Golgota bătrânilor

Zilele acestea, cutiile poştale sunt pline de plicuri cu declaraţii de venit, semn că, atunci când vrea să ia, mâna lungă a statului se poate întinde până la tine.

Tot în aceste zile, administraţiile financiare şi casele de asigurări sunt pline de oameni în vârstă care încearcă să aducă probe veridice că n-au furat. Pentru a fi internaţi într-un spital sau a obţine o banală consultaţie medicală – lucruri pentru care, până acum câteva săptămâni, era necesar doar talonul de pensie -, ei sunt obligaţi să alerge între casele de asigurări şi administraţiile financiare.

Aceste lucruri se întâmplă deoarece, în România, legalitatea e o stare în care trebuie să demonstrezi că te afli. Supuşi unei permanente prezumţii de vinovăţie, cetăţenii sunt consideraţi, până la proba contrară, evazionişti.

Casa de asigurări te trimite la administraţia financiară ca să obţii adeverinţa de venit pentru ultimii cinci ani. Acolo afli că îţi trebuie o copie după buletin şi câteva timbre fiscale, adevărate picături chinezeşti lăsate să cadă asupra omului de rând. Nu costă mult, dar tocmai în preţul lor scăzut se ascunde rafinamentul torturii. Aceste hârtii nu se pot niciodată procura din locul în care ţi se cer, trebuie să mai faci câteva drumuri pentru a le obţine, trebuie să mai stai pe la nişte cozi.

Apoi, după ce depui dosarul, afli că adeverinţa ţi se va elibera în 20 de zile, răstimp în care nu poţi primi asistenţă medicală gratuită. De aceea e bine să vă aşezaţi din timp la coadă, eventual din anii tinereţii, pentru a fi siguri că reumatismul sau ateroscleroza nu vă vor suprinde pe traseu.

De ce atâtea direcţii de evidenţă informatizate, de ce atâtea investiţii în tehnologie şi în sisteme computerizate, dacă mereu trebuie să ai asupra ta o dovadă, o adeverinţă, un document care să ateste că ai plătit? Explicaţia e cinic de simplă: aici nu poţi să trăieşti fără să te căieşti şi, înainte ca bătrâneţea să-ţi fie povară personală, ea constituie un deranj pentru stat. Acesta dă cu o mână, dar cu cealaltă te sugrumă, ca nu cumva să ai la dispoziţie prea multe luni de pensie mărită. România e o ţară condusă de gropari mereu în căutare de clienţi, care fac totul să-ţi transforme fiecare drum în ultimul. Ei nu te vor sănătos, vor doar să fie siguri că ţi-ai plătit dreptul de a avea acces la un sistem de sănătate aproape inaccesibil.

Şi pentru că nu-i poate aduna pe toţi oamenii în vârstă în piaţa publică şi să provoace un infarct colectiv, statul a născocit un labirint complex în drumul către medic. Acestui lanţ de proceduri de o crudă şi degradantă meschinărie îi lipseşte, pentru a se închide în perfecţiune, o singură za. Ar trebui ca, ajuns după câteva ore în dreptul ghişeului administraţiei financiare, omului să i se ceară un act semnat şi parafat de un doctor, prin care să demonstreze că e viu. Însă acel doctor nu te va primi decât dacă poţi dovedi că ai contract cu o casă de asigurări de sănătate, iar aceasta te va trimite, via xerox şi poştă, la administraţia financiară, unde …

La un moment dat, pe drum, moartea vă va întreba cât e ceasul, ceea ce, desigur, în plan personal va constitui un eşec, însă pentru statul român va fi o reuşită. Când, din prea multă dorinţă de a vă însănătoşi, veţi sucomba, folosiţi în mod înţelept ultimele clipe de viaţă: aveţi grijă de documentele pe care le-aţi strâns până atunci. E posibil ca şi la porţile raiului să vă trebuiască o copie după buletin, o adeverinţă de venit şi una de plecat, o taxă de ultimă înmatriculare, o declaraţie prin care să vă angajaţi că nu veţi polua, impozitul pe cea din urmă răsuflare şi două timbre fiscale lipite pe pleoape.

Se poate dragostea transforma în prietenie?

A doua şansă

de Elena Georgescu

Căsătoria este forma prin care doi oameni aduc la un loc emoţia şi raţiunea, iubindu-se, făurind planuri şi acordându-şi reciproc încredere. Dacă una din aceste componente dispare sau se estompează, relaţia începe să se deterioreze şi să aducă suferinţă.

