Medicina tradiţională sau medicină naturistă?

Bagheta magică

de Elena Georgescu

Medicina, oricare ar fi forma ei, lucrează cu un material rigid, imposibil de prelucrat: viaţa omului. Cinic vorbind, dorinţa noastră de a ne îndrepta cât mai sănătoşi către moarte a permis acestei meserii să se ridice în rang şi valoare, singurul beneficiu real pe care ni-l livrează fiind alinarea durerii. Dincolo de calmante, numai Dumnezeu ştie.

Din acest punct de vedere, medicina tradiţională vorbeşte deschis şi îşi recunoaşte limitele. Nu minte, nu menajează, nu încurajează inutil. Medicina alternativă vine însă către noi pe poteci alunecoase şi umbrite. Trei frunze înmuiate în alcool devin elixirul tinereţii, un unguent mirosind a smoală ne poate reda sănătatea nouă şi urmaşilor noştri.

În mod normal, nimeni nu ar crede aşa ceva, însă când situaţia este disperată, disponibilitatea omului de a întrezări un miracol, înclinaţia lui către gândirea de tip magic creşte proporţional cu gravitatea bolii. Medicina alopată este acolo, la momentul şi locul potrivit, ca o fată bătrână care tocmai a sedus un orb şi se pregăteşte să-l ducă spre altar.

Şi toate aceste emisiuni sau reviste care predică virtuţile clarvăzătorilor şi ale siropului de cătină, când singurul mecanism care funcţionează este efectul placebo! Aş vrea să văd un singur cabinet de „medicină naturistă de urgenţă”, dar, din păcate, această ramură deţine privilegiul ridicării din umeri de după intervenţie, după care urmează tăcerea.

Reparaţii cu pickhammer-ul

de Adrian Georgescu

Medicina naturistă nu trebuie să intre în scenă atunci când nu se mai poate face nimic. Bineînţeles că atunci când am o infecţie la un dinte iau antibiotice şi când îmi rup un picior mă duc la un chirurg. Când vreau mai degrabă să previn decât să vindec, esenţa în fapt a medicinei, prefer substanţele naturiste: ele nu repară într-o parte, distrugând în alta.

Să nu uităm că medicina clasică provine din cea căreia acum îi spunem alternativă. Bizară inversare de termeni! “Cea mai mare parte a terapeuticii contemporane provine constă din superstiţii cărora li s-a pus un nume grecesc. Dacă în 1900 un vraci vindeca prin sugestie, medicii izbucneau în râs, pentru că la vremea aceea credeau numai în lucruri materiale, cum ar fi muşchiul şi osul; astăzi practică aceleaşi superstiţii sub numele de medicină psihosomatică”, scria Ernesto Sabato.

Medicina care se serveşte de raze şi de substanţe chimice are, pe lângă succese, eşecuri pe care ezită să şi le treacă în CV. Leacul cancerului întârzie să apară, şi, în timp ce pacienţii sunt bombardaţi cu aceleaşi citostatice şi radiaţii ucigătoare ca acum câteva decenii, multe laboratoare de top din lume se întorc neputincioase spre “ierburi” şi “leacuri băbeşti”.

Apoi, pe măsură ce apar noi leacuri la bolile “clasice”, răsar şi unele aproape de netratat. Boala vacii nebune, HIV, sindromul sever acut respirator sau Ebola, iată câteva dintre maladiile apărute la care ştiinţa a dat un răsunător chix.

Pantalonii lui Obama

Săptămâna trecută, o singură ştire de politică externă a fost analizată pe toate posturile: un candidat la preşedinţia Americii poartă pantaloni cusuţi în România.

Paradoxul este că într-o ţară cu atâtea „CNN-uri” lipseşte exact acel gen de abordare pe care îl găseşti la postul luat ca model. Aici, „breaking news” poate fi „o barză şi-a făcut cuib pe sediul primăriei din Dorohoi”, iar emisia se întrerupe când un viceadjunct de subsecretar de stat susţine o conferinţă de presă.

Când există, informaţia adevărată îşi pierde noima, întrucât este livrată în regim de fast-food, printre nimicuri. Ea trebuie consumată, asimilată şi eliminată apoi rapid din organism. Interminabilele emisiuni de analiză uşurează purgaţia, pentru că se concentrează aproape exclusiv asupra politicii româneşti, unde se întâmplă mereu acelaşi lucru. Doi oameni joacă poker, fiecare având aşi în mânecă, bâte pe genunchi şi aliaţi vremelnici la masă.

