele culturale. Ţintit să strângă în sălile de cinema 6 miliarde de oameni de pe cinci continente, este o mâncare în care s-au pus mirodenii de pretutindeni şi, în final, amestecul, deşi satură, n-are niciun gust.

Totul e făcut să stoarcă emoţii: tortură, copilărie nefericită, inechitate socială, doi fraţi despărţiţi de o femeie, dragoste lipsită de şansă. Cum altfel să ai succes în Cetatea Filmului decât mulgând mitul self-made-man-ului până la ultima picătură? Şi cum să-l expandezi la maximum altfel decât făcându-l pe erou să plece de la nivelul minim al sărăciei şi să câştige doar graţie cunoştinţelor acumulate la şcoala vieţii sau, pur şi simplu, prin noroc?

Asemenea concursului „Vrei să fii milionar?” – compus din câteva momente de tensiune abil create, în care e creată empatia publicului larg pentru concurent -, descoperi că la sfârşit, în afara unor răspunsuri din domenii care nu te interesează, nu rămâi cu mare lucru. Aşa cum, după această ediţie a Premiilor Oscar, rămâne numai senzaţia că „Slumdog Millionaire” a luat potul doar pentru că a venit de-acasă cu toate răspunsurile ştiute.

Un film viu

de Elena Georgescu

Puţini regizori au făcut filme atât de diferite între ele precum Danny Boyle. De la “Trainspotting” la “Millions” sau de la “The Beach” la “Slumdog Millionaire”, în toate există o intensitate specifică, o energie care schimbă lucrurile. Dacă în “Trainspotting” Boyle a găsit umor şi forţă în viaţa unui dependent de droguri, în “Slumdog Millionaire” le-a extras din sărăcie.

Cum poate un film care începe cu o scenă de tortură să se încheie cu un dans a la Bollywood? Graţie unei creşteri ingenioase de ritm care te face să aştepţi cu răsuflarea tăiată rezolvarea fiecărei întrebări. Aidoma inspectorului de poliţie, care trece încet-încet de partea celui pe care îl anchetează, te întrebi cum a reuşit un copil sărac, crescut pe stradă, să afle răspunsuri din domenii atât de diferite, şi cât de dură va fi următoarea poveste. Filmul creşte exact ca India, unde viaţa e trăită pe derulare rapidă

Există o vioiciune colorată care pulsează în fiecare scenă, unghiuri de filmare diverse şi neaşteptate. Actorii amatori joacă excelent, ceea ce este o subtilă reiterare a ideii filmului, că poţi reuşi în viaţă şi fără a fi profesionist, dacă ai încredere în tine şi inspiraţie. Coloana sonoră e excelentă, montajul şi imaginea foarte bune.

“Slumdog Millionaire” nu e un film profund şi nu dă răspunsuri la întrebări existenţiale, însă reuşeşte să redea ceea ce alte pelicule nu izbutesc: viaţa. În plus, e inspirat dintr-un caz real. Ce vrem mai mult de la un film?

Cristi

Habar n-am de unde venea vocea aia. Şi, la drept vorbind, nici nu părea posibilă, chiar dacă Ian Gillan sau Rob Halford demonstraseră deja că sunetul emis de un gâtlej uman poate ajunge până hăt departe.

Însă era altceva să o auzi pe viu. Vocea lui Cristi Minculescu te lovea în piept, te ridica de ciuf lovindu-te de tavan, apoi îţi dădea palme să te trezeşti, strângând, ca un braţ invizibil, tot publicul în faţa scenei. Îţi dădea senzaţia că poate să facă orice cu ea, să o ducă oriunde, ca un origami împletit din sunete de cristal. Dan Cimpoieru, care a cântat alături de Minculescu în „Voltaj”, spunea că de multe ori uita să atingă corzile chitarei atunci când Cristi îşi începea voiajul spre zona sonoră rezervată liliecilor. Pe antebraţ, firele de păr i se ridicau ca nişte lănci şi mâna i se transforma într-o aripă de găină.

Niciun disc al trupei – nici măcar primul – nu poate transmite senzaţia unui concert Iris de la începutul şi mijlocul anilor 80. Trist este că au rămas doar câteva înregistrări radio din „perioada Adi Ilie” (chitarist şi compozitor excepţional), un concert-pirat din 1984 şi, din câte ştiu, nicio înregistrare video.

