Partidul-anexă

În toate imaginile prezentate de televiziuni de la negocierile politice, alături de Mircea Geoană se află o doamnă blondă, care surâde fericită, cu aerul unui copil aflat pentru prima oară la Disneyland. Nu mă refer, evident, la Elena Udrea, cu toate că şi Domnia Sa ar putea sta în curând lângă Mircea Geoană în parcul politic de distracţii.

Doamna în cauză, Daniela Popa, fost deputat FSN, PDSR, PSD+PUR, este preşedintele Partidului Conservator, veşnic participant la alegeri în dreapta semnului „+” ce-l leagă de PSD. Potrivit acestui principiu al magnetismului, putem avea PNL+PC, PTTR+PC sau AGVPS+PC, aşa cum „burtierele” de la Sinteza Zilei se confecţionează după metoda: „Scriem Băsescu, apoi vedem ce adăugăm”.

Ne mulţumim să aplaudăm faptul că ridicarea pragului electoral la 5 la sută a lăsat în afara parlamentului partide precum PRM sau PNG şi să observăm că UDMR e mai mereu în tabăra câştigătorilor. Trecem însă cu vederea metoda ingenioasă prin care PC se teleportează în parlament sau chiar în guvern: ca un partid bidimensional construit din pixeli, care eludează întâlnirea cu electoratul printr-o metodă asemănătoare celei prin care Ulise a scăpat de ochiul ciclopului Polifem, adăpostindu-se sub burta unei oi. Tema de discuţie nu este doar „Ce caută UDMR la guvernare?”, pentru că, pînă una-alta, respectivul partid a depăşit pragul electoral de unul singur, ci şi: „Care este electoratul reprezentat doar de PC şi nu de PSD+PC?”.

E un partid suficient de mic încât să treacă neobservat – aşa cum camerele de luat vederi trec rapid peste figura extatică a doamnei blonde -, dar suficient de important pentru a lăsa urme. Mai mult, PC nu riscă să fie asimilat de gazda purtătoare: după atingerea ţelului, ventuzele se dezlipesc şi organismul politic trăieşte o scurtă perioadă pe cont propriu, lăsând în urmă episoade tulburi, ca „Dosarul Hidroelectrica”, sau comice, precum protestul împotriva experimentului de la Geneva, generator de găuri negre.

Evident, nu se poate spune că PC a pătruns prin efracţie în parlament, cât timp această metodă este legală. Până când însă această grupare nu va participa singură la examenul urnelor, atâta vreme cât se sustrage măsurătorii prin abile exerciţii de alipire preelectorală, nu poate fi considerată decât o marjă de eroare. Ori un pahar cu apă azvârlit seară de seară în ochii publicului.

Mutatul împreună, o idee bună?

Primul pas în doi

de Elena Georgescu

Aţi călătorit, probabil, cu maşina pe o şosea paralelă cu calea ferată şi veţi fi aşteptat de multe ori la o barieră trecerea trenului. Cam asta pare a fi ideea multora despre viaţa de cuplu: două drumuri care se intersectează uneori şi numai pentru că nu se poate altfel.

Totuşi, de ce se mută doi oameni împreună? Pentru că simt nevoia să fie aproape unul de celălalt. Dragostea nu e o probă de masochism, „hai să locuim în acelaşi perimetru ca să ne chinuim reciproc”, ci o palmă dată singurătăţii. Când alegi ca libertatea să se împartă la doi, parcurgi o maturizare sentimentală, etapă în care înveţi să te completezi prin celălalt.

Nu cu mult timp în urmă, societatea blama un astfel de gest, iar căsătoria era singura soluţie pentru a fi cu celălalt. Cuvântul „concubinaj” zgârie şi astăzi urechile sensibile, însă nici morala publică, nici preotul, nici părinţii nu au dreptul să opteze în locul nostru.

Mutatul împreună este ca o perioadă de garanţie a relaţiei, când orice defecţiune care intervine poate fi rezolvată mai uşor. Dacă lucrurile nu merg, experienţa traiului în comun îi face pe cei doi să înţeleagă, în timp util, lipsa compatibilităţii şi să taie răul de la rădăcină. Dacă relaţia funcţionează, fiecare va învăţa să-şi împartă timpul şi spaţiul, să se implice în proiecte comune şi să se adapteze dorinţelor celuilalt, analizând dacă e suficient de implicat, de îndrăgostit şi de dedicat pentru a primi urări precum „Casă de piatră!”.

Fiecare palmă de pământ

de Adrian Georgescu

O vorbă în doi peri anunţă, de obicei, invazia. Mai puţin experimentat în politica de cuplu, nu sesizezi pericolul şi parafezi tratatul care desfiinţează graniţele.

