La casă sau la bloc?

Casă, dulce casă

de Elena Georgescu

Există, oare, vreun scriitor care să fi descris vreodată un apartament de bloc aşa cum a făcut-o Creangă cu bătrâna casă din Humuleşti? Sau cineva care să poată povesti despre un luxos cartier rezidenţial cu măcar jumătate din patima cu care Borges vorbeşte despre mahalalele vechi din Buenos Aires?

Un apartament la bloc e doar o cutie lipită de o altă cutie. Din peretele care te separă de celălalt, tu ai partea ta, celălalt pe a lui. Cum ai păşit peste pragul uşii de la intrare, totul e la comun: scara, ghena, uscătoria, liftul. Forma de proprietate comună are o valoare simbolică. În afara apartamentului, fiecare deţine cîţiva metri pătraţi din amprenta blocului, dar acel spaţiu se află oriunde şi nicăieri. Există, e al tău în acte, dar nu poţi planta flori pe el şi nu poţi întinde acolo un şezlong.

În acelaşi timp, o casă este ceva concret şi o formă de proprietate personală nealterată. Omul trăieşte în apropierea pământului, pe care îl stăpâneşte în mod direct. O casă oferă şi dreptul la un spaţiu extern, intim, bucuria de avea o grădină, de a ieşi din casă desculţ, de a-ţi bea cafeaua dimineaţa la umbra unui copac. Până şi câinele are posibilitatea de a trăi aşa cum e normal pentru rasa lui, în aer liber, nu alintându-se nefiresc în patul stăpânului.

Un vechi proverb românesc spune ca dacă nu sădeşti un copac, nu faci un copil şi nu ridici o casă, treci degeaba prin viaţă. Dacă stai la bloc, îţi rămâne, în principiu, o singură variantă.

Turnul de fildeş P+10

de Adrian Georgescu

Născut şi crescut în Bucureşti, locuind întotdeauna la bloc, am visat mereu să stau la casă. Transformarea acestui oraş, aflat într-o permanentă luptă cu el însuşi, ne face să ne revizuim până şi visurile.

Multe din vechile cartiere ale Bucureştiului au fost năpădite de clădiri agresive. Blocuri cu două etaje mai înalte decât media zonei parcă se sprijină cu coatele pe casele învecinate. Puţine zone au scăpat necontaminate de această ciumă, dar preţul unei case modeste cu o curte mică bate spre milionul de dolari.

Printr-o bizară răsturnare de situaţie, transportul în comun şi mersul pe jos au devenit soluţii mai relaxante şi mai eficiente de deplasare decât maşina personală. La fel, blocurile din rândul al doilea, ferite de zgomotul şi de praful arterelor principale, construite în anii 80 cu respectarea normelor antiseismice, reprezintă, în opinia mea, soluţii mai bune decât a-ţi construi o casă la 30 de kilometri de Bucureşti. Cazul Piperei, un gigantic bloc pe orizontală, cu palate înconjurate de smârcuri, este ilustrativ pentru acest tip cancerigen de urbanism.

Cred că etajele superioare încep să prezinte avantaje. De exemplu, în faţa blocului nostru se schimbă liniile de tramvai, iar în spate primăria ridică garajele. La etajul 1 este un infern, dar şase etaje mai sus nu e atâta zgomot, iar praful nu trebuie şters o dată pe zi. În plus, de sus poţi să vezi oraşul. Uneori, privit de la înălţime, chiar îţi creează iluzia că se poate trăi în el.

Costel, întregitorul de neam

Un român talentat ajunge în finala unui concurs TV, pe care o câştigă în mare parte graţie votului acordat de public. Din acest public, o felie importantă a fost compusă din români. Aşadar, de ce ne bucurăm? Că am câştigat un concurs al cărui rezultat a fost în mare parte decis de noi înşine?

Această scaldă colectivă în emoţie – manifestată prin mesaje tip: “Costele, ai demonstrat lumii întregi că suntem un popor talentat. M-ai făcut să mă simt mândru că sunt român” – arată că ne credem reprezentaţi de Costel Busuioc. Dar suntem? Ne asumăm imediat succesul lui, nu şi drumul pe care l-a parcurs până a ajuns acolo. Fiecare se vede un “Costel Busuioc” încă nedescoperit, un dârz luptător din fotoliu, un tip solidar cu românii de pretutindeni, dar care n-ar ieşi în stradă nici dacă guvernul ar interzice mâine respiraţia.

