Meciul propriilor interese

În această ţară, legile sînt ca o minge de tenis trimisă cu forţă dintr-un teren în celălalt, intenţia fiecărei părţi fiind doar aceea de a câştiga punctul printr-o lovitură decisivă. Dacă remarcaţi, avem “sentinţe” contra ordonanţe “de urgenţă”. În meciul ce ne suceşte gâturile când într-o parte, când în cealaltă şi în care se decid drepturile noastre, arbitrul ideal nu există. Fiecare for funcţionează pe acelaşi principiu: “o lege e bună atâta timp cât aplicarea ei nu ne afectează privilegiile”.

Ideea principală a unui stat de drept este separarea puterilor, adică posibilitatea ca pentru orice acţiune a unei instituţii să existe posibilitatea unei reacţiuni din partea unei alte forme de putere. În România funcţionează însă doar un sistem de alianţe temporare între formele de putere, exprimate prin meciuri gen “preşedintele versus parlamentul”, “guvernul contra Curţii Constituţionale”. Ca la sărbătorile asiatice, vedem dragonul, nu şi pe cei de sub pulpana sa. Cum să nu bănuieşti Curtea Constituţională de conflict de interese, când, cel puţin în ultimele decizii luate, hotărârile forului au convenit de minune membrilor săi? Cum să nu acuzi de cinism un guvern care dă o lege prin care demnitarii sunt exceptaţi de la regulă?

Ca de obicei, funcţionează şi discursul dublu, o altă formă de urmărire a interesului personal. Şeful opoziţiei liberale, domnul Tăriceanu, preferă să vadă în textul ordonanţei numai restrângerea dreptului la muncă, categorisind măsura ca fiind una “de stânga”. Domnia sa uită însă cu bună ştiinţă că, în ciuda imperfecţiunilor sale, ordonanţa îşi propune să uşureze bugetul de stat, mutând jocul în relaţiile dintre angajator şi angajat, ceea ce este o caracteristică taman a unui sistem liberal.

La fel procedează şi preşedintele Băsescu, când declară că “e prima lege care nu creează excepţii şi toată lumea s-a înfuriat”. O jumătate de adevăr este tot o minciună. De fapt, excepţiile erau deja create, prin legi care au fixat anterior discrepanţe uriaşe între categoriile de pensii. Ca să construiască drept pe o fundaţie strâmbă, ordonanţa Guvernului Boc ar fi trebuit tocmai să opereze cu excepţii, concentrându-se asupra pensiilor cu regim special, mai ales că, aşa cum a spus premierul, ţinta erau cei cu salarii “nesimţite”, la care se cumulează pensii “nesimţite”.

Să presupunem că Emil Boc va avea inteligenţa de a revizui ordonanţa înainte de a o trimite în Parlament. Teoretic, orice lege propusă de un guvern susţinut de o majoritate confortabilă ar trebui să treacă. Practic, fiecare parlamentar îşi va reaminti în momentul votării că este, mai degrabă decât reprezentantul unor oameni sau membru al unui partid, purtătorul unei cămăşi al naibii de apropiate de corp.

Tragica poveste a lui Ghiţă

Problemele familiei noastre au început de Ignat, când unchiul Vasile a fost surprins de Comisia pentru Animale Abuzate cu cuţitul ridicat deasupra porcului nostru, Ghiţă, fiind trimis în judecată pentru tentativă de porcucidere.

Pledoaria acuzării a fost strălucită. Citând din Carta Universală a Drepturilor Porcului, procurorul a descris tratamentul inuman la care clientul lui fusese supus, hrănit toată viaţa cu alimente care îi ridicaseră nivelul de colesterol şi-i cauzaseră ateroscleroză, crescut împotriva voinţei sale în nişte condiţii mizere. Acest fapt a constituit şi o ameninţare pentru ecosistem, lucru confirmat de vecinii din noul cartier de vile de vacanţă, deranjaţi de mirosurile pestilenţiale care veneau dinspre microclimatul lui Ghiţă.