Nu spun că media ar trebui să se concentreze în egală măsură pe evenimentele politice româneşti şi pe cele externe, dar aş vrea să văd măcar o emisiune de analiză aprofundată şi pertinentă a unui foarte interesant proces electoral, anume cel din SUA. Acolo, din partea republicanilor a fost desemnat John McCain, candidatul cel mai îndepărtat de ideile tradiţionale ale partidului său. În tabăra democraţilor, lupta se dă între Hillary Clinton şi Barack Obama, şi oricare din ei va accede în finală, va fi o premieră în istoria Americii. Prezentarea mea se opreşte aici, cu ceea ce ştiţi şi dumneavoastră, întrucât nu am nici spaţiul, nici competenţa de a o transforma în analiză.

Avem însă mulţi analişti şi comentatori politici care ar trebui şi ar putea să o facă. Cel puţin aşa sunt prezentaţi pe micile ecrane: prenume, nume, liniuţă, analist politic. De ce oare, cu puţine excepţii, aceşti domni aleg să procedeze ca nişte critici de artă ce explică tâlcul unor caricaturi? Aproape seară de seară, vedem aceeaşi emisiune „Băsescu versus Tăriceanu” sau „Năstase versus Geoană”. Diferă doar decorul şi modul în care e pusă lumina pe cei doi.Dinspre America, doar pantalonii lui Obama au fost analizaţi pe toate posturile.

De fapt, ştirea originală, publicată în „La Stampa”, nu spunea nimic despre ţara noastră, până când cineva de aici şi-a amintit că respectiva firmă italiană are ateliere aici.Am fost informaţi că pantalonii în cauză au mărimea 52 şi că partea de jos „nu trebuie să depăşească diametrul unei cupe de şampanie”, nu însă şi care ar putea fi principalele direcţii de politică externă ale purtătorului lor, dacă va ajunge preşedinte. Am aflat că staff-ul electoral al lui Hillary Clinton e acuzat de publicarea unei imagini în care Obama apare cu turban, dar nu şi care este poziţia candidatei despre dezvoltarea scutului antirachetă.

Şi iată cum ne câştigăm locul în geopolitica mondială graţie unei bucăţi de pânză care-l acoperă nu doar pe Barack Obama, ci şi pe fostul premier japonez Koizumi, pe principele Felipe de Spania sau pe candidatul la prezidenţialele din Rusia, Dimitri Medvedev. Dacă ne luăm după cum sunt prezentate alegerile din SUA la televiziunile autohtone, românul care poate influenţa cel mai mult mersul istoriei nu este Băsescu şi nici Tăriceanu. Este un croitor anonim care, dacă face un crac mai scurt sau greşeşte croiala în acea parte delicată a pantalonilor, poate crea un inconfort cu consecinţe grave pentru pacea mondială. Ori invers, nu-i exclus ca peste vreo doi ani, preşedintele rus şi cel american să descopere că, printre atâtea divergenţe de opinie, au şi ceva în comun: nişte pantaloni care au făcut primul pas în viaţa politică pe meleaguri româneşti.

Acest tip de abordare va continua. Este prea mare miza la masa de poker şi ea creşte cu fiecare zi. Nici unul dintre jucători nu are interesul să strige „sec” şi să arate cărţile. Subiectele importante vor fi prezentate în stil de tabloid, iar cafturile politice locale drept nişte evenimente cu impact planetar. Dacă vor exista emisiuni de analiză despre alegerile din State, ele vor fi făcute de Zina Dumitrescu sau de Cătălin Botezatu.

Sunt valabile superstiţiile?

De ce ne-am certat?

de Adrian Georgescu

Uneori, soţia mea intră în sufragerie şi-mi spune pe un ton acuzator: “Iar ai lăsat cuţitul cu tăişul în sus!”. Sau “Ai vărsat sarea”. Concluzie: “O să ne certăm”. Evident, se întâmplă. Este puterea granulelor de clorură de sodiu sau cea a lamei de oţel de neoprit?

Nu. Pur şi simplu, omul se programează singur. E ca şi cum ţi-ai inventa un şef şi ai începe să asculţi de ordinele lui doar ca să-ţi complici niţel viaţa. Este acelaşi mecanism care funcţionează în cazul ghicitoarelor şi al zodiacelor: când vrei să se potrivească, întotdeauna se va potrivi ceva. După cum spunea Francis Bacon, “Miezul oricărei superstiţii este că oamenii observă de câte ori un semn se îndeplineşte, niciodată când nu”.