Ministerul Culturii îi oferă o bursă lui Busuioc, dar unde era statul român când “Pavarotti din Banat” păzea oi sau spăla vagoane în gară? Să nu atribuim însă aceste trăsături exclusiv conducătorilor. Şi ei sunt “ai noştri”, ca şi Costel. Majoritatea dezvoltăm acelaşi complex al omului nebăgat în seamă, o manie naţională a persecuţiei clădită în anii în care învăţam că Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au fost lideri militari de anvergură europeană. În numele solidarităţii de neam, care ne face imuni la aproape orice formă de obiectivitate, am vândut, de exemplu, Europei fotbalistice ghete obişnuite, aurite doar cât să sclipească. Este şi acesta un mod de a determina evoluţia, aşa cum hackerii – un alt motiv de mândrie naţională – sunt cei care forţează un sistem să găsească modalităţi de apărare.

Bineînţeles, toţi renunţă la obiectivitate când e vorba să-şi voteze compatrioţii, însă niciun neam nu face din asta o miză. Eurovision-ul, unde apar an de an piese furate, tăvălite uşor prin pesmet sonor şi prezentate drept originale, stârneşte în România un interes mai mare decât integrarea europeană. Probabil că dacă Premiul Nobel s-ar acorda prin televoting, ar fi suficient ca un român să fie nominalizat pentru a câştiga.

Iar dacă se va încerca vreodată construirea unui Turn Babel, sigur se va face cu români. Dumnezeu nici n-ar trebui să se ostenească în a dărâma îndrăzneaţa construcţie. Ar fi suficient să organizeze concursuri TV. Dintre cei mai talentaţi “Fii ai lui Babel”, câţiva ar participa, restul i-ar vota.

Şapte păcate 2.0™

Biserica Catolică a lansat generaţia următoare de păcate, acum cu sută la sută mai multă pedeapsă. Ce antivirus e însă acela care identifică problemele – şi asta într-un mod discutabil -, dar care nu prea oferă soluţii pentru eliminarea lor?

Biserica Catolică denumeşte “păcate” nişte fapte cu care majoritatea nu suntem de acord sau pe care le considerăm nedrepte. În cazul unora însă ar fi de discutat. De exemplu, clonarea umană este evident o batjocură la adresa omului, dar dacă prin limitarea ei la modificarea genetică a unor ţesuturi s-ar putea trata cancerul?

Această listă de păcate cu “rezonanţă socială” aduce mai mult a platformă electorală. Şi nu e vorba de o politică obişnuită, a unui partid, reparabilă în câţiva ani, ci de una care poate produce modificări pe durata unor milenii. De câte ori Biserica Catolică a pus pedeapsa înaintea faptei îndreptătoare de rău, sentinţa înaintea dialogului, de câte ori a operat modificări acolo unde nu trebuia, de atâtea ori a greşit. Schimbarea Crezului, crimele Inchiziţiei, acordarea de indulgenţe şi teza infailibilităţii papale constituie doar o mică parte dintre exemplele care se pot da în acest sens.

E inutil şi primejdios să scoţi un “update” de formă la timpurile moderne fără să te adaptezi de fapt la realitate. De exemplu, mijloacele contraceptive fiind interzise şi cum masturbarea este şi ea un păcat, unui bun catolic i se pot naşte, pe lângă ceilalţi şase copii preexistenţi, cvadrupleţi. Neavând voie să fie “excesiv de bogat”, el inevitabil “va provoca sărăcie”. De asemenea, e foarte posibil ca una dintre odrasle să se apuce de consum sau de trafic de droguri. Mi se pare că acest tip păstrează foarte puţine şanse, şi acelea pur teoretice, la Judecata de Apoi.

Pe lista păcatelor moderne se află “contribuţia la adâncirea diferenţei dintre săraci şi bogaţi”, “acumularea excesivă de avere” şi “provocarea sărăciei”. Nu vi se pare ceva redundant aici? Seamănă cu lucrarea unui PR, de parcă trebuia neapărat să dea şapte. În plus, “excesiv” înseamnă să ai mai mult decât îţi trebuie. Dar cine ştie exact cât îi trebuie? Câte bunuri trebuie să posede un bun catolic pentru a nu risca să ardă în Iad? Poate avea televizor cu plasmă sau cuptor cu microunde? Şi cine judecă excesul? Biserica Catolică, deţinătoarea, după unele surse, a unei averi de 15 miliarde de dolari? Se spune că aceşti bani nu sunt ai instituţiei, ci ai credincioşilor din întreaga lume, însă cum exact beneficiază de ei, de pildă, ţăranul sărac lipit din Bolivia? În schimb, conform AFP, numai în Statele Unite Biserica Catolică a cheltuit într-un singur an, cel precedent, 615 milioane de dolari pentru cazurile de abuz sexual în care erau acuzaţi membri ai clerului.

