„Second Life” este o lume virtuală plasată în Internet. Descărcând gratis un program, poţi să-ţi creezi propriul personaj, un alter ego care munceşte, cumpără, vinde şi interacţionează social cu proiecţiile celorlalţi (deja, foarte mulţi) clienţi. Moneda din „Second Life” are curs de schimb cu celelalte valute clasice şi putere de cumpărare. Sunt foarte mulţi oameni care au ales această formă de reîncarnare, folosind-o ca pe o paraşută de rezervă, atunci când cea principală nu funcţionează. Ţări precum Suedia şi Estonia au deschis chiar ambasade în „Second Life”.

De Nintendo Wii probabil că aţi auzit. Strângând în mână controller-ul conectat wireless, poţi, de exemplu (şi aceasta nu este nici pe departe cea mai complexă activitate posibilă), să joci tenis. De fapt, proiecţia ta de pe ecran loveşte cu racheta în minge pe terenul de la Wimbledon, în timp ce tu, la câţiva metri, execuţi un balet caraghios.

Dar Wii este deja pe cale să devină preistoric. În acest an va fi lansată o cască, realizată de compania australiano-americană Emotiv, care va înregistra activitatea neuronală a utilizatorului, transmiţând astfel în mod direct comenzi cerebrale către jocul video. Deocamdată, această interfaţă permite controlul doar dinspre creier către joc, însă câte autostrăzi cu sens unic aţi văzut?

Programul „Sinulator” oferă ceva şi mai profund: orgasme. Cei doi utilizatori, fiecare conectat la propriul calculator, îşi montează terminalele pe sau în organul genital, apoi mişcările din tors ale unuia sînt transmise peste mări şi ţări către partener. Există şi un pupitru de comandă, cu câteva opţiuni interesante de viteze, zvârcoliri şi manevre: „Jackhammer”, „Mindstorm” sau „Tornado”.

Ceea ce pare o extindere a graniţelor libertăţii – persoana dorită nu mai trebuie să fie lângă tine – este, de fapt, o sărăcire. Aparent abolită, distanţa dintre cei doi creşte şi mai mult, pentru că încercarea de a nega singurătatea nu duce decât la adâncirea acesteia. Sexul, un buchet de experienţe la care participă întreg trupul şi toate simţurile, este redus la o masturbare locală, cu ajutorul unui aparat de o polivalenţă sumară, un fel de robot de bucătărie care ştie să producă nu hrană, ci plăcere.

Dacă nu sunteţi mulţumit(ă) de datele fizice ale partenerului, o echipă de cercetători din California a creat cel mai realistă iluzie umană pe calculator, numită „Emily”. Folosind o tehnologie prin care se captează cele mai mici detalii ale expresiei faciale, acestea au fost recreate apoi pe calculator cu o fidelitate incredibilă. Expresiile unui chip uman au fost reduse la un număr de vectori, recoltate şi apoi implantate unui chip construit, dându-i-se, din punct de vedere senzorial, viaţă.

De fapt, mi se pare că invenţii acestea cer un alt răspuns la o întrebare foarte veche. „Ce este realitatea?”. Ceea ce există sau ceea ce percepi?  Acum trei secole, episcopul Berkeley a spus că „Esse est percipi”, adică „A fi = a fi perceput”. Cu alte cuvinte, dacă la un măr dăm la o parte senzaţiile de văz, pipăit, gust, miros etc., nu mai rămâne absolut nimic, nici substratul acelor calităţi, substanţa. Mărul nu este decât un complex de senzaţii care, pentru a exista, trebuie să fie perceput. Or, omuleţii din „Second Life”, meciul de tenis din „Nintendo Wii”, apăsările erotice intermediate de „Sinulator” şi corporalitatea lui „Emily” pot fi percepute, prin diferite simţuri. Sunt ele iluzii optice, tactile, auditive etc., ori sunt reale?

Poţi vedea, pipăi, vinde şi cumpăra obiecte care nu există, poţi chiar face sex cu o persoană care nu există. Virtualul prezintă, deocamdată, o singură problemă: ca să parcurgi această „a doua viaţă” trebuie să o trăieşti pe prima. Inconvenientul va fi anulat de următoarea generaţie a simulatoarelor de viaţă, care îţi vor permite să trăieşti fără să exişti.

De-o zi şi-o noapte, Eddie Felton joacă biliard cu Minesotta Fats în barul cu storurile trase. Cei doi îşi anunţă loviturile, iar sferele li se supun când unuia, când celuilalt, ca unor zei care îşi dispută o lume. Beat şi obosit, Eddie se apleacă peste masa de lemn, pe care … Tăiaţi! … lui Cool Hand Luke i se îndeasă în gură ultimul ou. O mână îl ajută să mestece, aceeaşi mână îi deschide gura, astfel ca asistenţa să constate miracolul. ”Nimeni nu poate mânca cincizeci de ouă”, spune mirat ultimul necredincios, aşezând linguriţa lângă creştetul lui, ca pe-o ofrandă. Luke zâmbeşte singur, cu ochii închişi, ca un Hristos care, în lipsa unei mize serioase, s-a lăsat răstignit pe coji de ouă.