„Libertate, egalitate, caltaboşi! Moarte porcilor!”, a tunat unchiul Vasile din boxa acuzării, ceea ce i-a dat apă la moară procurorului să afirme că ne aflăm în faţa unui evident caz de discriminare. Ghiţă urma să fie sacrificat doar pe criterii de rasă şi pentru că era supraponderal, iar martorii aduşi au confirmat că în familia noastră nu s-a pus niciodată problema să eutanasiem, de pildă, pisica de Ignat. „Porcul nu e doar o sursă de şorici, slănină şi caltaboşi, ci o fiinţă cu discernământ, sentimente şi personalitate”, a arătat acuzarea, precizând că în alte culturi Ghiţă ar fi fost divinizat, ba chiar i s-ar fi adus şi sacrificii umane. Au fost descrise traumele pe care pârlirea la butelie i le poate produce animalului decedat, ca să nu mai vorbim de efectul de seră pe care-l generează o astfel de metodă.

Mai mult, s-a constatat că Ghiţă îşi onorase ireproşabil contractul de animal de companie, tăvălindu-se ani la rând conştiincios în noroi şi dând naştere unor progenituri pe care nu aveam dreptul să le lăsăm acum fără figura luminoasă a tatălui.

Unchiul Vasile a fost declarat vinovat şi a ieşit pe cauţiune, primind interdicţie de a se apropia la mai puţin de 100 de metri de cocină. Lucru complicat: cum legile interzic strămutarea unui animal din habitatul lui natural, unchiul a fost nevoit să se mute în şură. În schimb, graţie consilierii psihologice, Ghiţă era pe drumul cel bun. Se împăca mai uşor cu condiţia de minoritate opresată şi chiar începuse să se elibereze de “sindromul Crăciunului”.

Însă în noaptea de Revelion s-a petrecut tragedia. Ghiţă s-a suit în vârful teiului, de unde s-a aruncat în gol, zdrobindu-se de mozaicul veneţian cu care-i pardosiserăm cocina. „Am fost un porc toată viaţa”, scria în bileţelul lăsat în urmă, în care dădea instrucţiuni ca trupul lui să fie folosit în interes ştiinţific, la experimente de clonare, fondurile obţinute urmând să fie donate fundaţiei „Râturi fragede”.

Dar n-a murit. Astăzi, hrănit artificial cu extract de pepene galben şi zeamă de ştiuleţi degresată, Ghiţă e doar o legumă. Asta nu înseamnă însă că-l putem eutanasia. Deşi ochişorii lui ne imploră parcă să-l lăsăm să meargă acolo unde se duc porcii cei buni, în stomac, nu cutezăm să-l deconectăm de la aparate. Noaptea, lihniţi de foame, mergem să braconăm în grădină, cu infinite precauţii. Se aude că loboda, spanacul şi ştevia deja s-au adresat Comisiei pentru Plante Schingiuite şi că urmează să se constituie în parte civilă pentru a-şi cere drepturile.

Sunt OK relaţiile sentimentale dintre şefi şi subalterni?

Ori, ori

de Elena Georgescu

Un judecător nu poate judeca un proces în care e legat de una dintre părţi, un poliţist nu poate ancheta un caz în care este implicat sentimental, un psihoterapeut nu are voie să aibă o legătură afectivă cu pacientul.

Din acelaşi motiv, fără să-şi dorească controlul asupra vieţii private a lucrătorilor, multe companii descurajează sau interzic relaţiile amoroase între doi angajaţi, când unul este şeful direct al celuilalt. Este vorba de asigurarea obiectivităţii şi a unor relaţii corecte de serviciu, care constituie tocmai una dintre principalele obligaţii ale unui manager.

Să presupunem totuşi că se întâmplă. Oricât de discreţi ar fi cei doi, tot se va afla şi, din acel moment, fisura e creată. Managerul va pierde brusc o mare parte din capitalul de încredere şi de respect cu care este investit de subalterni, în timp ce perechea sa va fi privită ca un intrus de către colegi. Chiar dacă şeful va rămâne corect şi obiectiv, el nu va mai putea aplica o măsură disciplinară unui angajat fără ca respectivul să se simtă discriminat.

