Cum ni s-au furat resursele naturale

Coborând într-o dimineaţă la boxa din subsol să ia nişte mere pentru compot, madam Muşat de la parter a dat peste un grup de petrolişti americani care desfăşuraseră nişte hărţi pe butoaiele de varză şi-i ronţăiau din mere. Astfel am aflat că în subsolul blocului nostru se descoperiseră imense resurse naturale: ţiţei, hidrocarburi, uraniu, metale rare şi ceva ce, după părerea lui Marcel de la 2, era un important zăcământ de fildeş. Continue reading →

Pro şi contra paşapoartelor biometrice

Frica de noi înşine

de Adrian Georgescu

Cică atunci când casa de marcaj nu poate citi o etichetă, vânzătoarea tastează 666 şi problema se rezolvă. Iar dacă asculţi invers „Stairway to Heaven”, dracul ţi-a lăsat acolo un mesaj. Aţi văzut „Zeitgeist”? Acolo băieţii explică modurile subtile în care suntem minţiţi şi controlaţi.

Vax. De-a lungul secolelor, busola, ochelarii sau Internetul au fost uneltele diavolului ori ale guvernului masonic mondial. Acum e paşaportul biometric. Care e însă diferenţa dintre un act de identitate cu fotografie şi unul care conţine şi un cip cu măsurători fizice? Al doilea ajută la o identificare mai rapidă şi mai precisă, atât.

Dacă ni s-ar implanta un cip în corp, da, atunci am putea vorbi de violarea fiinţei umane, de încălcarea drepturilor sau de reducerea persoanei la o moleculă de date. Dar paşaportul e un simplu obiect, care spune rapid cine eşti şi dacă ai călcat cândva legea.

Vrem să călătorim fără vize peste hotare, dar să nu ne asumăm regulile din acele spaţii. Noi lăsăm însă în casele noastre oameni despre care nu ştim nimic, apoi plecăm liniştiţi?

Am fost deseori în Occident şi nimeni, niciodată – cu excepţia hotelurilor şi a aeroporturilor –, nu mi-a cerut paşaportul. Am condus mii de kilometri şi nimeni nu m-a întrebat de permis. Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat, de ce să mă tem? Doar n-am făcut nimic. Numai noi, românii, suntem în general obsedaţi de comploturi poliţieneşti şi considerăm legitimarea o formă a umilirii.

Vorbim despre libertate? Iată forma cea mai deplină: să-ţi asumi propria identitate şi să nu-ţi fie teamă de ea.

Fără măsură

de Elena Georgescu

Deşi vizibile, datele noastre fizice – amprente digitale sau ale retinei, distanţă interpupilară etc. – ţin totuşi de o oarecare intimitate, încălcată atunci când devin obiect de măsurătoare şi, mai ales, de stocare. Recoltarea datelor biometrice era o măsură rezervată până nu demult infractorilor, acum însă ordinea se inversează: eşti măsurat pentru a fi descurajat să încalci legea.

De multe ori, limitarea libertăţii individuale e ascunsă abil sub pretextul binelui comunităţii. Introducerea paşapoartelor biometrice este nocivă şi prin mesajul transmis: “Te controlez pentru că e spre binele tău şi al celor din jur”. Câţi paşi sunt însă de la “te controlez” la “te stăpânesc”?

Astfel de mesaje, transmise regulat şi referindu-se la multe şi diverse segmente ale vieţii, îl fac pe om să creadă că viaţa sa este dependentă total de o putere exterioară şi superioară lui. O astfel de persoană – denumită în psihologie ca având un “status al controlului extern” – e fatalistă, uşor de manipulat, fiind înclinată să creadă nu-şi poate influenţa propria viaţă. Oamenii controlaţi au însă reacţii necontrolate, care pot fi ori de apatie, depersonalizare şi deteriorare a inteligenţei, ori de revoltă.

Celui căruia i se cere să se lase măsurat i se creează senzaţia anulării prezumţiei de nevinovăţie, fiind tratat precum o foaie albă de hârtie pe care, în numele unor principii vagi, poate fi scris orice. Mai grav este că, în acest caz, cel în cauză nu are şansa de a pune pe hârtie nici măcar o literă sau un punct.

