Valentine’s Day, bucurie sau povară?

Să ne iubim globalizat

de Adrian Georgescu

Acum ceva ani, posturile TV au început brusc să vorbească de Valentine’s Day ca despre o datină de pe vremea dacilor. Era prezentată atât de firesc, încât părea un sfert de viză pe paşaport în drumul către Vest. „Vrei să fii occidental? Comportă-te ca unul! Începe prin a-i face un cadou iubitei sau iubitului de 14 februarie”.

După nişte ani, Valentine’s Day a devenit comparabilă cu Crăciunul la unul dintre cei mai importanţi indici ai unei sărbători: sumele cheltuite cu această ocazie. Semn nu atât al faptului că ne place să dăruim, cât mai degrabă al mimetismului nostru naţional.

O sărbătoare nu e însă o implementare de sistem, după cum nici iubirea nu se demonstrează cu program. E ciudat să începi să sărbătoreşti la 40 de ani o zi, numai pentru că aşa ai văzut în filmele americane sau pentru că aşa îţi spune Andreea Esca. O tradiţie e parte din viaţa ta intimă, e clădită din amintirile tale. Sărbătoare e atunci când te uiţi la calendar şi te bucuri, nu atunci când te uiţi la calendar ca să ştii că trebuie să te bucuri.

Mai mult decât atât. În loc să îmbogăţim anul cu o ocazie de a petrece, am importat o obligaţie, ca şi cum la serviciu am fi negociat primirea unei noi sarcini la acelaşi salariu. La origine, pe 14 februarie era comemorat martiriul unui sfânt, apoi, prin Evul Mediu, sensul a suferit o mutaţie bizară, iar azi chiar şi cuvântul „saint” a dispărut din denumirea oficială. Nu văd niciun motiv ca să mă bucur sindicalizat. Pot sărbători această zi la Sfântu’ Aşteaptă.

Această nelinişte

de Elena Georgescu

Pentru bărbaţi, Valentine’s Day tinde să se transforme în prima etapă a unui supliciu. Vine primăvara, natura se trezeşte la viaţă şi ei trebuie să facă daruri. Pot numai să bănuiesc că apariţia primilor ghiocei le trezeşte multora frisoane. Aşa se explică această nelinişte, pe care o ghicesc şi în rândurile soţului meu.

Cele trei celebrări provin din diverse culturi şi perioade. Valentine’s Day vine din catolicism, Mărţişorul este o cutumă locală, în timp ce momentul de apariţie a Zilei Femeii este plasat fie în Grecia Antică, fie în Anglia secolului XVI, fie la începutul veacului trecut, o dată cu mişcările feministe. Dar nu originea acestor sărbători este importantă, ci acea pornire care a dus la celebrarea femeii la începutul primăverii, în atâtea locuri de pe Glob, în ere atât de diferite.

A fost ca o ofrandă obligatorie adusă unei zeiţe, care altfel ar fi adus seceta şi lăcustele asupra lanurilor? A apărut ca un gest de datorie faţă de cele care multe secole la rând n-au avut dreptul de a vorbi liber, de a vota, ci numai de a broda la gherghef? Daţi-mi voie să nu cred asta, ci că a fost mai degrabă un gest spontan: primele flori răsărite nu puteau decât fi dăruite unei femei.

Vine primăvara, natura se trezeşte la viaţă, nu de puţin ori şi bărbaţii. Pentru noi nu contează că primim flori, flecuşteţe cu şnur sau un simplu sărut, că se întâmplă pe 14 februarie, 1 martie ori 8 martie, important e să vedem răsărind un ghiocel în ochii iubitului, tatălui, fiului sau fratelui.

Cântecul de sirenă al ambulanţei

În Bucureşti, nu parcurgi trei intersecţii cu maşina fără să vezi o ambulanţă gonind cu sirena şi girofarul pornite. Ciudat este că, deşi oraşul e plin de salvări care aleargă turbate, aproape de fiecare dată acestea ajung cu mare întârziere la pacienţi.

Interesant e şi cum reacţionează unii şoferi la trecerea ambulanţei. Se dau la o parte doar pentru a reveni în siajul acesteia, folosind-o ca maşină de deschidere, asemenea corbilor care îi pândesc pe muribunzi.

Să revenim însă la paradoxul maşinilor cu cruce roşie şi girofar care, deşi sunt peste tot şi se mişcă repede, nu prea ajung. Există oare o înţelegere între judeţe, prin care ambulanţele din Bucureşti acţionează în Baia Mare şi invers? Se pare că nu. Domnul Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii Publice, spune că principala explicaţie ar fi faptul că peste 90 la sută dintre apelurile primite la Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti sunt false.