Pentru doi oameni care s-au iubit dar care, în timp, au descoperit că dragostea s-a dus, despărţirea nu trebuie să fie un capăt de drum, ci o dezlegare. Ideal este să te separi numai de ceea ce te-a făcut să suferi, nu şi de ceea ce-ai iubit.

Dacă iubirea este oarbă, prietenia se acordă în mod voluntar şi conştient. În dragoste, ca şi în despărţire, e nevoie de doi. Să-l scoţi pe celălalt definitiv afară doar pentru că nu a putut să-ţi aducă fericire e o greșeală. În fond, indiferent de cine a greşit mai mult, eșecul aparține amândurora. Să-i acorzi înţelegere şi iertare te poate ajuta să mergi înainte şi să-ţi clarifici sentimentele, altfel e posibil să îţi greşeşti ţie mai mult decât a făcut-o celălalt.

Când la mijloc se află şi un copil, menţinerea unei relaţii de prietenie după divorţ este foarte importantă: un soţ rău poate fi un tată bun, chiar şi de la distanţă. Altfel, un copil nevinovat va plăti pentru lipsa de maturitate a doi adulţi, iar acesta ar fi, de fapt, adevăratul şi ireparabilul eşec.

Rana cu fermoar

de Adrian Georgescu

Nu cred că dragostea se poate transforma pe loc în prietenie. Dacă se întâmplă, înseamnă ori că nu a fost dragoste, ori că unul dintre cei doi joacă teatru.

Sunt ca două substanţe diferite legate printr-o transformare chimică ireversibilă. Invers, desigur, se poate. Uneori, prietenia se transformă în dragoste, dar cred că şi aici e vorba de un sentiment care exista încă de la început, ascuns adânc în faldurile fiinţei şi care n-a fost recunoscut sau corect interpretat.

Această trecere este recomandabilă, este convenabilă și, de asemenea, e imposibilă. Dragostea înseamnă pasiune, să simţi că nu poţi trăi fără acea persoană, în timp ce pe amici poţi să-i vezi şi o dată pe lună. Una arde, cealaltă doar încălzeşte. Apoi, dragostea presupune unicitatea subiectului. Nu cred că poţi fi îndrăgostit de mai multe persoane în acelaşi timp, pentru că sufletul e ca o teacă în care nu încap simultan două săbii, însă poţi avea, bineînţeles, o sumedenie de prieteni.

Dragostea e „totul sau nimic”, nu ia prizonieri şi nu semnează tratate. Se poate transforma în ură, sau mai bine zis în fugă, pentru că, dacă poate doborî orice zid, îl poate şi ridica. E o săgeată intrată adânc în carne, imposibil de extras fără sfâşierea ţesuturilor. Dacă o scoţi, rana nu se va închide cuminte, pe loc, ca şi cum ar avea fermoar. De-abia după ce lecuirea s-a produs te mai poţi, eventual, împrieteni cu respectiva persoană.

Al treilea sex

Thomas Beatie din Oregon s-a născut, din punct de vedere biologic, femeie, apoi, printr-o operaţie de schimbare de sex, a ajuns din punct de vedere legal bărbat. Soţia lui, Nancy, neputând avea copii, Thomas – care încă deţine organele reproducătoare feminine -, a devenit oficial primul “bărbat însărcinat”, operaţie realizată prin inseminare artificială.

Părinţii tăi or avea probleme, dar tu, viitorule Beatie, va trebui să vii pregătit pe lumea asta! Născut de tatăl legal, poţi fi alăptat de soţia mamei sau de un unchi care a fost cândva mătuşă. Noi nu le mai considerăm excepţii, ci stiluri alternative de viaţă, pentru că, vei vedea, ne preocupă foarte mult libertatea individului. De exemplu, cea a părinţilor, care îţi pot schimba sexul încă din stadiul embrionar. Iar dacă ei n-au nimerit-o, nu-i nimic, te vei putea oricând răzgândi şi acţiona ulterior în consecinţă, cu ajutorul unui chirurg şi a câtorva hormoni.

Sau te poţi muta în California, unde guvernatorul Schwarzenegger tocmai a aprobat o lege care descurajează folosirea în şcolile publice a termenilor “mama” şi “tata”, ori “soţ” şi “soţie”, cuvinte considerate ca fiind discriminatorii la adresa cuplurilor de homosexuali sau transsexuali. Vor fi înlocuiţi, probabil, de “Părintele 1” şi de “Părintele 2”, dacă nu cumva vor apărea în ecuaţie “Părintele 3” sau, în general, “Părintele n”, pentru că numeralele, spre deosebire de genuri, sunt infinite, deci oferă mai multă libertate.