Băsescu, partidele şi criza

E prima criză ce nu li se datorează şi cred că o privesc cu un fel de invidie amestecată cu respect: „Uite, dom’le, există ceva ce poate face mai mult rău decât noi”. Dacă era o inundaţie, omul de stat şi-ar fi luat figura de expert îndurerat, înfipt în cizmele de cauciuc, dând indicaţii din mijlocul plebei murate.

Dar aşa, cum să combaţi mediatic un adversar invizibil? N-o poţi ataca într-o emisiune televizată, spunându-i „prostănacă”, „ţigancă împuţită”, „dictatoare”, nu o poţi denumi nici măcar „incompetentă”, pentru că, deşi imaterială, e al naibii de competentă. Aş prefera ca ţara să fie condusă direct de criză, decât de oamenii aleşi să lupte împotriva ei.

Ca politician, nu poţi decât să te foloseşti de ea. În criză, clasa politică nu a dobândit un adversar, ci un aliat electoral. Bugetul a apărut greu, ca un făt ce fuge de forceps, doar pentru că fiecare doctor a vrut să apară el ca salvator al vieţii nenăscute.

Bursa a devenit termometrul omenirii şi ne uităm la cursul de schimb leu/euro să ştim dacă ne merge bine. În această pandemie de gripă suntem pe lista de aşteptare a unor medicamente expirate care tratează vederea. Nu trebuie să ne vindecăm, ci să-i putem vedea cât de competenţi sunt, în anul alegerilor prezidenţiale. Vă amintiţi cum, de Anul Nou, Băsescu şi Oprescu s-au luptat care să intre primul pe post pentru a-şi transmite mesajul optimist de sănătate pentru îmbolnăviţii de spaimă?

De aici vine şi cinismul atât de des exprimat în ultimul timp: „Această criză ne afectează pe toţi în egală măsură”. Pe bune? Ar fi poate aşa, dacă Parlamentul ar funcţiona după regulile economiei de piaţă. Să poţi citi ştiri de genul „Astăzi, 11 senatori şi 14 deputaţi au fost concediaţi” sau „Palatul Victoria îşi va închide temporar porţile, miniştrii urmând să intre în şomaj tehnic”. De fapt, în timp ce bugetul ţării scade, cel al Parlamentului creşte.

Primul disponibilizat al ţării este Emil Boc: postul Domniei Sale deja nu mai există, a fost înlocuit de titirezul ce visează o preşedinţie omnipotentă cu tuşe republicane. Liberalii flutură la nesfârşit lauda de sine potrivit căreia au dus economia la o culmi fără precedent, deşi creşterea, ca şi criza, a venit în cea mai mare parte din afară. PSD nu luptă pentru o categorie profesională, în speţă cadrele didactice, ci pentru imaginea de partid de stânga într-o ţară care, din punct de vedere politic, are extremităţile amputate. Aflăm în timp de foste pacturi secrete între liberali şi social-democraţi, între preşedinte şi PSD, şi totul e prezentat ca un fapt normal, ca un factor de progres politic, când de fapt e bălăceala în aceeaşi lipsă de valori, de crezuri şi principii.

Ar fi de luat în calcul extinderea „Programului Rabla” pentru politicieni. Nu companii sau bănci ar trebui naţionalizate în ţara aceasta, pentru a asigura funcţionarea economiei, ci chiar partidele.

E OK să ai o relaţie cu fosta iubită a unui prieten?

Un sacrificiu inutil

de Adrian Georgescu

Pentru concizie, să denumim A şi B persoanele care se îndrăgostesc una de cealaltă. A şi C sunt prieteni, în timp ce B şi C au fost implicaţi cândva într-o relaţie sentimentală.

Evident, aceste situaţii nu sunt plăcute. dar partea etică a problemei e exagerată. Vorbim despre un caz în care A nu i-o “suflă” pe B lui C, deci nimeni nu înşală pe nimeni. Totuşi, preferăm în general să stropim plantele uscate şi să le tăiem pe cele care îmbobocesc, pentru a nu le face umbră celor dintâi. Interesant este că prietenia (dintre A şi C) e asimilată drept sentimentul cel pur, care nu trebuie mânjit, nu dragostea.