Pentru că, în acei ani, Iris pur şi simplu curenta pe scenă. Ei au readus la viaţă, prin şocuri electrice, rock-ul care, după plecarea celor de la Phoenix şi a lui Dan Andrei Aldea, aproape intrase în comă. Mari trupe, cum a fost „Roşu şi Negru”, au fost, nemeritat, huiduite de public, întrucât organizatorii, nedorind să încheie cu Iris – pentru ca şuvoiul de energie să nu se scurgă apoi pe străzi -, puneau formaţii mai „calme” în închidere. Şi, bineînţeles, la Iris aprindeau lumina în sală, pentru a-ţi crea senzaţia de prizonier veşnic aflat în bătaia proiectorului.

Nu întâmplător un concert Iris a stârnit un sâmbure de revoltă împotriva sistemului, în 1988, la Miercurea Ciuc. Şi nu versurile erau subversive, ci modul de a le transmite, împuşcînd cuvinte printre rafale de chitară. Cu o lovitură de picior, „Ţiganu’” proiecta stativul microfonului în sus, se căţăra ca o panteră pe boxe, ori cădea cu scenă cu tot în fosa orchestrei de la „Tănase”, sub apăsarea celor din public care săriseră să-l ia în braţe. Ţin minte cum sala bubuia ca inima unui bizon gonind, în turmă, spre prăpastie, atât de tare încât, o dată, uşile au plesnit sub apăsarea publicului. Dar câte săli mizere nu au devenit nave de luptă sub comanda amiralului electric! … Şi chiar dacă acum alte generaţii fredonează alte melodii, acele vremuri nu pot fi uitate.

Respect, Cristi, şi curaj! Ştim că ai vrut să cânţi pe 2 martie, iar asta face mai mult decât dacă am fi recuperat toate videotecile şi fonotecile anilor de tinereţe. Te aşteptăm să urci din nou pe covertă, pentru a da vechiul semnal: „Bună seara, prieteni!”.

Iris în concert, 1984 (piesa Iris, cu versurile uşor schimbate faţă de album, din păcate cu o scădere de nivel în mijlocul melodiei)

Trebuie alintaţi copiii?

Îmbrăţişarea care înăbuşă

de Adrian Georgescu

Undeva, prin oraş, există o uzină care produce copii răsfăţaţi, la care lucrează cu normă întreagă mame, mătuşi, bunici şi bone şi unde, de obicei, taţii strălucesc printr-o glorioasă absenţă.

Şi majoritatea vorbesc cu copiii lor de 5-6 ani de parcă aceştia ar avea un sfert de creier. După mine, cu un copil trebuie să vorbeşti normal. Nu cu tonul cu care ai susţine o teză de doctorat ori ai comanda un batalion de puşcaşi marini, dar nici cu vocea aceea piţigăiată de personaj de desene animate, însoţită de pupături umede, ciupituri şi muşcături, pe care cei mici, pe bună dreptate, le detestă.

E o mare diferenţă între tandreţe şi răsfăţ, care nu e un preaplin de dragoste oferită, ci o exagerare care înăbuşă, depersonalizează şi îl face pe copil să-şi piardă reperele. Un abţibild şi un telefon mobil vor avea pentru râzgâiat aceeaşi valoare, una foarte mică, de vreme ce ambele obiecte au fost obţinute doar după o mică repriză de plânsete şi de tăvăliri la stand.

Corcoliţi, înfofoliţi, microfobi, lipiţi de calculatoare şi de fusta mamei, când ies din regatul în care toate lucrurile funcţionează după dorinţa lor, mititeii zei domestici cad direct într-o lume pentru care nu sunt deloc pregătiţi. Mai mult, începe şi şcoala să-i năucească (programa din clasele mici e atât de încărcată, încât ai senzaţia că trec de la bastonaşe direct la integrale). Iar dacă sunt daţi la un sport, acesta e mai mereu înotul, şi atunci cu teama continuă de a nu se zgâria în apă.

Cum creşte o floare

de Elena Georgescu

“Un guvern nu a crescut niciodată un copil”, spunea politicianul american William Bennett, arătând că o autoritate impusă, rece şi inhibatoare nu ia în calcul nevoile emoţionale ori afective ale unui copil. Un părinte ar trebui mai degrabă să urmeze celălalt model de autoritate, dinamică şi raţională, care e recunoscută şi nu impusă, îndemnând la încredere şi respect, nicidecum la frică.