Vei avea dreptul să fii cum vrei tu, dar cu greu vei putea afla cine eşti. “Fii liber cu orice preţ!” se transformă din recomandare într-o a unsprezecea poruncă, una care le cam anulează pe cele anterioare. Începe să fie mai bine să te naşti excepţie, pentru că legea te protejează, în timp ce majoritarilor le dă doar dreptul de a închide ochii.

Conform noii legi, dacă se va simţi fată, orice băiat va putea deveni “Regina frumuseţii” la balul liceului şi va putea folosi vestiarul domnişoarelor. Aşadar, băiatul care va face o gaură în zid pentru a trage cu ochiul în respectiva încăpere va fi considerat a avea un comportament indecent, dar cel care se va dezbrăca acolo va fi văzut drept normal. Ce se va întâmpla însă cu cei 99,9 la sută copii cu identitate sexuală precizată, de pildă, cu fetele cărora li se va încălca dreptul la intimitate când se vor trezi cu o nouă “colegă” în vestiar? Au dreptul să se simtă stânjenite şi umilite? Guvernatorul Arnie nu ne spune.

În California vor fi interzise manualele şcolare în care stă scris că un om este de sex masculin sau feminin – şi nu “undeva între” -, cele care nu vor promova o varietate de personaje istorice transsexuale, bisexuale ori homosexuale şi cele în care nu vor exista referinţe la posibilitatea schimbării de sex. Din categorie strictă, sexul devine aşadar teritoriu, un “no man’s land” în care copilul este îndemnat să se aventureze. Se accentuează şansa ca el să-şi descopere acolo adevărata identitate, nu şi riscul ca mediul să-l influenţeze decisiv, întrucât se află acolo la o vârstă prea fragedă pentru a putea opta. Peste câţiva ani, apartenenţa la unul dintre sexe va putea deveni chiar o modă: marţi vei fi căpitanul echipei de fotbal american, vineri vei conduce trupa majoretelor.

Diversitatea instituţionalizată şi trasă cu forcepsul nu este un semn al libertăţii, mai degrabă un simptom al faptului că o parte a omenirii se plictiseşte de moarte. Acest segment parcă vrea neapărat răspunsuri pentru ca de-abia după aceea să fabrice întrebări potrivite. Experimentează pe copii cu uşurinţa cu care arunci în mod repetat un hamster într-un labirint în care sunt mai multe bucăţi de brânză. De câte ori rozătoarea va da peste o altă bucată, aceşti oameni vor spune: “Vedeţi? Când i s-a dat libertate, hamsterul a ales în mod diferit”. Unica metodă de luptă împotriva plictiselii pare a fi crearea prin programă şcolară a unui al treilea sex, cu caracteristici etern şanjabile, dar niciodată precizate, alocat unor indivizi care să dorească, dar care să nu ştie exact ce.

Sau poate exagerez şi e doar metoda prin care Schwarzenegger îşi pregăteşte publicul pentru revenirea pe marele ecran. Să turneze Arnie partea a doua la “Gravidul”? Să fie “Terminator n”, un film în care un robot cu fustiţă va veni dintr-un viitor al androginilor să mătrăşească 99 la sută din omenire pentru a salva un copil cu sexualitate incertă? Ar fi bine. Oricând e de preferat un film prost unei realităţi distorsionate.

––––––––

Despre aceste cazuri mai puteţi citi aici sau aici (mulţumesc, boro).

http://www.youtube.com/watch?v=bzDNiMVP9og

Terapeutul de cuplu, pro şi contra

Pădurea şi copacii

de Elena Georgescu

Fiecare e expert în propriile probleme, numai că adesea ne specializăm în a le întreţine, nu în a le rezolva. Ne vine greu să credem că un străin poate înţelege şi ajuta la rezolvarea unei situaţii de cuplu pe care noi înşine n-o mai stăpânim.

Oamenii se căsătoresc convinşi fiind că relaţia lor nu va fi afectată de trecerea timpului. Pe parcurs însă lucrurile se schimbă, apar compromisurile, sacrificiile, uneori minciuna. Pentru toate astea, vinovat e întotdeauna celalalt. Şi când singura preocupare a doi oameni este să se învinovăţească reciproc, fisura creşte repede, iar ei se trezesc în postura de duşmani, legaţi între ei printr-un detestat tratat de pace.

