Fotbalul a ajuns atât de mare, încât nu-l mai vedem. E ca în cazul tumorilor gigantice, care ajung să-l transforme pe om într-un apendice al malformaţiei, pentru că în jurul ei şi nu al pacientului se înghesuie cameramanii şi chirurgii. Undeva, dedesubt, strivit sub muntele de carne bolnavă, se află jocul.

Cândva, şi câteva amintiri şterse pot depune mărturie, fotbalul era o plăcere. În timp, “Frumoasele noastre duminici”, cum le spunea Ioan Chirilă, s-au transformat într-o zilnică încrâncenare, mânjită de adicţie. De sub pavaj au răsărit creaturi care au pus mâna pe pietrele dislocate şi lovesc fără milă. Sunt cei născuţi la începutul anilor 90. Pentru acei ani în care aproape totul, de la economie la educaţie, s-a dezvoltat cancerigen, pentru acea eră a violenţei stradale inaugurată de mineri plătim acum.

Numai că, spre deosebire de mineri, mase amorfe de manevră, noii luptători de stradă au o ideologie şi un plan. Există o evidentă legătură sinistră, din toate punctele de vedere, între ce s-a întâmplat anul trecut după meciul Catania – Palermo, când un carabinier a fost lovit de un huligan cu o bordură şi a murit, şi episodul de la Cluj, în care un cameraman al Jandarmeriei a fost izbit cu o piatră desprinsă din pavaj. Nu a existat nici măcar o etică a luptei de stradă, cât de îndoielnică ar fi ea. Un om fără apărare, un necombatant, a fost lovit pe la spate cu un bolovan, iar alţii s-au repezit apoi să-i care picioare în cap celui căzut.

Nu ştim exact momentul în care s-a produs mutaţia. O celulă bolnavă a ieşit din rând şi le-a convins şi pe cele alăturate s-o urmeze. Stadioanele au devenit craterele din care lava se scurge pe străzile orasului, şi chiar dacă închizi uşile şi ferestrele, tot îţi intră în casă, ţâşnind din fiecare pixel al ecranului. Violenţa verbaşă a acestor molohi ai fotbalului, clociţi de presă şi ridicaţi pe mormanele de bani obţinuţi nu-se-ştie-cum, a creat cealaltă violenţă, la fel de lipsită de responsabilitate şi de graniţe.

Mai grav este că nu ştim ce se mai poate face. Fotbalul este la metastază şi-şi varsă otrava în tot organismul. Suntem asemenea oamenilor surprinşi de erupţia Pompeiului în anul 79. Perfect conservaţi în nemişcare, tot ce putem face e să schiţăm o grimasă îngrozită şi un gest inutil, acela de a întinde mâna după telecomandă.

Pentru a părăsi oraşul cu maşina, ai nevoie de nişte petice galbene rotunde, numite roviniete, pe care nu le găseşti nicăieri. Staţi însă liniştiţi. Ministrul Transporturilor promite că va introduce la anul un sistem revoluţionar de numărare.

Ţara va fi împânzită de camere de luat vederi, iar acestea vor „ţine evidenţa autovehiculelor care circulă fără rovinietă”. De vreme ce pentru o cameră e greu să citească datele electronice de pe un cartonaş absent, presupun că va fi o investiţie utilă doar dacă vrei să-i tragi pe dreapta pe purtătorii de rovinietă şi să-i feliciţi. Ce se va întâmpla însă dacă parbrizul pe care ai lipit rovinieta s-a spart şi aceasta nu poate fi recuperată? Vei fi nevoit să montezi noul parbriz deasupra celui vechi?

Nu ar fi mai bine ca, de Sărbători, poliţia să organizeze maratoane spre diferite zone, iar fiecare să-şi poarte demn micuţul petic pe frunte? În sistemul actual, cu Paştele organizat în sistem drive-in, rişti să ciocneşti ouăle roşii prin geamul coborât, cu ceilalţi şoferi blocaţi în trafic. Ieşirile din Bucureşti au fost zilele trecute atât de aglomerate, încât unii au luat-o cu maşinile şi pe trotuare, după o metodă brevetată involuntar de acelaşi Ministru al Transporturilor. Şi nu vedeai nicăieri chipiu de poliţist.