În câteva ore, armata inamică e masată la hotare şi până să spuni “iubito, dar …”, începe atacul chimic. Baia capătă un miros prea puţin masculin, iar dulăpiorul începe să arate ca o trusă de chimie. Din calul troian ies retorte roz, pampoane, cutiuţe, forfecuţe, sticluţe, tampoane demachiante, bandaje, lapte de corp, creme hidratante, emulsii.

Imperiul feminin mereu în expansiune nu se mulţumeşte cu atât. Apar legi noi: “Iar ai uitat să laşi capacul!”, “Nu purta tricoul ăla!”, “Câte beri ai de gând să mai bei?”. Rochiţele şi paltonaşele îţi strivesc cămăşile de peretele şifonierului, iar dedesubt şapte sute de pantofi cu toc pândesc cu turelele ridicate. Ocupantul calcă în mod mârşav toate convenţiile de la Geneva, drepturile omului singur, dreptul la liberă circulaţie după miezul nopţii.

Îngrozit de ce-ai făcut, vrei să organizezi o rezistenţă în munţi, dar nu-ţi mai regăseşti armata. “Unde mi-e treningul albastru?”. “L-am aruncat, era vechi”. Răstorni casa în căutarea unei hârtiuţe pe care ai notat un număr de telefon, o găseşti peste trei luni când se decide să arunce revista Elle în care stătea semn la articolul “Zece dovezi ale faptului că te iubeşte”.

De ce zece? Iată unul: predarea. Dacă tot trebuie să depuneţi armele, măcar întârziaţi momentul şi negociaţi condiţiile.

Kilometrul românesc

România are cei mai scumpi kilometri de autostradă din Europa. Dacă recordul era deţinut până acum de Anglia, cu un kilometru de 51 milioane de euro, tronsonul Comarnic – Braşov atinge o medie de 57 de milioane de euro. Potrivit “Adevărul”, un kilometru din Pasajul Basarab costă chiar 117 milioane de euro.

Probabil că în aceste proiecte autorităţile s-au inspirat de la strămoşi – vedeţi doar în ce hal se prezintă podul lui Apolodor! – şi se tem în continuare de sindromul “Meşterul Manole”, îngropând bucăţi însemnate din PIB la temelia fiecărei construcţii.

De ce e kilometrul de şosea aşa de scump? Să prevadă metodologia autohtonă de construcţie a unei şosele realizarea mai întâi a unei machete la scara 1:1, ulterior suspusă demolării? Să fie din cauza dilatării accelerate a Pământului, care face ca aici kilometrul să aibă circa 1.724 de metri, iar distanţa dintre două oraşe să crească permanent? Să fie de la plăcile montate în pasaje, care au diamante încrustate, dar care, pentru a nu-l orbi pe şoferul contribuabil cu sclipiri insolente, au fost montate pe dos?

Un alt prilej pentru aşternerea altor kilometri româneşti este lărgirea străzilor şi a bulevardelor din Capitală. Graţie acestei măsuri şi a noilor stâlpi de iluminat, putem citi în locuinţe şi cu lumina stinsă. Dacă această tendinţă va continua, va fi nevoie de treceri pentru pietoni în scările blocurilor.

Exemplul clasic de reuşită în construcţii este pasajul de la Universitate, pe care primarul Oprescu susţine că-l va termina în acest an. Va avea un stil retro-avangardist, o combinaţie între aspectul “gură de cavernă” din neoliticul timpuriu şi un art nouveau citadin de secolul al XVI-lea. Acest curent constă tocmai în simularea unui pasaj aflat veşnic în construcţie şi multe capitale europene au proiecte asemănătoare. De exemplu, primăria Barcelonei bagă foarte mulţi bani în catedrala Sagrada Familia, a cărei construcţie a început în 1882 şi care e departe de a fi terminată. Evident, desăvârşirea unei asemenea opere de artă costă. În cazul pasajului din centrul Bucureştiului, e nevoie de materiale nobile, precum bazaltul sau marmura de Carrara fabricată la Simeria, tocite apoi cu flexul pentru a dobândi frumuseţea brută şi impozantă a betonului proaspăt turnat.

“Kilometrul românesc” este unul dintre motivele pentru care nu aş vrea să recuperăm Insula Şerpilor. După ce îi vom face o centură ocolitoare pentru evitarea ambuteiajelor, ne vom trezi că banii obţinuţi din exploatarea resurselor platoului continental nu ajung şi va trebui să o retrocedăm Ucrainei.