Pentru acest gen de întâmplări există întotdeauna o rezolvare: unul dintre cei doi poate fi mutat în cadrul companiei astfel încât existenţa profesională şi cea privată să nu interfereze. Să nu uităm că şi viaţa de cuplu poate fi afectată dacă unul s-ar afla, la serviciu, într-o poziţie superioară celuilalt. Nu ar mai exista relaţia armonioasă de “acasă”, ci prelungirea schemei de la serviciu. Cum să-i spui şefului care te-a muştruluit acum o oră “spală şi tu vasele!”?

Luceafărul modern

de Adrian Georgescu

Dragostea nu e în fişa postului. O spune şeful de la resurse umane, noul sfânt care stă la porţile locului de muncă şi împarte lumea în două. Acesta e principiul schizoid al corporatismului: acasă eşti cum vrei tu, la serviciu cum vrem noi.

Pe de-o parte, compania organizează teambuilding-uri – noua formă de tabără PTAP pentru angajaţi -, deoarece oamenii care se cunosc şi în particular lucrează mai bine împreună. Pe de altă parte, interzice o relaţie sentimentală între două persoane aflate în relaţie de subordonare. Fostele graniţe între clase sociale sunt acum trasate între nivelurile organigramei: şeful trebuie să fie un Big Brother inaccesibil, lucid şi imparţial.

Ne preocupă drepturile animalelor de a nu fi chinuite, restrângem însă dreptul fundamental al omului de a iubi pe cine i se întâmplă să iubească. Aceste măsuri nu protejează însă angajaţii de favorurile nemeritate de care ar beneficia „amanta şefului”, ci fereşte instituţia de microbul neplăcut al dragostei, un sentiment subversiv care pune în pericol mult mai importanta etică a muncii. Astăzi, Eminescu ar scrie „Luceafărul” despre un manager ce străbate etajele intermediare pentru a sta la taclale cu o subalternă.

Marile pericole nu sunt discriminarea, hărţuirea sexuală sau tratamentul preferenţial de la serviciu, ci mai degrabă singurătatea, uscăciunea interioară şi lipsa comunicării. Măsura tuturor lucrurilor nu mai e omul, ci persoana juridică, pentru că profitul firmei a devenit mai important ca viaţa, a ta, a lui, a ei, a oricui.

Brad natural sau artificial?

Victima Sărbătorilor

de Elena Georgescu

Numai în România, milioane de brazi sunt tăiaţi anual pentru a satisface nevoia noastră de a marca în acest fel Crăciunul. Unui brad îi sunt necesari între zece şi cincisprezece ani pentru a atinge dimensiunile unui pom de Crăciun, noi îl folosim două săptămâni, apoi îl aruncăm.

În acelaşi timp, brazii artificiali au o grămadă de avantaje. Costă mai puţin (relativ la perioada de folosinţă, de circa 6-7 ani), sunt mult mai uşor de transportat, au crengile aşezate uniform, iar acele nu li se împrăştie pe covor. Nu sunt stropiţi cu pesticide, iar pericolul de incendiu este diminuat.

Argumentele expuse mai sus sunt totuşi, în opinia mea, de ordin secundar. Cumperi o geantă imitaţie Louis Vuitton pentru a înşela ochiul, însă porţi un mantou de blană sintetică pentru că nu vrei ca un animal să moară doar pentru fala ta. Cred că bradul artificial a fost inventat nu pentru a-l înlocui pe cel natural, ci mai degrabă pentru a-l proteja.

Imaginea zecilor de brazi uscaţi, cu crengile încovoiate ca nişte gheare, aruncaţi în spatele blocului în primele zile ale lui ianuarie este suficientă pentru a-ţi şterge bucuria Sărbătorilor. Naşterea Domnului aduce moartea atâtor brazi tineri, ce noimă există aici?

Bucurie de PVC

de Adrian Georgescu

Decât brad artificial de Crăciun, mai bine nimic. După acest principiu al substituirii, de ce n-am fixa în casă o antenă de bloc, s-o împodobim cu globuri şi cu beteală, iar sub ea să punem cadouri?