Mai ţineţi minte, probabil, cât de bine s-a circulat prin Bucureşti în perioada restricţiilor de la summit, când parcă fiecare intersecţie adoptase un agent. Nu ştiu unde au dispărut respectivii, presupun doar că România a făcut atunci un import masiv de poliţişti şi i-a plătit cu ziua, ca pe babysitter-i. Acelaşi efort nu s-a putut face şi de Paşte.

Poliţia Rutieră are însă probleme mai arzătoare. A început o campanie prin care zece intersecţii importante din marile oraşe au fost redecorate cu instalaţiile electrice din iarnă. Dacă n-aş fi citit în presă sloganul acţiunii, „Realitatea se schimbă când conduci băut”, m-aş fi gândit că, pur şi simplu, poliţia deja ne pregăteşte psihologic pentru Crăciun, când va trebui să plecăm spre Sinaia din noiembrie ca să fim siguri că ajungem în februarie.

De aceea, propun o soluţie mai simplă. Readuceţi poliţiştii de la summit în intersecţii şi îmbrăcaţi-i în Moş Crăciun! Daţi-le un sac în spinare plin cu roviniete promoţionale, din care să arunce pumni de ninsoare galbenă deasupra oraşului. Montaţi câte doi reni cu girofar la fiecare maşină de poliţie şi organizaţi revelioane-fantomă în centrele oraşelor! De-abia atunci ne veţi face să ne întrebăm dacă nu cumva am luat ceva la bord.

Şi modificaţi naibii sloganul, pentru că, în România, „realitatea se poate schimba doar dacă eşti băut”!

Din când în când, un reporter îmbrăcat în halat alb ne spune la televizor,  în şoaptă, pentru a nu deranja operaţia ce se desfăşoară pe fundal, că sistemul medical din România s-a îmbogăţit de azi cu un nou aparat-minune, care poate număra în câteva milisecunde degetele unui pacient.

Zilele trecute, sistemul medical din România s-a îmbogăţit şi cu o nouă victimă. O fetiţă de 3 ani, Oana Scânteie, a murit după ce a fost plimbată între două spitale din Timişoara. Din păcate, asta nici nu mai e ştire, ci fapt cotidian.

Volei cu pacienţi

Nu se ştie de ce a murit Oana. La primul consult, după cum scrie Cotidianul, un medic i-a administrat Nurofen pentru meningită acută. Copilul a oscilat apoi între viaţă şi moarte, pentru că în primul spital exista aparatura necesară punerii diagnosticului, dar nu era secţie pentru boli infecţioase, iar în al doilea se întâmpla invers. După un prim stop cardiac, Oana ar fi trebuit intubată. N-a fost.

Spitalele au devenit nişte cetăţi cu mecanisme de apărare perfect puse la punct, care trebuie cucerite de pacient. Procedeele defensive au evoluat, culminând cu trimiterea bolnavului către alt spital, întrucât „aici nu există aparatura necesară”.

Dacă unii medici nu sunt bine pregătiţi profesional, dacă în unele spitale cele mai performante aparate sunt automatele de cafea de pe hol, managerii şi juriştii respectivelor unităţi sunt mereu competenţi şi la datorie. „Actul medical a decurs normal, după cum o cere protocolul”, sună răspunsul oficial venit din partea unuia dintre cele două spitale („Luis Ţurcanu”) între care Oana Scânteie a fost plimbată. Aşadar, noi am urmat punct cu punct instrucţiunile din cartea tehnică, dar pacientul a vrut cu tot dinadinsul să moară.

Legiferarea şpăgii: o soluţie?

Să admitem şi faptul că, de multe ori, nu sunt echipamente. De ce nu există? Pentru că nu sunt bani. Totuşi, statul obligă fiecare cetăţean ca, din orice formă de venit, să plătească 6,5 la sută pentru sănătate. OK, să admitem că nici aceştia nu ajung.