Adaptarea la realităţile lumii moderne nu trebuia să presupună o negare in totalitate a progresului. Lumea nu are nevoie de un alt sistem care să interzică, să legifereze şi să pedepsească – pentru asta avem guvernele -, ci de unul care să călăuzească, să ajute şi să separe cât mai bine Lumina de Întuneric.

Iisus nu a spus niciodată “nu face acest lucru pentru că aşa spune Legea”, ci a dezbătut, a interpretat şi a exemplificat cu ajutorul parabolelor, întregind astfel Legea. Or, această metodă dispare din arsenalul comunicaţional al Bisericii Catolice, unde dialogul ecumenic e transformat în comunicat de presă.

Umanismul, deschiderea şi toleranţa care au caracterizat primatul Papei Ioan Paul al II-lea încep să fie înlocuite, sub conducerea lui Benedict al XVI-lea, de ordonanţa de urgenţă, de parcă frica şi nu iubirea de aproape ar trebui stimulată în om. Din nou se simte aceeaşi preocupare pentru “morală” şi “etică”, moştenire a scolasticii, dar niciun cuvânt despre “dragoste”, fără de care, aşa cum spune Apostolul Pavel, poţi să-ţi împarţi toată averea pentru hrana săracilor şi poţi să-ţi dai trupul să fie ars şi tot nu îţi va folosi la nimic.

În schimb, dacă poluezi şi nu mărturiseşti, spune Monseniorul Gianfranco Girotti, vei ajunge sigur în Iad. Domnia sa nu ne lămureşte însă unde se termină “greşeala” şi unde începe “păcatul”. Toţi distrugem mediul înconjurător, pentru că interacţionăm cu el. De pildă, venim pe lume ţipând, deci poluînd fonic. Mai apoi, conducem maşini. Recunoaşte Biserica Catolică normele Euro 4 sau trebuie să ne mai străduim?

De fapt, ţinând cont de metoda prin care se semnalizează reuşita sau nereuşita alegerii unui Papă, cu acea repetabilă dâră de fum, mi-e teamă că, după propriile norme, şi membrii conclavului ar avea de dat unele explicaţii la întâlnirea cu Superiorul.

Diferenţa mare de vârstă între soţi

Doar o cifră

de Elena Georgescu

Când vine vorba de dragoste, vârsta e doar o cifră. Ea nu te poate împiedica să simţi şi nu decide în locul tău pe cine să iubeşti. Cea care nu te lasă în pace e, de fapt, societatea. Când apare pe stradă un cuplu în care diferenţa de vârstă este evidentă, apar şi etichetele de genul “interesat”, “pedofil”, “vânător de avere”. Cineva va spune mereu că e ceva putred sau dubios, iar perechea este numită, în cel mai bun caz, “ciudată”.

E ca şi cum nu am avea voie să ne indrăgostim de o persoană din altă generaţie sau altă clasă socială, cu un alt statut sau de o altă rasă, de parcă tot ce ne deosebeşte ar trebui să ne şi despartă. Sigur că diferenţa de vârstă poate implica deosebiri la nivelul ideilor, al valorilor sau al modului de viaţă, dar astfel de lucruri ameninţă orice cuplu.

Nu putem privi omul ca pe o maşină, judecându-i starea şi posibilităţile după kilometraj. Nu există scală pentru măsurarea iubirii, iar relaţia dintre doi indivizi nu respectă legile algebrei. În 1943, când Chaplin s-a căsătorit cu Oona O’Neill, mai tânără decât el cu 37 de ani, nu păreau să aibă multe în comun. În 1977, când Charlie a murit, aveau 8 copii şi traversaseră împreună mulţi ani de iubire.

Ce e mai rău într-un cuplu? Cei doi soţi să fie separaţi de ani, dar să împărtăşească sentimente, ori să fie de aceeaşi vârstă, dar să fie o distanţă de ani-lumină între ei?

Puterea de a îmbătrâni

de Adrian Georgescu

Nu, nu e vorba de sex şi nici de “ce zice lumea”. Sau nu în primul rând. Este vorba mai ales de putere şi de exhibarea ei. Când cineva îşi alege un partener cu, să zicem, 30 de ani mai tânăr, vrea de obicei să transmită lumii că este “în putere”, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere material.