Pe verandă, în „Lunga vară fierbinte”, arendaşul bogat îi strigă lui Ben Quick: „Te voi urmări oriunde vei merge. Te voi zdrobi”. Ben răspunde, întorcându-se surâzător: „N-o vei face. îţi va fi dor de mine”, în timp ce soarele răsare de două ori, albastru, şi … Tăiaţi! … în „Pisica pe acoperişul fierbinte”, Brick, jucătorul alcoolic de fotbal american, stă la fereastră cu paharul în mână privind în noapte, iar lumina din ochii săi devine difuză şi rece, ca un lac care îngheaţă în câteva secunde.

Rocky Graziano scuipă, dansează, loveşte, vorbeşte şi priveşte ca un adevărat boxer plecat din mahala. Tot filmul „Cineva, acolo sus, mă iubeşte” pare o cuşcă făcută pentru a păstra în ea un animal tânăr, dar acea stranie uşurinţă de sălbăticiune … Tăiaţi! … o are, mulţi ani mai târziu, şi avocatul Frank Galvin în „Verdictul”, când fotografiază nepăsător trupul inert al unei fete pe un pat de spital. Apoi, pe măsură ce imaginile Polaroid aşezate lângă trupul în moarte clinică încep să capete viaţă, se schimbă şi expresia actorului, ca şi cum aceeaşi substanţă chimică l-ar fi condus pe cel viu către încremenire.

Răniţi, Butch Cassidy şi The Sundance Kid îşi încarcă pentru ultima oară pistoalele într-un şopron. Iau moartea peste picior în vorbe simple, apoi se avântă afară, unde … Tăiaţi! … Hombre coboară încet scara, cu o desagă plină cu bani în spate. Privirea lui e o clepsidră din care se scurg ultimele secunde. Ştie că e sfârşitul şi o ştim şi noi. „Toţi murim. E doar o chestiune de timp”, mai spune Hombre, înainte ca pistoalele să recite cel din urmă vers … Tăiaţi!

Cea mai agresivă metodă în publicitatea pe Internet o reprezintă, la accesarea unui site, acoperirea temporară a paginii de conţinut cu o reclamă. Sau, şi mai perfid, iniţial pagina nu e invadată, dar când accesezi un articol, apare reclama cât un ecran, iar în partea de sus scrie „Click aici pentru articolul dorit”.

Este ca şi cum, la cinematograf, doi inşi purtând un imens banner publicitar ar trece prin faţa ecranului, iar tu, ca spectator, nu ai putea decât să strigi la ei: „Hei, treceţi mai repede!”. Citirea unui ziar se transformă astfel într-un mic joc pe calculator în care miza este găsirea rapidă a acelui „x” care închide reclama.

Sunt de acord că un site cu accesare gratuită trebuie să câştige din ceva şi acel ceva nu poate fi decât publicitatea. Problema unui site care acceptă o asemenea formă de acaparare prin forţă a atenţiei este însă că riscă să-şi diminueze propriul rol şi propria imagine. Respectivele reclame extinzându-se peste articole arată că, fie şi temporar, sunt mai importante decât acestea.

Este ca un joc de „Cucereşte lumea!”, în care comercialul iese din aria lui prestabilită, extinzându-se până la ultima graniţă acceptată. Dacă în presa occidentală aceste forme barbare de expansiune aproape că au dispărut, în România inutilul şantaj vizual e încă la modă. Pun pariu că, toţi căutând butonul de închidere, nici unul dintre noi nu observă, de fapt, care este produsul promovat. Domnule creator de reclame, dacă tot ce poţi este să trânteşti o pleaşcă dreptunghiulară peste un text, fă-i măcar butoane de închidere în toate cele patru colţuri: în acea fracţiune de secundă în care cititorul se va decide de unde să închidă, privirea lui nedumerită va parcurge reclama şi-ţi vei atinge scopul.

Nu impertinenţa procedeului e cel mai deranjant lucru, ci lipsa cruntă de idei a celor care îl forţează. Vedem peste tot efectele acestui tip de cucerire teritorială, desfăşurat strict pe criterii cantitative, de pildă în cearşafurile imense care acoperă aproape un sfert dintre faţadele clădirilor centrale din Bucureşti.

Personal, cred că o reclamă care ghilotinează un text nu-şi atinge scopul, aşa cum un cerb care cântă în maşină că vrea să bea o anumită bere nu mă va convinge niciodată să folosesc respectivul produs. De pe bancheta din spate pot să-l acompanieze nu Alifantis, Baniciu şi Vintilă, ci Gilmour şi Waters din Pink Floyd, eu tot voi crede că mă pândeşte o beţie atât de cruntă, încât după o sticlă consumată mă voi simţi ca un animal.