Mizerie şi ipocrizie

La emisiunea “6, vine presa!”, o dezbatere între senatorul PC Marius Marinescu şi deputata PD-L Anca Constantinescu s-a terminat într-un mod previzibil: prin injurii şi vărsarea paharelor cu apă pe interlocutor.

După acest incident, senatorul şi-a continuat netulburat discursul, acuzând mojicia clasei politice româneşti. Nu a avut nici măcar un tremur în glas ori o modificare de intonaţie. Pentru senatorul Marinescu, nu se întâmplase nimic, aşa cum nici la precedentele altercaţii cu Bogdan Olteanu, George Copos sau Ludovic Orban nu s-a întâmplat nimic.

Şi mai uimitor e faptul că respectivul episod a fost împachetat frumos şi redifuzat, un gest incalificabil transformându-se astfel într-un dispozitiv pentru creşterea audienţei. În timpul emisiunii “Alege naşul”, pe ecran s-a aflat permanent un anunţ: “La cererea telespectatorilor, vom redifuza o înregistrare-şoc din timpul emisiunii <<6! Vine presa!>>”, promisiune care a fost ulterior îndeplinită. Miza lui Radu Moraru nu au fost, bănuiesc, cei care văzuseră secvenţa şi care, vezi Doamne!, ar fi dorit s-o revadă şi ar fi trimis mesaje în acest sens, ci acea felie de public care nu avusese privilegiul de a o urmări. Domnia Sa avea o găină cu ouă de aur şi, ce trist!, prea puţini ştiau acest lucru.

“La cererea telespectatorilor” este adăpostul sub care se poate livra orice mârşăvie. Tot “la cererea telespectatorilor” sunt aduşi în studiourile OTV şi DDTV escroci, infractori de drept comun, fantome, persoane cu evidente probleme psihice şi prostituate. Este o motivaţie încărcată de ipocrizie. În mod normal, conducerea B1TV trebuia doar să ceară scuze telespectatorilor pentru ce s-a petrecut şi pentru faptul că, din cauza apatiei moderatoarelor, acei invitaţi şi-au permis să se desfăşoare.

“Nu pot să cred că s-a întâmplat aşa ceva!”, a spus pierită una dintre ele, însă a invita oameni de o asemenea factură la o dezbatere TV reprezintă o încurajare de a se “întâmpla aşa ceva”. Degeaba condamni apoi incidentul, dacă performanţa ta profesională, exprimabilă doar în cifre, se sprijină pe acesta.

Pe multe site-uri şi bloguri, unde episodul a fost apoi comentat în fel şi chip, discuţia a intrat pe pista falsă a stabilirii vinovăţiilor între cei doi “actori”. Nu acest lucru mi se pare important, cât faptul că a fost unul dintre momentele în care s-a văzut cât de departe pot să meargă atât oamenii din politică, cât şi cei din televiziune. Din păcate, nici măcar nu ştim dacă e capătul drumului: întotdeauna e loc pentru o revanşă sau pentru o reluare.

Măsurile secrete ale guvernului

Nu sunt de acord cu cârcotaşii care critică măsurile anticriză ale guvernului: acestea dovedesc un simţ al eficienţei şi al cumpătării.

De exemplu, ministrul Transporturilor a inaugurat patru staţii de metrou prin care poate circula un singur tren, într-un singur sens. Ce vreţi mai economic? Desigur, se putea şi mai bine: să fie uşi pe o singură parte, cea opusă peronului. Până se va da în folosinţă linia a doua, dacă eşti grăbit, te duci cu metroul şi te întorci cu autostopul. Se pare că domnul Orban are în plan şi o magistrală cu o singură staţie. În loc să aştepte călătorii trenul, acesta va fi mereu prezent, aşteptându-i pe ei.

Guvernul pregăteşte şi măsuri de încurajare a producţiei. Membrii executivului vor primi pancarte cu „Hai băieţi!” şi se vor deplasa la puţinele uzine în care se mai lucrează, pentru a-i încuraja pe muncitori. Primul ministru vrea o deschidere cât mai rapidă a porţilor la Uzinele Dacia şi în acest scop a cerut montarea de celule fotoelectrice. Domenii din agricultură şi pomicultură vor fi subvenţionate, astfel încât şomerii să aibă unde freca menta sau tăia frunză la câini. În industria pielăriei chiar vor fi create locuri de muncă, pentru fabricarea de curele cu mai multe găuri.