Un consilier de familie poate fi un al treilea picior al mesei, care îi asigură acesteia echilibrul. Faptul că e un „străin” nu constituie un dezavantaj, ci un atu. Aflat între doi oameni care privesc lucrurile subiectiv, un terapeut de cuplu este în aceeaşi măsură ghid, detectiv şi negociator. E antrenat sa mearga pe firul subţire ce-i leagă pe cei doi şi poate să găsească motivele ascunse care generează fisura. Poate, de asemenea, să-i facă pe cei doi să lepede armele şi să înţeleagă modul de a vedea lucrurile al celuilalt.

Desigur, un consilier doar ajută, pentru că adevărata lucrare o realizează componenţii cuplului. Un terapeut bun poate să le arate celor doi pădurea pe care nu o vedeau până atunci din cauza copacilor, şi, mai ales, îi poate determina să iasă din spatele trunchiurilor în spatele cărora stăteau ascunşi.

Cupidon nonstop

de Adrian Georgescu

Cred în utilitatea psihoterapeutului în cazul unui pacient, nu şi în cazul unui cuplu. Sunt convins că se pot obţine beneficii, însă doar pe termen scurt. Într-un cuplu, întotdeauna unul îl va trage pe celălalt spre cabinet, iar această diferenţă se transformă în rezistenţă din partea celui obligat. Apoi, multe cupluri tind să devină dependente de terapeut, anihilându-şi propriiile mijloace de luptă. O dată repartizată sarcina, o lasă aproape exclusiv în seama acestuia, ca atunci când angajezi o persoană pentru curăţenia casei.

În 1999, USA Today a publicat un studiu realizat de consilierul de cuplu William J. Doherty, care conţinea o concluzie şocantă. În majoritatea cazurilor, aceste lungi şi scumpe sesiuni fac mai mult rău decât bine cuplului. La doi ani după terminarea terapiei, în cazul unui sfert dintre cuplurile consiliate situaţia era mai proastă decât la începerea ei, iar alte 38 de procente deja divorţaseră.

Şi mi se pare normal. Cât ar fi de priceput, terapeutul nu este un Cupidon cu program nonstop, gata să repare mereu cu câte o săgeţică o infinitate de probleme. E mai degrabă o cârjă pe care o ai la dispoziţie doar o oră pe săptămână şi care îşi propune să elimine un şchiopătat permanent.

Ştiţi ceva? Cu banii pe care îi plătiţi anual pentru terapia de cuplu, mai bine vă luaţi perechea şi mergeţi două săptămâni singuri la munte, fără televizor, copii sau prieteni. Dacă veţi descoperi măcar o parte din bucuria de la început, sunt şanse. Dacă nu, niciun terapeut nu vă va putea ajuta.

18 ani degeaba

Mai ţineţi minte bancurile de fabricaţie autohtonă care începeau cu “un rus, un american şi un român”? Rusul avea mereu argumentul forţei brute, americanul pe cel al tehnologiei. Românul n-avea nimic, însă era isteţ. Din câteva vorbe îl făcea pe rus să apară tâmp, pe american depăşit, apoi trăgea obloanele cu poanta finală.

Acest model există şi în realitate. Obsedat de o nemeritată lipsă de însemnătate, el e mereu în căutarea unui adversar pe măsură şi, în unele cazuri, cei din ţară s-au cam terminat. Nişte tineri au fost arestaţi în Bucureşti pentru port ilegal de personalitate şi de vopsea. Dacă aţi văzut imaginile, aţi remarcat probabil diferenţa dintre privirile liniştite ale sălbaticilor anarhişti încătuşaţi şi cele pline de autoimportanţă ce scăpărau de sub cagulele îngerilor păzitori. Nu era doar bucuria aflării unui rost prin arestare abuzivă şi bătaie, ci şi plăcerea perversă de a o face fără absolut niciun risc, pentru că că în România nicio formă de putere nu se simte împlinită fără un sparring-partner legat fedeleş.