Acum, domnul Arafat e demn de tot respectul, mai ales pentru ce a reuşit cu SMURD. De asemenea, nemernicii care cheamă în glumă o ambulanţă ar merita ca, atunci când chiar vor avea nevoie de una, aceasta să nu vină pentru că s-a deplasat la apelul altui farseur.

Cred însă că domnul Arafat exagerează cu acest procent. Cunoscând promptitudinea S.A.M.B., poate că unii oameni mai prevăzători aleg să sune la 112 încă din copilărie, să fie siguri că medicul va ajunge în timp util şi nu va încerca să-i trezească la viaţa de apoi. Dar despre procentul şoferilor care dau drumul la girofar şi la sirenă fără să fie în misiune, doar pentru că se plictisesc să aştepte în trafic, ce ştim?

Cred, mai degrabă, că pentru unii angajaţi ai S.A.M.B. sunt false nu 90, ci sută la sută dintre apeluri. Poate că a devenit de prost-gust să suni la Salvare şi aceasta să te găsească respirând.

Ce soluţii avem? Putem muri organizat, programându-ne pe zile şi pe zone – “Astăzi, locuitorii sectorului 4 au liber la infarcturi, se pregăteşte sectorul 5” -, ori să trăim mai puţin, pentru a nu destabiliza sistemul medical românesc. Dacă tot am comis gafa de a ne naşte în această ţară, să nu persistăm prea mult în greşeală. Ştiţi, desigur, că bătrânii sunt ultimii pe lista de intervenţie. Dacă spui la telefon că ai nevoie de o ambulanţă pentru bunicul de 80 de ani, ai mari şanse să îl moşteneşti rapid.

Să nu uităm de bulibăşeala cu cele două numere de telefon, 961 – încă în funcţiune, alocat doar Salvării – şi 112, care preia apelurile de urgenţă pentru poliţie, ambulanţă şi pompieri. Acum câţiva ani s-au înregistrat cazuri de oameni care au murit pentru că au fost pasaţi între cele două numere. Astăzi, dacă sunt ambuteiaje şi linia 112 e blocată de cei care semnalează blocaje în trafic, alţi oameni pot muri cu zile.

Când suni la 112, parcă dai un interviu de angajare. Operatoare fără o deosebită pregătire medicală stabilesc priorităţile în intervenţie. Dacă eşti singur acasă şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât un atac cerebral, trebuie mai întâi să-ţi descrii simptomele la telefon.

Cum banii noştri plătiţi la stat ca taxe şi asigurări medicale nu prea se întorc sub formă de ambulanţe, nu ar fi mai bun un hotline? Măcar ne-ar îndulci ultimele clipe de viaţă. “Pentru operatoare blonde , tastaţi 1. Pentru roşcate, tastaţi 2 (…) Pentru doamna cu coasa, închideţi telefonul. Vă sună ea”. Ce atâtea întrebări la care să răspunzi horcăind? “Sunt operatoarea ta nebunatică. Apropie receptorul de piept ca să-ţi iau pulsul”. Mai bine să fii pus pe aşteptare, dar nu cu Mozart, ci cu un robot care să-ţi dea ultima împărtăşanie la telefon, pentru doar 3,99 euro/minut fără TVA.

Ar fi, oricum, mai puţin cinic decât ceea ce se întâmplă acum. După ce ai sunat de 8 de ori după o ambulanţă, iar de vreo 3 ori ai reluat simptomele (poate în ideea că mai laşi de la tine şi renunţi la câteva), la sfârşitul fiecărui apel operatoarele te liniştesc: “Aşteptaţi că vine”.

Nu precizează însă ce anume vine: moartea sau ambulanţa? Măcar pe prima te poţi bizui: într-un final, apare.

Copiii şi televizorul

Un tată din plasmă

de Adrian Georgescu

Televizorul nu mai e un aparat, ci un membru adoptiv al familiei, o bonă cu program nonstop care nu cere bani. Vă permite să vă concentraţi asupra propriilor probleme şi întrebări, neglijându-le pe cele ale copilului dumneavoastră.

Zeci de studii arată că expunerea prelungită la televizor a unui copil duce la diminuarea capacităţii de atenţie, la scăderea coeficientului de inteligenţă şi la creşterea impulsivităţii. Ce contează?, cât timp nu trebuie să răspundeţi la întrebări ca “Unde se duc norii?” sau “Ce e umbra?”, nici nu sunteţi nevoit să vă întrerupeţi activitatea pentru a vă spune părerea despre nişte mâzgăleli copilăreşti.

Iar peste câţiva ani, cel care şi-a aflat răspunsurile cu telecomanda şi cu mouse-ul se va uita la dumneavoastră ca la un televizor dat pe Mute. Între voi va sta o pojghiţă de sticlă şi veţi dori să fiţi măcar Picture in Picture în viaţa lui, dar veţi fi doar un post banal aşezat pe telecomandă între două canale favorite, un film cândva interesant, însă banalizat de-atâtea reluări.