C e privit ca o “victimă”, dar de fapt A mi se pare într-o postură mai delicată, cea a omului care, deşi e îndrăgostit, trebuie să fie responsabil. Ce să aleagă: împlinirea dragostei ori sacrificiul impus de prietenie? A suferă consecinţele faptului că relaţia dintre B şi C, deşi încheiată, nu şi-a consumat finalul. I se cere să vadă în B nu persoana iubită, ci, printr-un ocol care ţine de trecut, pe fosta prietenă a prietenului său.

Deşi ambele sunt sentimente bazate pe apropiere, pe atracţie, între dragoste şi prietenie există diferenţe. Prima e oarbă şi apare într-un mod inexplicabil, cealaltă vede pe unde merge şi are legătură cu etica. Prietenii ţi-i alegi întotdeauna, persoana de care te îndrăgosteşti niciodată.

După mine, problema nu e atât renunţarea lui A, cât faptul că C nu o poate face, aşteptând de la două persoane apropiate un sacrificiu inutil şi o doză dublă de suferinţă.

Triunghiul periculos

de Elena Georgescu

Soţul meu a prezentat situaţia ca pe o problemă de geometrie în plan (mai lipseau bisectoarele şi mediatoarele), dar viaţa e mai complexă decât teorema lui Pitagora generalizată.

Da, dragostea e oarbă, însă suntem ceva mai mult decât nişte vieţuitoare supuse instinctului. Apoi, nu e vorba numai de etică aici. Există o graniţă între categoria “prieteni” şi categoria “iubiţi”, iar cine o trece suferă în general consecinţele. Toţi trei se vor afla într-o zonă gri a relaţiilor şi a sentimentelor. Păstrând notaţiile lui “Pitagora”, chiar dacă între B şi C n-a fost decât o aventură, iar ei sunt de acord că totul e terminat de mult, în inimile lor – şi mai ales în cea lui A – va rămâne mereu un sâmbure de îndoială.

O astfel de situaţie te împinge să fii tot timpul atent, să te întrebi dacă nu cumva încă se simt atraşi unul de celălalt, să le interpretezi gesturile, să fii nesigur şi gelos. Aceasta este perspectiva celui care pare cel mai câştigat în acest triunghi. Pentru ceilalţi doi, lucrurile vor fi la fel de ciudate. Obligaţi să se confrunte unul cu celălalt, vor reevalua situaţia şi relaţia lor din trecut. Se vor simţi constrânşi să arate prietenie şi amabilitate cuiva cu care au dorit altădată să încheie orice relaţie, sau, dimpotrivă, atracţia dintre ei ar putea reapărea, ca într-un cerc vicios.

Legătura iniţială B-C va sabota şi relaţia A-B, şi relaţia A-C, tocmai pentru că, deşi e considerată moartă, nu este îngropată. Fantomele trecutului vor apărea mereu şi nimeni nu poate trăi liniştit într-o casă bântuită.

Telespectator OTV

Când două maşini se buşesc în intersecţie, iar şoferii ies şi încep să se certe, în jurul lor se formează imediat cercul spectatorilor-analişti. Televiziunea nu face decât să ia astfel de secvenţe de întrerupere a monotoniei şi să le dilate pe ecran, ca o adevărată industrie de pierdere a timpului.

„Accidentele” săptămânii au fost Magda Ciumac, criza economică şi instalarea oficială a lui Obama. În cazul preşedintelui american, a funcţionat regula „kilometrului sentimental”: SUA e prea departe, deci „nu ne interesează”. Criza are marele dezavantaj de a fi, deocamdată, o noţiune abstractă. Însă şi când lucrează cu noţiuni abstracte – o persoană presupus moartă, Elodia, a fost o prezenţă „extrem de vie” de-a lungul a sute de episoade -, OTV le transformă în lucruri al naibii de concrete.

Cum l-a învins „Magda Ciumac” pe „Obama”? Prin capacitatea lui Dan Diaconescu de a specula dorinţele publicului şi de a construi mereu o aşteptare pe baza unui fals argument, aşa cum, într-o tumoare, o celulă bolnavă se dezvoltă pe spinarea alteia. În societatea spectacolului, important nu e să găseşti soluţii, ci cât mai multe posibilităţi de amânare a deznodământului, prin diluarea căutării. Nimeni nu vrea să audă răspunsul la problemă, ci să participe la joc.