Este acelaşi tipar comportamental pe care-l vedem zilnic exprimat pe stradă, unde maşina scumpă trebuie arătată ca un trofeu, iar muşchii obţinuţi prin trasul de fiare reclamă desfiinţarea mânecilor de la tricou. De ce ani de zile luptătorul român i-a explicat soţiei în faţa televizorului mişcările lui Van Damme şi tehnica doborârii de uşă printr-o singură lovitură de picior, dacă acest potenţial riscă să rămână veşnic nefolosit? Aşteptând ca din rucsacurile anarhiştilor să răsară, după 18 ani, blugii, drogurile şi maşina de tipărit dolari din sediul PNŢ-CD, ni s-a dat legătura la Neptun, unde …

.… preşedintele Bush tocmai descria România drept ţara în care curcubeul e un covor ce se aşterne singur pe cer la venirea înalţilor oaspeţi şi unde căpitanul, deşi nu prea mai are nave pe care să le conducă, şi-a reînnoit permisul. Mai mult, ne asigura că ne înţelege frustrările, dar cine să-l creadă? Ştie domnia sa cum e să fii mereu în căutarea unui adversar pe măsură, ca un Făt Frumos născut din greşeală în basmul Cenuşăreasa, prea departe de zona zmeilor veritabili?

Precum în bancul cu “un rus, un american şi un român …”, al nostru a ţinut să aibă ultimul cuvânt şi l-a primit. Marea Neagră mai are însă ţărmuri tocmai bune pentru organizarea conferinţelor de presă, iar dacă “un rus” va rămâne mult timp “acelaşi rus”, “un american” va fi în curând “alt american”. Într-o variantă extinsă a glumei, cei doi s-ar putea întoarce către isteţul insignifiant, întrebându-l: “Dar tu cine eşti, mă? Ai viză de intrare în bancul ăsta?”.

Globecalizaţi

Bucureştiul e un pacient care stă pe masa de operaţie cu burta despicată, dar cu faţa fardată în aşteptarea unei vizite importante.

De-a lungul celor aproximativ 25 de kilometri dintre Aeroportul Henri Coandă şi Palatul Parlamentului vor fi doar şase locuri pentru traversare. În aceste zile, trecerea drumului specific românească, prin locurile special neamenajate, nu va fi o idee tocmai bună. Aşa cum nu s-a putut demonstra că Teo Peter se afla în taxi când a fost strivit, va fi greu de dovedit că eraţi în interiorul hainelor dumneavoastră când aţi fost parcurs de o coloană oficială.

Putin, de exemplu, va crede că mulţimea de pe margine, plecată de dimineaţă în căutarea unei zebre, îi pândeşte trecerea şi va şuiera: „Cum ard gazul românii, Dimitri, şi ce mult ne iubesc! Notează, să le mai creştem un pic preţul”.

Oprirea anarhiştilor la graniţă a fost o greşeală. Locul lor era aici, să ia notiţe, să vadă că globalizarea nu se opreşte opunându-i-te, ci tocmai primind-o cu plecăciuni. Cine să ne mai vrea dacă spunem „Da” din prima şi necondiţionat? Chiar guvernul ar fi trebuit să se ocupe de nişte inscripţii de-a lungul traseului oficial, nişte „Fuck NATO!” şi „Bush, go home!”, să-i facem să creadă că, în fond, nu suntem cu nimic diferiţi faţă de ceilalţi.

Aşa, de ce să ne mai globalizeze când suntem deja globecalizaţi? În România, un arbitru care aplică un banal regulament de fotbal e decorat, iar cel care are asupra lui pancarte anti NATO e oprit la graniţă, pentru că noi, spectatori de profesie, uităm că democraţia nu numai că permite, dar are în primul rând nevoie de libera exprimare. Aici nu se azvârl cocktail-uri Molotov, ci în cel mai rău caz brichete, şi numai la fotbal, domeniul nostru de maxim interes.

Şi ce se vor plictisi liderii NATO! De la o fereastră a Palatului Parlamentului, Bush şi Brown vor pândi dezamăgiţi mulţimea de gură-cască. „Dear Gordon, ce-am fost şi ce-am ajuns! De când sunt preşedinte nu mi s-a întâmplat să nu strige unul ceva de Irak. Mă simt mic şi inutil”. „Look, George, un demonstrant antiglobalizare cu un cocktail Molotov!”. „Pe naiba! Nu vezi că bea din el?”.

Pe o altă latură a clădirii, Sarkozy le va face cu mâna manifestanţilor ce vor fi alcătuit din cartoane nudul primei doamne a Franţei şi va lăcrima la traducerea versurilor: „Multiubită doamnă Carla Bruni / Model de renume internaţional / Toţi fiii devotaţi ai naţiunii / Omagiază nudul dumneavoastră epocal”.