Astfel, revenim la interesanta propunere făcută, la începutul anului, de către preşedintele Colegiul Medicilor din Cluj, Mircea Bârsan, de legiferare a şpăgii pentru doctor. Ar urma, aşadar, să plătim de două ori pentru acelaşi serviciu de sănătate, fără nicio garanţie că vom supravieţui. Personal, aş susţine propunerea domnului Bârsan, cu o condiţie: dacă nu am apelat într-un an la serviciile medicale pentru care statul mă sileşte să plătesc, această sumă să-mi fie returnată.

Mai abil, Ministerul Sănătăţii, a propus ca respectiva şpagă să ia forma unei donaţii voluntare către Casa de Sănătate. Vă imaginaţi cum i se va lumina faţa doctorului când îi veţi spune că banii din plic vor ajunge la Casa de Sănătate? Ministerul ne-ar introduce în mod pervers într-un alt cerc vicios: mai mulţi medici nemulţumiţi à mai multe instrumente uitate în pacient à din ce în ce mai puţini donatori voluntari à din ce în ce mai puţini bani pentru sănătate.

Bluful asigurărilor de sănătate

O altă soluţie propusă este ca persoana care vrea să beneficieze de tratamente medical la cel mai înalt standard să-şi facă asigurări medicale private pe măsură. Bun, să presupunem că închei regina asigurărilor medicale, prin care sistemul de sănătate românesc mi-ar garanta, practic, nemurirea. Unde ar avea loc tratamentul? Într-un spital românesc. Acolo aş descoperi că aparatul de numărat degete funcţionează impecabil, dar că singurul doctor care ştie să-l folosească e la un congres al medicilor în Viena.

Şi de ce aş face asta? Momentan, în ciuda eforturilor sistemului medical din România, mă simt bine. Prefer să pun aceşti bani la bancă, iar peste câţiva ani, când mă voi simţi rău, cu acea sumă plus dobânda să merg direct la Viena, să mă îngrijească experţii. Decât să joc poker pe viaţa mea cu sistemul medical românesc, mai bine o fac cu moartea: pare mai umană.

 Singurul rezultat: excluderea intrusului

Să revenim însă la prezentul crud, care ne oferă cadavre pe bandă rulantă, pacienţi aruncaţi din ambulanţă să moară pe stradă, mame care se sting de septicemie după naştere pentru că nu există antibiotice. Şi în cazul Oanei Scânteie ni se va da, peste un timp, răspunsul. O comisie medicală se va întruni în acest scop. Ca în toate cazurile asemănătoare, pedeapsa maximă va fi interzicerea dreptului de a practica această meserie, adică vîrfurile medicinei româneşti se vor arăta doar dezonorate de alăturarea cu respectivul vinovat. E ca şi cum i-ai retrage permisul de port-armă unui asasin plătit pentru că nu a nimerit din prima inima victimei.

De vor dori mai mult, părinţii Oanei vor fi îndrumaţi să deschidă proces. Instanţa va cere formarea unei alte comisii medicale. Cum malpraxisul poate fi mereu justificat de proceduri şi de lipsa de aparatură, nimeni nu va plăti. Va fi şi o ştire mică în presă, la capăt de jurnal. Un singur lucru nu se va da niciodată: soluţia.

Călăul de urgenţă

În condiţiile actuale, nici nu sunt multe. Dacă această ţară nu-şi permite medici competenţi, iar pe cei buni şi dedicaţi meseriei îi sufocă, punându-i pe aceeaşi treaptă cu nişte casapi, ar fi mai omenos ca spitalele să afişeze la poartă şi pe site tarifele şi serviciile prestate, ca la casele de toleranţă. „Aici tratăm următoarele boli grave: cancerul de păr, otita şi două forme de guturai. Pentru orice alte suferinţe, organizăm excursii către alte spitale, la cele mai mici preţuri. Atenţie: azi avem ofertă specială! Depistarea din faşă a apariţiei unui al treilea braţ costă cu 10 la sută mai puţin”.

Sau, mai eficient, unităţile medicale să se transforme în gherete cu un singur angajat: călăul de urgenţă. Să fim obligaţi, prin sistemul de asigurări, doar la plata glonţului ori a hapului de cianură, iar medicina să se angajeze că ne va opera rapid şi fără dureri.

Dacă, indiferent cât plătim, nu prea avem şanse la viaţă, măcar să avem privilegiul de a muri ieftin.