Nici o superstiţie recunoscută oficial nu spune: “Dacă bei mai puţin de patru beri ai ghinion”. În schimb, majoritatea interzic ceva, de parcă ar fi rude cu poruncile divine. |nţeleg de ce nu e bine să ucid, dar de ce nu e bine să arunc gunoiul după lăsarea întunericului? Ce fac laponii în timpul nopţii polare, stau pe un munte de gunoi? “Dacă pui o lingură sub pernă, va ninge”. Da? Încearcă asta în Sahara!

Ştiaţi că “dacă omori o albină în casă, vei avea în curând un oaspete nepoftit cu care te vei certa”? Asta chiar mi s-a întâmplat. O albină a intrat pe geam şi m-a înţepat, aşa că, în legitimă apărare, a trebuit s-o omor. Apoi a venit nevastă-mea acasă.

Acuma, nu ştiu exact de ce ne-am certat. Că ucisesem albina, că găsisem un ac – semn clar de sfadă – înfipt în braţul meu, sau pentru că, frecând locul înţepăturii, am vărsat nişte sare pe masă? Asta e o altă mare problemă a superstiţiilor: nu ştii niciodată exact de la ce ţi se trage.

E ca în povestea cu tipul de 80 de ani care a văzut două pisici bătându-se, semn de moarte sigură, iar omul chiar a dat colţul. E drept, nu atunci, dar peste fix 13 ani.

Inexplicabil nu înseamnă neadevărat

de Elena Georgescu

Cred in lucrurile care rezistă vremii, iar, din acest punct de vedere, superstiţiile stau alături de Teorema lui Pitagora sau de Mica Serenadă a lui Mozart.

Veţi spune că o teoremă rezistă probei timpului doar pentru că este demonstrabilă, în timp ce într-o superstiţie nu există nicio legătură logică între cauză şi efect. „Ultima teoremă a lui Fermat”, deşi are un enunţ extrem de simplu şi conţine un adevăr verificabil, nu a putut fi demonstrată timp de 357 de ani. Nici anomalia dilatării termice a apei nu a fost încă explicată pe de-a întregul, nici mecanismul producerii alergiilor sau a transei hipnotice.

Toate sunt mistere încă de nedesluşit, aşa cum sunt şi superstiţiile, ale căror raţiuni au existat, probabil, acum mii de ani, dar care s-au pierdut. Dar de ce ar trebui să le explicăm? Dacă observ că un cuţit cu tăişul în sus aduce ceartă, prefer să fiu mai atentă cu tacâmurile.

Superstiţiile au de multe ori un bun efect psihologic şi motivaţional. Dacă un fotbalist se simte mai bine strecurându-şi câteva fire de iarbă în sân la intrarea pe gazon, de ce n-ar face-o? De fapt, superstiţioşii nu au niciodată o problemă cu micile lor obiceiuri, doar ceilalţi sunt deranjaţi de ele. De parcă ar trebui toţi să fim la fel, să avem aceleaşi idei, credinţe sau sentimente.

„Evitarea superstiţiilor este tot o superstiţie”. Ştii cine a spus acest lucru, iubitul meu soţ? Acelaşi Francis Bacon.

Kosovo şi ce alegem să uităm

În timp ce Iugoslavia se fărâmiţează în continuare, ca un biscuit căzut pe podeaua unei cantine aglomerate, în noi toţi există un sârb şi un albanez care se luptă. Spre deosebire însă de războiul adevărat, purtat pe criterii etnice în Kosovo, conflictul nostru interior nu durează mult. Alegem rapid o tabără şi neglijăm total argumentele celeilalte, mod de gândire perfect normal într-o ţară în care, dacă nu eşti cu Băsescu, trebuie să fii cu Tăriceanu şi invers.

Românii care sprijină necondiţionat cauza sârbă uită că au conaţionali peste graniţa de sud-vest care sunt denumiţi „vlahi” şi nu au dreptul la educaţie în limba maternă. Sau că România însăşi a apărut pe hartă pentru că, la un moment dat, cei 90 la sută care vorbeau aceeaşi limbă au primit dreptul de a deveni un stat.

Ceilalţi uită că nimeni, niciodată, nu a putut (sau nu a vrut) să explice până unde merg aceste generoase principii ale autodeterminării şi independenţei. Kosovo era, din 1999, sub autoritatea ONU. După eşecul negocierilor privind statutul zonei purtate între guvernul sârb şi cel provizoriu kosovar, acesta din urmă a declarat unilateral independenţa provinciei. Ca girant, ONU trebuia să procedeze asemenea judecătorului care nu le permite juraţilor să părăsească sala deliberării până când n-au căzut toţi de acord.