Când un post TV îşi încurajează telespectatorii, „dacă au fost martorii unei întâmplări ieşite din comun”, să trimită înregistrări, când un site de sport postează „Cum comentaţi?” la capătul aproape fiecărei ştiri, se creează atât o falsă interactivitate, cât şi iluzia apartenenţei la un grup. Nu degeaba Mircea Badea sau Dan Diaconescu apelează în mod repetat la argumentul cifrelor de audienţă. Principalul mesaj transmis este că respectivul îşi învinge constant concurenţa. Există însă şi un mesaj secundar, direct către telespectatorul emisiunii în cauză: el aparţine unui grup mai numeros decât grupul „celorlalţi”, deci e reprezentantul unui „ceva” mai important. Acest balon umflat nu-i foloseşte însă decât celui care-l ţine în mână şi se laudă cu el.

Fără să recunoască, mulţi moderatori îl invidiază pe DD pentru grupul lui numeros de telespectatori, dar mai ales pentru – din păcate, acesta e cuvântul – talentul său. Nici când are în studio un om cu patru clase, DD nu încearcă să-l domine. Se extrage discret din prim-plan, îşi asumă rolul ridicătorului de mingi, care aprobă şi ia în serios orice aberaţie, valorizându-şi invitatul. Asta înseamnă mult pentru cel din faţa ecranului care se simte reprezentat de individul din studio, anume senzaţia că nu e tratat „de sus”. De peste opt ani – cu excepţia episodului cu tomberonul -, Diaconescu nu a fost niciodată „miezul” unei emisiuni realizate de el însuşi, ci un simplu martor, cu voce moale şi atitudine încurajatoare. Prin contrast, majoritatea celorlalţi moderatori încearcă să strălucească pe ecran, să-şi „îngroape” invitaţii, să-i încolţească prin iscusite argumentaţii.

DD realizează o fidelizare ingenioasă a celor aflaţi în faţa ecranului, prin identificare. El nu foloseşte întâmplător discursul victimei („există o conspiraţie a televiziunilor mari împotriva OTV”). Fiecare telespectator trebuie să recunoască aici propriile persecuţii la care e supus de viaţă, de şefi, de prieteni, de ceilalţi şoferi, de stihiile naturii şi să se regăsească la OTV.

Aţi remarcat, probabil, şi inversarea termenilor: niciodată un subiect nu este prezentat la iniţiativa ori la dorinţa OTV, aşa cum se întâmplă, ci „a telespectatorilor noştri”. „Analiştii” lui Diaconescu – de la „nea Petrică” la ziaristul-anchetator cu privire fixă şi care nu clipeşte niciodată, de la Costin Mărculescu la bondocul cu voce subţiratică – nu sunt altceva decât întruchiparea visului oricărui mediocru autentic din faţa televizorului de a se pricepe la orice: muzică, fizică nucleară, criminalistică, politică bursieră. De câte ori e nevoie de verdictul unui profesionist într-o chestiune care ţine de un domeniu strict, cum ar fi cel legislativ, un telespectator „care se pricepe” e îndemnat să sune pentru a „lămuri” problema. Iar când pe ecran scrie „vecin cu fratele victimei”, vocea de la telefon capătă deja o suficientă credibilitate pentru ca mărturia să-i fie luată în calcul.

Calitatea de „personaj OTV” poate fi dobândită de oricine, cu condiţia necesară de a intra în direct, deci de a participa la joc. Moartea unei colaboratoare adolescente, speculată în mod cinic de post, i-a adus pe părinţii decedatei în această postură, ce pare deja plăcută pentru respectivii. Nu a trecut mult până la apariţia, prin telefon, a „celui mai îndrăgostit om din România” de mama fetei.