Nu au fost uitate nici programele de pregătire psihologică a populaţiei. Ministerul sănătăţii publice, în colaborare cu Ministerul economiei şi finanţelor, va lansa campania „Lasă-te de viaţă!”, în care va explica pe înţelesul tuturor efectele benefice ale sinuciderii: scăderea şomajului („Pune osul la treabă!”), creşterea PIB-ului pe cap de locuitor („Mai puţini, mai bogaţi!”), echilibrarea cererii şi a ofertei pe piaţa imobiliară a locurilor de veci („Mori acum, ai întreţinere mai mică la iarnă”).

Pentru stoparea creşterii infracţionalităţii, Eminescu va fi înlocuit pe bancnota de 500 RON cu Mihaela Rădulescu, care va purta doar un chipiu de poliţistă şi cătuşe, iar mesajul tipărit va fi „Furatul e singura ta plăcere?”.

Ca replică la promisiunea lui Băsescu de a merge numai cu Logan, Tăriceanu a făgăduit că va renunţa la Harley Davidson şi va folosi o Mobra cu un ataş nu foarte bine fixat, în care îl va lua şi pe preşedinte.

Dacă nici una din aceste măsuri nu va da roade, premierul a declarat că, în martie 2009, cînd se va trece la ora de vară, va cere populaţiei să dea ceasurile înainte cu un an.

Trebuie neapărat să cunoşti trecutul sexual al partenerului?

O probă de cuplu

de Elena Georgescu

Discuţia legată de trecutul erotic al partenerilor seamănă cu acele necesare momente când te decizi să scapi de câteva lucruri inutile din casă. Înainte de a le duce la gunoi, trebuie să le strângi maldăr şi să le treci în revistă.

În general, trecutul sexual bogat al partenerei îi deranjează pe bărbaţi, în timp ce femeile se concentrează asupra prezentului. Este poate şi pentru că bărbaţii văd în sex mai ales ideea de posesiune, în vreme ce femeile mai degrabă pe cea de comuniune. Ei sunt angrenaţi într-o nesfârşită competiţie („A fost mai bun ca mine?”), în timp pe femei le interesează de obicei „Pe care ai iubit-o mai mult?”.

Este bine să ştim trecutul celui ales nu pentru a-l judeca, ci pentru a-l cunoaşte mai bine. Aflăm din povestea lui cum anume a învăţat el să se poarte în cutare situaţie, ce îl bucură şi ce îl răneşte, ce nevoi are, cum gestionează o relaţie sau cât tolerează la celălalt, care îi sunt resursele şi care limitele. Nu „palmaresul” contează, ci şansa de a ne proteja pe noi, dar şi pe el. E ceva ce ţine de maturitate, dar şi de sinceritate. Dacă suntem împreună, de ce să nu ştim cât mai multe unul despre celălalt, din toate etapele vieţii?

A spune că nu contează trecutul reprezintă o diminuare a importanţei prezentului. Evident, e şi un test util. Dacă partenerul evită răspunsul, dacă niciuna dintre „foste” nu a însemnat nimic deosebit pentru el, dacă se schimbă la faţă când vorbeşte de o trecută iubire, … hmmm, atunci ceva nu e în regulă.

Trecutul poate ucide viitorul

de Adrian Georgescu

Nu înţeleg persoanele care dau dovadă de această formă de masochism. Pe de-o parte, îşi doresc o viaţă sexuală cât mai “aprinsă”, pe de altă parte ar vrea ca priceperea în domeniul erotic a perechii să fi fost obţinută prin citirea manualelor ori prin revelaţie, nu prin contacte anterioare.

În al doilea rând, e ceva ce nu-ţi aparţine, un teritoriu intim al unei persoane asupra căreia nu câştigi drepturi doar pentru că în acel moment sunteţi împreună. Nu cumperi o maşină, ca să te intereseze foştii “proprietari” şi eventualele defecte, ci începi un drum alături de o fiinţă. Or, fiecare nouă relaţie este o pârjolire a trecutului. Fostele iubiri rămân parte din noi, dar nu au nicio legătură cu prezentul în afara faptului că ne-au construit şi definit din punct de vedere sentimental.

Oamenii sunt unici şi irepetabili. La fel şi şi ceea ce se întâmplă din punct de vedere erotic între ei, în ciuda unor similitudini a gesturilor ori a trăirilor, foarte periculoase, întrucât tentează în a trage concluzii pripite, de genul “Dacă a înşelat în zece relaţii anterioare, mă va înşela şi pe mine”.

Un cuplu nu se încheagă prin mecanisme psihanalitice gen “Întoarce-te în trecut ca să îţi înţelegi prezentul şi să prevezi greşelile viitorului”, ci prin acea forţă inexplicabilă a iubirii. Dragostea puternică e cea care-şi refuză plasele de siguranţă, nu aceea care se construieşte ca după un manual de utilizare.