În câteva ore însă, cele mai importante ţări din UE au recunoscut oficial noul stat. La fel de promptă ar fi reacţia Germaniei dacă importanta minoritate turcă din această ţară ar cere aceleaşi drepturi ca albanezii din Kosovo? Sau a Franţei, în cazul maghrebienilor? Cum se face că Marea Britanie a recunoscut rapid noul stat, dar a refuzat mereu categoric, în ciuda miilor de victime, independenţa Irlandei de Nord?

Unii vor spune că sunt diferenţe de nuanţă între cazuri. Aşa este. Întotdeauna sunt. În antichitate, filosofii şcolii megarice cautau să demonstreze prin argumente paradoxale imposibilitatea gândirii însăşi. Cum să răspunzi la întrebarea „Câte boabe de grâu pot forma o grămadă?”. Astăzi, gândirea a devenit imposibilă nu din pricina argumentelor paradoxale, ci tocmai pentru că problemele conţin nuanţe interpretate mereu în acelaşi sens. La întrebarea „Câţi indivizi de acelaşi fel pot forma o naţiune cu drept de autodeterminare?”, răspunsul este: „Câţi considerăm noi”.

Dar o problemă nu se rezolvă aşa, adaptând ipoteza pentru a putea demonstra concluzia, decât dacă vrei să mai apară şi alte probleme. În locul unei minorităţi albaneze pe un teritoriu sârbesc avem acum o minoritate sârbă pe un teritoriu albanez. Vor avea noii minoritari dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat suveran recognoscibil pe loc de marile puteri? Puţin probabil.

Cert e că, pentru a câta oară?, cutia Pandorei e redeschisă în Balcani. Ies din nou la iveală lăcomia, vanitatea, calomnia, minciuna, invidia şi violenţa, în timp ce speranţa dârdâie de frică înăuntru. Ce contează? Important e să faci, asemenea zeilor din Olimp, astfel încât cutia să fie deschisă cât mai departe de casa ta.

Vorbitul la telefon

Obiectul de cult

de Adrian Georgescu

E zece seara, eu scriu, nevastă-mea vorbeşte de trei ore la telefon cu o prietenă. Ce naiba şi-or mai spune? Tocmai ce-am fost în vizită la ea, unde au mai vorbit patru ore.

Nu mă miră că meseria de telefonistă e singura în care forma la masculin, practic, nu există. Aţi văzut vreodată un „telefonist”? De câte ori v-aţi aflat într-un taxi şi aţi auzit o voce masculină în staţie? Niciodată. Sunt prea îndrăgostite de acest obiect. De fapt, „Alo, bună ziua, aş dori un taxi la …”, „O secundă”, …, „206, în patru minute” e cea mai scurtă convorbire telefonică pe care o poartă o femeie.

Şi ce diferenţă între cum vorbesc ele la telefon şi cum o facem noi! Se aşază confortabil în fotoliu ca într-o cadă plină cu spumă, în timp ce, de obicei, un bărbat vorbeşte stând în picioare sau mergând. Convorbirile mele rareori depăşesc un minut, pe la 1’30” încep deja seria de „OK”, „Bine”, „Hai că vorbim”, la două minute deja am terminat fondul de cuvinte şi încep „îhî”-urile. Pentru noi, telefonul este o unealtă, ca o cheie franceză, pentru ele un obiect domestic de cult, ca televizorul. Noi îl folosim, ele îl adoră. Mă întreb cum ar suna un ordin de luptă transmis prin telefon de către o femeie alteia? „Ai văzut uniformele duşmanului? Nu-i aşa că arată mai bine ca ale noastre? …”, plus încă trei ore, până la armistiţiu.

În jurul anului 1870, Graham Bell şi Elisha Grey se aflau într-o luptă strânsă pentru patentarea unui aparat ce putea transmite electronic vocea la distanţă. Atunci a învins bărbatul, dar în timp a câştigat femeia.

Diferenţa

de Elena Georgescu

Femeile vorbesc mai mult la telefon pentru că petrec mai mult timp acasă. Este o consecinţă a modului în care se împart de obicei responsabilităţile în familie. În timp ce un bărbat îşi permite mai degrabă să „evadeze” spre o cârciumă ca să dezbată verzi şi uscate cu prietenii, femeia are grija oalei care fierbe, a cămăşilor care trebuie călcate şi a copilului care încă nu s-a apucat de teme.