Cel mai mare atu al lui Diaconescu este că nici măcar nu trebuie să investească în evoluţia tehnologică a postului ori a emisiunii. Aici, toţi emulii săi într-ale culturismului de audienţă, de la Radu Moraru până la Mădălin Ionescu, au un mare dezavantaj. Dacă OTV ar depăşi stadiul de „televiziune de apartament”, racordul cu publicul ar dispărea: telespectatorii s-ar simţi îndepărtaţi de acel progres pe care nu l-ar resimţi şi-n viaţa lor. Indiferent de numărul de vile sau de automobile Bentley ale fondatorului-prezentator, studioul trebuie să respire modestie, lipsa oricăror aspiraţii şi o monotonie trepidantă difuzată în episoade de-a lungul anilor. Adică exact viaţa de telespectator OTV, pe care să nici nu ştii c-o pierzi.

Există suflete-pereche?

Acul şi fânul

de Elena Georgescu

În 2005, statisticile numărau peste 6,5 miliarde de oameni în lume. Dacă ar exista suflete-pereche, unul şi numai unul dintre ele ar fi potrivit pentru fiecare dintre noi. Să-l căutăm ar fi nu un demers romantic, ci unul sisific. Majoritatea dintre noi am sfârşi singuri şi neîmpliniţi, căutând acul ideal în câteva care cu fân din proximitate.

Există cupluri în care cei doi par făcuţi unul pentru celălalt. Poate cineva să fie convins că măcar unul dintre ei n-ar fi fost mai fericit lângă altcineva? Ce se întâmplă dacă la 20 de ani crezi că ţi-ai întâlnit sufletul-pereche şi te căsătoreşti, iar la 30 de ani acesta moare? Alegi singurătatea şi doliul pentru tot restul vieţii?

Cred că acest concept a fost inventat pentru a întreţine în noi iluzia că nu suntem singuri şi că există un campion al alterităţii şi o relaţie-trofeu ce răsplăteşte un ipotetic loc 1 într-un joc cu miliarde de concurenţi. Acelaşi mit ne face să părem incompleţi atunci când speranţa găsirii începe să se piardă. Mai corect ar fi să fim conştienţi că un om perfect adaptat nevoilor noastre emoţionale sau fizice nu există.

Şi chiar dacă ar exista, omul se schimbă cu fiecare experienţă. Devii altul, iar perechea ideală se schimbă la rândul ei. Fiecare e unic şi, chiar dacă două „suflete-pereche” traversează aceeaşi experienţă, schimbarea va fi diferită. Cât timp vor mai rămâne în acea imposibilă matcă ideală, subţire cât un fir de păr? Există o singură unicitate, şi nu a unui om raportat la alt om, ci a fiecăruia în parte.

Fără dovezi

de Adrian Georgescu

În acest domeniu, demonstraţia prin calcul statistic ori probabilistic este exclusă. Există perfecţiunea unui cuplu? E dragostea o mărime măsurabilă?

În discursul lui Aristofan din “Banchetul” lui Platon apare mitul androginului originar şi ideea de suflete-pereche. Demult, existau trei sexe: feminin, masculin şi androgin, acesta din urmă fiind compus din fiinţe duble, care îi ameninţau pe zei. Pentru a-i supune, Zeus a decis să-i despartă în două şi de-atunci jumătăţile se caută una pe cealaltă.

Nu cred, evident, în acest mit. Însă, aşa cum trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, în care Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, cred că la fel se întâmplă şi în cel mai inexplicabil şi enigmatic domeniu al vieţii: dragostea. Cred că toată lumea are, o singură dată în viaţă, şansa de a întâlni jumătatea lipsă, numai că mulţi, din varii motive, ratează ocazia.

Toată lumea înţelege noţiunea de suflet-pereche doar prin prisma jumătăţii lipsă rătăcitoare prin lume. Părerea mea e că nu eşti suflet-pereche, ci că, într-o mare măsură, devii. Aşa cum totul se întâmplă undeva pe drumul dintre predestinare şi noroc, există un anume moment în această călătorie în care pur şi simplu, brusc, realizezi că ţi-ai găsit sufletul-pereche.

Aţi observat că nu am prezentat nici un singur argument. Cei care au trăit senzaţia descrisă mai sus înţeleg, probabil, de ce. Când simţi că ai găsit tot ceea ce-ţi lipsea nu mai ai nevoie de dovezi sau de demonstraţii.