La un moment dat, vom descoperi că prinşi în această cursă de a proteja cu orice preţ viaţa, vom uita să ne bucurăm de ea. Dacă tot a venit însă vorba de ecologie, să precizăm că bradul artificial e departe de a fi o bucurie pentru mediu. Aproape toate aceste obiecte sînt produse în China, ţară care contribuie cu mai mult de o treime la încălzirea globală. “Tulpina” şi “ramurile” sunt fabricate din oţel, iar “acele” sunt realizate din PVC sau polietilenă. PVC-ul nu e biodegradabil şi nu poate fi reciclat. Dacă e ars, elimină dioxine şi alte substanţe cancerigene. Plumbul, deseori folosit ca stabilizator al PVC-ului, este nociv, putând cauza probleme creierului sau sistemului nervos.

În acelaşi timp, brazii naturali sunt crescuţi în pepiniere speciale, unde, până sunt tăiaţi, îşi fac treaba lor de copaci: constituie un habitat pentru animale şi păsări, diminuează cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă, funcţionând ca un filtru pentru polen şi praf. Şi, la naiba, miros mai frumos decât orice odorizant!

P.S. În ultimul timpul, şi în România există o variantă care înlătură atât dezavantajele bradului natural, cât şi pe cele ale bradului sintetic. Au apărut companii care închiriază brazi în ghivece, pe perioada Sărbătorilor, asigurând şi transportul la domiciliu. “Copacul de hârtie”, “Terra Ecologica”, “Oltenia Garden” sunt numai câteva, adresele acestora, ca şi ale altor astfel de companii, aflându-se pe Internet.

Jurnal de negocieri

Ultima zi de discuţii pentru formarea guvernului a fost şi cea mai grea. Dimineaţă, am descoperit că jumătate dintre negociatorii noştri trădaseră cauza şi negociau acum pentru ceilalţi. Am contraatacat politic, punând la bătaie câteva fonduri de dezvoltare pentru a atrage de partea noastră aripa tânără a partidului rival şi aliat.

Ei au vrut Ministerul Vorbelor Fără Acoperire, noi am luat Ministerul Amplificării Crizei. Am căzut de acord ca proaspătul desemnat Ministru al Tineretului, plecat dintre cei vii în timpul discuţiilor, să fie menţinut în funcţie până la următoarele alegeri. Şi iar au încercat să ne înşele vigilenţa: parcurgând listele am descoperit că Ministrul Fondurilor Precare figura şi pe lista subsecretarilor de stat din Ministerul Comisionului, iar cel propus pentru şefia Camerei Deputaţilor era senator. Ne păcăliseră cu un portofoliu, aşa că am înfiinţat urgent Ministerul Afacerilor Veroase, pe care ni l-am asumat cu bărbăţie. Aliaţii noştri s-au opus, deci am dat cu banul. Din fericire, Ministrul Finanţelor era de la noi şi a luat o primă măsură înţeleaptă, scoţând rapid din circulaţie moneda cu probleme.

Au fost însă şi momente în care cele două părţi au colaborat fără a ţine cont de meschine interese partinice, ca atunci când Ministrul Sănătăţii, aflat în tabăra adversă, a completat o scutire pentru Ministrul Învăţământului propus de noi, astfel încât acesta să poată participa la şedinţă.

La orele prânzului, a avut loc prima remaniere guvernamentală, când Preşedintele a sunat şi, după ce a motivat absenţa de la negocieri a Ministrului Turismului, ne-a oferit câteva sugestii. Când primul ministru a ieşit pe hol să dea o declaraţie presei, hop!, l-am şi înlocuit cu unul dintre cei cincisprezece vicepremieri aflaţi pe lista de aşteptare. Ca să preîntâmpinăm o criză politică, am pus deoparte un portofoliu pentru Opoziţie, în cazul în care vor dori să depună o moţiune de cenzură.