Dar ea nu este numai mamă, soţie şi gospodină, ci şi o fiinţă socială. Pentru a nu pierde contactul cu exteriorul din mijlocul operaţiunilor casnice, a descoperit telefonul ca mijloc de evadare.

În general, bărbaţii susţin că discuţiile feminine la telefon ar fi puerile, frivole sau fără cap şi coadă. Ca şi cum, dacă unul dintre ei a pictat Gioconda, iar altul a scris „Divina comedie”, toţi ar putea să o facă şi numai acest lucru i-ar preocupa zilnic. Obiectivul serios şi important, nu „fleacurile” şi „trăncăneala”. Or, viaţa e compusă din lucruri mărunte, fiecare având sensul lui, şi nu ţin minte ca un sistem filosofic născocit de un bărbat, în ciuda măreţiei sale şi a aparentei sale valabilităţi eterne, să fi servit practic la ceva, până la a fi înlocuit de un altul.

Dacă aş conduce o companie de telefonie, aş introduce tarife diferenţiate pe sexe. Cum femeia trăncăneşte ore în şir, înseamnă că ea valorizează mult mai bine acest mijloc de comunicare, deci este un client bun. Cum bărbaţii transmit doar esenţialul, ar trebui să le preţuim cum se cuvine cuvintele pline de miez.

Faza marilor penetraţii

Adriean Videanu este chirurgul căruia îi reuşesc toate operaţiile. E numai vina pacienţilor că nu supravieţuiesc.

Consiliul General al Primăriei Capitalei a aprobat miercuri un proiect de anvergură: construcţia unei şosele alternative la DN1, care va costa 140 milioane de euro şi va fi gata în 30 de luni de la data începerii lucrărilor.

Şoferi care circulaţi bară la bară în nordul Capitalei şi faceţi trei ore până la Aeroportul Otopeni, vă bucuraţi? Înseamnă că nu aţi citit cu atenţie până la capăt. „ … de la data începerii lucrărilor”. Or, nu se ştie exact când vor începe lucrările. Sigur este că nu până la alegerile din vară. „Primăria nu va deschide un şantier nou până la alegeri. Acum ne aflăm la faza de acorduri fine a lucrărilor începute, de-abia de acum încolo urmează faza marilor penetraţii şi pasaje”, a declarat Adriean Videanu. Dacă, de pildă, lucrările de pe Bulevardul Ştefan cel Mare sunt în „faza acordurilor fine”, înseamnă că Primăria finisează cu excavatorul, pickhammer-ul şi betoniera.

Să ne întoarcem însă la megaproiectul pus pe aşteptare, o arteră nouă care va avea 9,5 kilometri lungime şi urmează să decongestioneze traficul de pe DN1. Când lucrările se vor fi terminat, peste 30 de luni şi alte câteva, se va fi reuşit un by-pass perfect la o inimă care a încetat să bată. La acea dată, cel puţin aşa susţin prognozele oficiale, tronsonul dintre Capitală şi Ploieşti al autostrăzii Bucureşti-Braşov va fi deja funcţional, iar DN1 va fi un drum local.

Acum însă DN1 e o arteră vitală sufocată, mai ales când vremea se strică şi, indiferent de condiţiile meteo, la orice sfârşit de săptămână. Este, totodată, o „şosea a morţii”, conducând detaşat în topul drumurilor cu cele mai multe accidente din România. Ce face primarul Bucureştiului cu o astfel de problemă? I-o lasă moştenire urmaşului său în funcţie, aprobă proiectul, dar nu îl demarează, apoi pleacă.

Unde? Cum unde? În Elveţia, unde urmaşul natural al domnului Videanu face liceul. „E şedinţă cu părinţii şi, în plus, e perioada în care vin universităţile americane să-şi prezinte oferta”, a explicat primarul, care şi-a luat câteva zile de concediu restante din anii precedenţi. Să sperăm ca măcar juniorul să nu aibă absenţe nemotivate, altfel şedinţa cu părinţii s-ar putea continua printr-o excursie în Dubai. Aşa s-a întâmplat la ultima cădere masivă de zăpadă în Bucureşti, când edilul-şef conducea lupta cu troienele dintre dune, în direct prin telefon.

De fapt, o singură lucrare în Bucureşti decurge conform planului. După cum îi tratează primarul pe cetăţeni, se pare că „faza marilor penetraţii” e deja în plină desfăşurare