Ca psiholog, petrec o parte din timp cu copii având probleme educaţionale, încercând să “răstorn” genul acesta de “guverne”. Astfel de părinţi nu sunt însă în general dornici de schimbare. Au decis să-şi lase copiii să plângă singuri când erau bebeluşi, “ca să nu se-nveţe prost”, şi nu au înţeles că a-ţi legăna pruncul, a-i cânta, a-l ţine în braţe ori de mână îi conferă acestuia siguranţă şi încredere. Mai târziu îi oferă un mediu familial rece, armat cu reguli stricte şi cu aşteptări, ca şi cum ar avea de-a face cu un ceas pe care, dacă îl întorci, trebuie să meargă precis.

Un copil e însă ca o floare. Dacă acesteia îi trebuie lumină, apă şi un sprijin pentru a creşte drept, copilul are mare nevoie de căldură, de tandreţe şi de încurajare. Doar aşa va simţi că este preţuit, va învăţa să fie tolerant, să aibă încredere în el şi în ceilalţi. El învaţă să trăiască aşa cum deprinde mersul pe bicicletă. Nesigur şi stângaci, are nevoie atât de sprijin, cât şi de libertate, iar marea artă a părintelui este să simtă când trebuie să-l ţină şi când trebuie să-l lase.

Dealerii de moarte

Un handbalist român, component al echipei naţionale, se stinge în urma unui incident bizar într-un oraş din Ungaria. Şi iată ciudăţenia: cei care ar fi trebuit să ni-l prezinte în timpul vieţii vorbesc acum despre dispărut cu familiaritate, ca şi cum înainte ar fi fost o prezenţă constantă în paginile ziarelor sau în programele televiziunilor de sport. Porecla lui Marian Cozma se roteşte prin titluri şi e folosită cu nonşalanţă de reporteri, deşi folosirea unui astfel de apelativ, ca orice lucru care ţine de intimitate, ar trebui să rămână doar privilegiul celor apropiaţi.

Dar mortul e blând, mortul nu se poate apăra şi acum toţi sunt prieteni cu el, pentru că, întins fără suflare, devine un bun de presă. Nu de interviuri antume au nevoie dealerii de durere, ci de bătrâna moarte, singura care ştie să vândă cum trebuie un subiect. Nici măcar clasica metodă folosită în astfel de cazuri, „Citeşte ultimul interviu acordat de Marian Cozma!”, nu a putut fi folosită, pentru că, deşi component al echipei naţionale de handbal, lui nu prea i s-au solicitat interviuri. În puţine ziare am văzut o carte de vizită exactă şi completă a celui dispărut, care tocmai asta ar fi denotat: respect şi interes pentru ce a făcut respectivul în timpul vieţii.

Adevărul trebuie spus: dacă n-ar fi fost ucis, Marian Cozma ar fi rămas un paria pentru media. În această veşnică pomenire de trei zile, el primeşte în moarte atenţia de care Gigi Becali va avea parte, necondiţionat, tot restul vieţii. Fiecare lacrimă a fost culeasă cu grijă de pe obrajii părinţilor şi introdusă în maşinăria care măsoară succesul. Analiştii şi detectivii particulari din media s-au strâns la marginea catafalcului şi, aşa cum remarca Vlad Epurescu pe Hotnews, „s-au făcut emisiuni speciale pentru a analiza scenele premergătoare înjunghierii, aşa cum se procedează în cazul offside-urilor la Recursul Etapei”. Un ziar ne prezintă chiar o poză cu leşul aşezat în sicriu, în timpul unei slujbe religioase, violând şi ceea ce mai rămăsese neviolat: fragilitatea nevinovată a unui trup lipsit de viaţă.

Şi nu doar handbalistul a murit. Cu fiecare înjunghiere a intimităţii celui plecat şi a celor care-l plâng, moare puţin câte puţin şi omul care alege să citească sau să privească aşa ceva. Tragedia iniţială puieşte o altă grozăvie: un sportiv care a reprezentat România concurează fără voia sa cu Nikita şi cu Magda Ciumac într-un clasament care îşi propune să reflecte ce ne place din viaţă şi ce aşteptăm de la presă.

Dumnezeu să-l ierte. Dumnezeu să-i ierte.

Avantajele şi dezavantajele îmbătrânirii

Un bagaj prea greu

de Elena Georgescu

Nimic nu compensează dezavantajele bătrâneţii. Există doar paliative şi mici minciuni pentru autoamăgire. E greu să invidiezi o digestie proastă, o tensiune ridicată sau un reumatism statornic. Să nu uităm însă că tratamentele de “întinerire” nu întineresc, ci numai amână, operaţiile estetice doar ascund şi au un efect strict psihologic, iar industria farmaceutică a prelungirii vieţii prelungeşte, de fapt, bătrâneţea. Continue reading →