E vorba de acceptarea îmbătrânirii ca preambul al morţii. Nimeni nu vrea să îmbătrânească, însă tuturor ni se întâmplă. Într-o lume obsedată de performanţă şi de cultul propriului trup, vrem cu tot dinadinsul să ţinem pasul. Cursa nu se poartă însă cu ceilalţi, ci cu noi înşine. Un tip de 60 de ani gonind alături de o fetişcană într-o decapotabilă sau o femeie de aceeaşi vârstă îmbrăcată în fustă mini sunt orice, numai portrete ale tinereţii nepieritoare nu. Mai degrabă, caricaturi ale unei senectuţi rătăcite pe drum. Nu este “trăieşte iute şi mori tânăr”, motto al generaţiei ajunse acum la vârsta a treia, ci mai degrabă “îmbătrâneşte iute şi trăieşte murind”.

Da, există cazuri în care vârsta e o banală cifră, dar sunt excepţii. Cred că fiecare are nevoie de o oglindă în care să se privească. Uneori e posibil ca acest refuz al morţii să se petreacă natural, pentru că omul simte – cazul lui Chaplin sau cel al lui Anthony Quinn – că ea e departe. De cele mai multe ori însă presupun că e vorba de teama care ne transformă din fiinţe umane în colecţionari vanitoşi de fiinţe umane.

Un om ca o floare

„Goana după aur”. Adoarme cu capul pe masa pregătită pentru revelion, aşteptând-o. Se visează strălucitor, amuzant, distrându-şi invitatele. Înfige două furculiţe în pâinişoare şi le preface în dans. O mustăcioară şi doi ochi negri plutesc ireal pe deasupra tacâmurilor, ca nişte păsări desenând rotocoale prin aer. Să râzi, să plângi?

Se trezeşte. Lumânările au ars. Din pragul uşii, ascultă câteva secunde zarva petrecerii, apoi îşi ridică încet gulerul şi iese. Se apropie de fereastra luminată în spatele căreia oamenii se distrează. Vagabondul priveşte, iar umerii îi cad. Este imaginea Singurătăţii Absolute, zugrăvită din câteva tuşe de nemişcare.

Sau invers. „Monsieur Verdoux” numără bancnotele cu o viteză incredibilă, prefigurând maşina care peste câteva decenii va executa această operaţiune. Este, în acelaşi timp, continuarea mişcării demonice pe care banda rulantă i-a imprimat-o muncitorului în „Timpuri noi”. Stingând luminile, criminalul în serie urcă scara spre dormitorul din care o voce feminină enervantă îl cheamă. Răspunde moale şi hipnotic – „Yessss, my dear” -, ca un şarpe încolţindu-şi prada. În capul scării se opreşte şi, privind luna, recită câteva versuri, după care intră să ucidă. Şi te cutremuri de râs.

„Luminile oraşului”. Ieşit din închisoare, vagabondul cutreieră străzile. Este singura scenă din toate cele în care a întrupat acest personaj în care Chaplin nu are bastonul, simbolul demnităţii sale, acul cu care se apăra ca o albină. Nişte copii îl chinuiesc, apoi o vede în vitrină pe fata căreia el îi plătise operaţia pentru redarea vederii. El ştie, ea află, fata îi întinde o floare celui care i s-a oferit cu totul, iar imaginea se stinge peste ochii lui arzând ca doi tăciuni aprinşi. Cum să nu plângi?

Priviţi-l în „Luminile rampei” cum imită o floare şi vă veţi da seama că, de fapt, a fost o floare. Nu există om care să privească silueta vagabondului şi să nu fie cotropit de un sentiment amestecat de bucurie şi tristeţe, ca atunci când deschizi un sertar căutând ceva şi dai peste fotografiile din copilărie. Patina legat la ochi pe buza unui hău, se strecura printre picioarele poliţiştilor, o tigaie primită în cap îl făcea să valseze divin pe marginea bordurii, stâlpii de iluminat se înclinau în faţa sa. A transformat globul pământesc într-o minge uriaşă cu care doar el ştia să jongleze, a inventat filmarea inversă, însă şi o limbă nouă, în care cuvinte inexistente încovoiau microfoanele, dar în cea mai mare parte a vieţii sale a spus totul fără ca măcar să rostească o vorbă.