Cele mai dure negocieri s-au purtat pentru portofoliul Justiţiei, domeniu prioritar pentru ambele partide. Cum cel propus de ei era reţinut de DNA, iar al nostru nu avea bani pentru cauţiune, s-a luat în discuţie desemnarea unui independent. Liderul partenerilor de guvernare a luat atunci cuvântul, explicând că adevărata independenţă este atunci când nu există un ministru care să obstrucţioneze activitatea magistraţilor. Ca urmare, pentru că ţara aşteaptă cu nerăbdare un executiv, am hotărât de comun acord să punem neîntârziat problema în fruntea listei de priorităţi a următorului guvern.

A murit cavalerismul?

Armura lui Don Quijote

de Elena Georgescu

Amintiţi-vi-l pe Don Quijote, un bătrân nebun care trăia după idealurile cavalereşti, căutând o doamnă căreia să-i dedice gândurile sale, faptele sale, viaţa sa, fără a aştepta nimic în schimb. Nu avea niciun scop, dar avea un ideal. Mai poate fi această atitudine altfel decât sinucigaşă în ziua de azi?

Cavalerismul nu era o atitudine care să onoreze doar prezenţa femeii, ci, în primul rând, propria condiţie. Înseamnă să oferi atenţie, consideraţie, respect şi sprijin celor din jur. Astăzi, din interiorul balonului pe care ni-l construim pentru a ne proteja de lume pretindem mai degrabă aceste lucruri de la ceilalţi. Într-o lume care funcţionează prin compromisuri, principiile ce-i animau pe cavaleri sunt inutile. Omul modern se centrează asupra propriei persoane şi, dacă mai există loc pentru aşteptările celor din jur, acestea sunt luate în calcul doar pentru atingerea unui obiectiv. Tupeul a înlocuit curajul, contractul notarial şi nu cuvântul de onoare garantează o înţelegere. Puterea este înţeleasă mai degrabă pentru a manipula şi a distruge decât pentru a proteja.

În adâncul multor bărbaţi, înfometat şi zdrenţăros, încă mai zace cavalerul. Dar este oare acelaşi? Din cavalerism au rămas manierele – care de cele mai multe ori nu sunt o cale de a relaţiona, ci de a ţine la distanţă – şi gesturi de curtoazie ce rareori sunt dezinteresate. Sancho Panza i-a luat armura lui Don Quijote şi din interiorul ei îl imită perfect. Dar nu e el.

Egalitatea extremă

de Adrian Georgescu

Dacă îi deschizi uşa unei doamne sau îi ţii scaunul când se aşază, nu o faci pentru că ea ar fi incapabilă de acest lucru. E un alfabet de gesturi prin care bărbatul protejează în mod simbolic femeia. Cavalerismul nu coboară femeia şi nu o supune condescendenţei masculine, dimpotrivă, o urcă pe un piedestal. “Masculinizarea tratamentului aplicat doamnelor avea tendinţa de a sublinia schimbarea ierarhiei sexelor”, scrie Octavio Paz despre amorul curtean, din care a răsărit ceea ce numim azi “cavalerism”.

Mai degrabă decât victima misoginismului şi a lipsei de educaţie, acesta dispare pentru că îi dispare domeniul de acţiune. Este una dintre consecinţele unui feminism agresiv care vine de dincolo de ocean.

În această problemă, Pascal Bruckner îl cita pe Montesquieu care afirma că “două lucruri omoară Republica: absenţa egalităţii şi egalitatea extremă”. Or, când îţi propui să ştergi orice diferenţă între două genuri până la urmă diferite, vei sfârşi prin a anula şi lucrurile bune ce răsar din această deosebire. Dacă în lumea afacerilor, deux-pieces-ul feminin copiază costumul masculin, iar strângerea viguroasă a mâinii a înlocuit sărutatul acesteia, acest comportament ajunge să se proiecteze şi în viaţa de zi cu zi.

Există încă foarte mulţi bărbaţi care manifestă o atitudine atentă şi galantă faţă de femei şi, din păcate, din ce în ce mai multe femei ce se simt astfel puse în inferioritate. Şi cel mai abil ţintaş din lume va trage inutil dacă ţinta stă permanent întoarsă cu spatele.