Aşadar, lăsaţi-vă în genunchi şi căutaţi ACUM piesa de lego care se potriveşte la turnuleţul castelului! Nu aveţi foarte mult timp. Cele 89 de posturi TV n-o vor găsi, însă în timp vor construi un alt turnuleţ, pentru un prizonier cu deficit de atenţie.

Ieşiţi în parc şi jucaţi fotbal cu fiul dumneavoastră. Deşi nu aveţi inelul cu puteri miraculoase, iar el nu prea nimereşte mingea, împreună formaţi o echipă imbatabilă.

Nu tăiaţi puntea!

de Elena Georgescu

“Nu există lucruri bune sau rele, gândirea noastră le face să pară astfel”, spune Shakespeare. La fel se întâmplă şi cu televiziunea.

Ea a fost inventată pentru a oglindi şi a rezuma realitatea. Nu este nici mai nocivă, nici mai benefică decât celelalte lucruri pe care le trăim zilnic. De aceea, nu văd de ce am ţine copiii departe de televizor. De ce anume încercăm să-i ferim? Putem să le oferim altceva?

Dacă îi închidem copilului televizorul, îi blocăm accesul la o sursă reală de informaţie, poate nu cea mai bună, însă cu siguranţă una care oferă nişte răspunsuri. Avem oare suficient timp şi cunoştinţe pentru a-i transmite copilului măcar puţin despre fiecare lucru, aşa cum face televizorul?

Copiii au propriul sistem de valori, sunt fascinaţi de personaje care pentru noi sunt ciudate, învaţă jocuri ale căror reguli noi nu le înţelegem. Aceasta îi ajută să se apropie unul de altul. Luându-i din faţa televizorului, s-ar putea să le tăiem o punte de comunicare cu ceilalţi copii şi să le facem mai mult rău decât ar reuşi nişte modele nepotrivite de pe micul ecran.

Decât să fim prea vigilenţi şi autoritari, ar fi mai bine să avem încredere în ei şi în puterea lor de discernământ. Noi am crescut privindu-l pe Popeye Marinarul cum îl snopea în bătaie pe Bluto şi n-am avut probleme de comportament din acest motiv. Să le lăsăm şi lor timpul necesar să filtreze şi să înţeleagă, pentru a nu ajunge la maturitate complet nepregătiţi pentru realitate.

Concursurile de frumuseţe: un mod de discriminare?

Cine îşi atinge scopul?

de Adrian Georgescu

„Discriminare” înseamnă să consideri o categorie ca fiind inferioară celei din care faci parte. Ce bărbat se uită însă la un concurs de frumuseţe ca să umilească femeia?

De altfel, reprezentantele sexului slab mi se par mai interesate de aceste întreceri. Noi, bărbaţii, ne plictisim repede să urmărim câteva frumuseţi defilând la mii de kilometri distanţă. Este ca şi cum un vânător ar sta cu glonţ pe ţeavă uitându-se pe „Animal Planet” la un documentar despre căprioare. Dacă însă am fi în sală, nu ne-aţi dezlipi de pe scaune nici pentru finala CM de fotbal.

Criteriile noastre sunt puţine, dar bune. De fapt, e unul singur, exprimat prin propoziţia „Maaamă, ce bine arată asta!”, urmată, eventual, de o alta cu verbul la condiţional-optativ. Cu toată lipsa de profunzime analitică a acestei judecăţi, ea măcar conduce la o ierarhie justă. În schimb, o femeie analizează altă femeie pe bucăţi, aşa cum vorbesc bărbaţii despre maşini. „Mda, asta e drăguţă, dar are glezne groase” sau „Franţuzoaica n-are pic de talie”, acestea sunt observaţii tipice făcute la adresa unor creaturi superbe. În cazul în care juriul unui concurs de „Miss” ar fi compus doar din femei, probabil că învingătoarea ar fi cea mai ştearsă participantă.

Dacă respectivele întreceri sunt o dovadă de discriminare, cum de există mereu o sumedenie de candidate? Nu ştiu bietele făpturi că sunt victime? De fapt, am senzaţia că, dintre cele două categorii, femeia-privită şi bărbatul-privitor, cea dintâi îşi atinge mai degrabă scopul.

Semnul nesiguranţei

de Elena Georgescu

Pentru a avea şanse într-un concurs de frumuseţe, o femeie trebuie să intre într-un tipar modelat după aşteptările masculine. Aşa cum soţia ideală din secolele trecute trebuia să facă mâncare, să nască, să coasă şi să tacă, participanta la un concurs de Miss nu trebuie nicio secundă să-i pună în inferioritate pe membrii juriului. Răspunsurile de tip “aş vrea să fie pace în lume” nu sunt atât rezultatul prostiei candidatelor, cât al acestei tactici.