Există, în „Piciul”, o secvenţă stranie de reverie. Chaplin se visează în Rai, unde curtează un înger, apoi cade, împuşcat de un poliţist. Peste ani, a scris un scenariu pentru fiica sa, Victoria, în care o fetiţă se naşte cu aripi de înger şi este ostracizată de lumea în care trăieşte. Trebuia să fie următorul lui film, dar Charlie a murit în somn în noaptea de Crăciun a anului 1977 şi aripile au rămas la el.

Terorişti, păzea!

SRI a organizat un amplu exerciţiu tactic de simulare a unei intervenţii contrateroriste. De câte ori se organizează o astfel de intervenţie, mi-l amintesc pe Omar Haissam urcând în avion sub stricta observaţie a cremei spionajului românesc sau pe Gregorian Bivolaru decorporalizându-se prin vamă. De ce nu o iau serviciile secrete cu începutul, organizând un “exerciţiu tactic de simulare” pe Insula Copiilor din Herăstrău? Tema: “Identificarea şi neutralizarea grupelor mici și mijlocii, aflate în misiune sub acoperirea unei petreceri cu grădiniţa”. Asta, dacă flota pe care-o mai avem ar permite traversarea lacului.

În acelaşi timp, presa scrie că Bucureştiul e descoperit în faţa unui eventual atac bioterorist. Nu-i adevărat. E drept, dacă în timpul întoarcerii păsărilor călătoare, una din zece scapă un găinaţ peste oraş, acesta intră în colaps. În ţara în care codurile portocaliu şi roşu se schimbă mai repede ca luminile semaforului, haldele de steril se deplasează mai repede ca trenurile, iarna circulăm în oraş cu sania, după o ploaie torenţială cu barca, apoi iese soarele şi ne împotmolim în asfaltul topit.

În faţa teroriştilor suntem însă invulnerabili. Ce să ne facă Osama bin Laden? Să blocheze principalele căi de acces? Sunt blocate. Autostrada Bucureşti – Braşov va rămâne pentru mulţi ani autostrada Bucureşti – Bucureşti. Maşini-capcană? Le avem deja. Sunt cele lăsate cu avariile pornite pe prima bandă a străzii, deşi în apropiere sunt locuri libere de parcare.

Un virus strecurat în reţeaua de apă potabilă? E deja fumat. Acum două săptămâni, “dintr-o regretabilă eroare” a angajaţilor Regiei Autonome de Apă şi Canal din Iaşi, apa de la robinet era maro şi mirosea a hoit. Dar nici în groapă nu suntem în deplină siguranţă. După ce că avem antene GSM montate pe blocuri, fără metode minime de protecţie a locuitorilor împotriva radiaţiilor, mai nou ele sunt amplasate şi în cimitire, de parcă am vrea să fim siguri că ne vom prezenta cu trei capete și solzi la Judecata de Apoi.

Terorişti, nu suntem o ţintă pentru voi, ci o şcoală. Aici ar trebui să veniţi la perfecţionare, nu în misiune. Ce să faceţi voi mai mult decât Videanu? Să puneţi bombe? Oriunde le-aţi plasa, veţi ajuta la asfaltare. Un atac cu gaz toxic? Până să-l eliberaţi, v-aţi prăbuşi sufocaţi la trecerea unui camion care face fum cât două combinate. Vreţi să aruncaţi în aer un baraj? Au început inundaţiile, iar autorităţile locale deja studiază varianta asta ca măsură de salvare. Acţiuni pe termen lung pentru idiotizarea populaţiei? Avem emisiuni de divertisment.

Şi cum ar ajunge un terorist în Capitală? Cu trenul? Ar îngheţa câteva ore într-o haltă, pentru că CFR-ul e în grevă de avertisment. Cu maşina? Blocat în trafic, şi Carlos Şacalul ar înghiţi conţinutul fiolei cu cianură pe la podul Otopeni. Dacă ar lua taxiul, l-ar ocoli într-atât, încât şi-ar ruina organizaţia. Şi chiar dacă ar ajunge în Bucureşti, nu s-ar descurca, pentru că sunt indicatoare rutiere către Ploieşti, Giurgiu, Alexandria, chiar Sofia, însă aproape nici unul spre centru.

Nu e de voi aici, unde facem simulări serioase, dar intervenim la mişto în situaţii reale. Sunteţi antrenaţi să rezistaţi nervos în orice situaţie? Aşezaţi-vă la coadă la Administraţia Financiară.

Aşadar, terorişti, vreţi să paralizaţi Bucureştiul? Mai aveţi puţină răbdare: au început să bage poliţişti în intersecţii.