Şi reprezentanţii sexului tare sunt mereu dornici să concureze unii cu ceilalţi. Întrecerile sunt însă de obicei de forţa braţului, “cine bea mai multe beri” sau teste de cultură generală, probe în care învingătorii sunt stabiliţi în mod obiectiv. Când vine vorba de criterii subiective, nu de dimensiuni, distanţe, cantităţi sau răspunsuri exacte, bărbaţii devin nesiguri şi preferă să evite lumina reflectoarelor.

Nu se organizează concursuri masculine de frumuseţe nu pentru că pe bărbaţi nu i-ar interesează frumuseţea proprie – se ştie de unde vine substantivul “narcisism” -, ci pentru că le lipseşte curajul de a fi examinaţi. Dacă juriul este compus din femei, mai treacă-meargă, dar dacă judecătorii sunt alţi bărbaţi, ce oroare!, “doar nu sunt homosexual!”. În plus, calităţile pe care noi le căutăm cu adevărat la ei nu ies în relief pe scenă, la proba costumelor de baie.

Aşadar, concursurile de frumuseţe sunt o metodă de discriminare, însă nu a bărbaţilor faţă de femei, ci a bărbaţilor faţă de ei înşişi.

http://www.youtube.com/watch?v=lj3iNxZ8Dww

http://youtube.com/watch?v=hibyAJOSW8U

http://www.youtube.com/watch?v=7-kSZsvBY-A

Mungiu şi Oscarul

Când Cristian Mungiu a câştigat la Cannes, mulţi au devenit peste noapte mândrii compatrioţi ai unui om de care, cu câteva ore mai devreme, nici măcar nu auziseră. Este manifestarea aceloraşi complexe româneşti: ca neam, de inferioritate faţă de alte popoare, cu mai mulţi titulari în selecţionata valorilor universale, iar ca indivizi, de superioritate faţă de cei din jurul nostru. Am vrea să fim văzuţi drept compatrioţii lui Eminescu, Blaga şi Cioran, dar sfârşim prin a fi asimilaţi cu Dracula şi cu Hagi.

Mungiu părea cea mai bună şansă în acest meci al imaginii, un golden boy care să scoată România din balta percepţiei universale, aşa cum baronul Münchausen se extrăgea singur din lac, cu tot cu cal, trăgându-se de păr. Să nu uităm însă că prima performanţă a lui Cristian, şi poate cea mai greu de obţinut, a fost să răsară din mijlocul unui neam în care, când cineva scoate capul, un vecin are grijă să i-l îndese la loc cu ciocanul.

Dacă ne dorim atingerea gloriei prin intermediar şi vrem să fim reprezentaţi de Mungiu, trebuie să ni-l asumăm şi pe Mailat. Nu te poţi afilia doar la România care păşeşte pe covorul roşu, ignorând-o pe cea care ţine “Răpirea din serai” pe perete.

În ciuda celor care se strecoară în fotografia de grup, meritul pentru “4 luni, 3 săptămâni şi două zile” şi pentru orice premiu primit de acest film le aparţine numai regizorului, echipei sale şi acelora care i-au sprijinit în mod direct.

Ca orice premiu, Oscarurile nu reprezintă un scop, ci, cel mult, un mijloc pentru a căpăta recunoaştere şi condiţii mai bune de practicare a meseriei pe viitor. Or, prin această vorbărie care l-a prezentat pe Mungiu drept favorit la Globurile de Aur şi la Oscar cu mult înainte de termen, aceste premii au ajuns să pară un scop în sine. Ca artist, miza lui Mungiu nu trebuie să fie – şi sunt convins că nici nu este – o cunună de lauri, ci următorul film.

Acum, câte ceva despre cel de-al doilea termen din titlu, premiile Oscar, la care România, printr-o “nedreptate”, nu mai are acces. Să nu uităm că ele sunt date de o instituţie care nu i-a premiat niciodată pe Richard Burton şi pe Peter O’Toole (după şapte, respectiv opt nominalizări), care i-a răsplătit pe Paul Newman şi pe Al Pacino doar după şapte, respectiv opt nominalizări, şi care l-a recompensat pe Chaplin o singură dată, la 20 de ani de la premiera filmului “Luminile Rampei”, pentru coloana sonoră! Daţi-mi voie să consider Oscarurile onorifice primite de aceşti artişti drept nişte scuze penibile, prost prezentate, ce sună mai mult a persiflare.

Aberant este că acordăm acestor premii o importanţă de parcă ar fixa unitatea de măsură a valorii în film. Ştiţi cine sunt votanţii? Nu, pentru că n-aveţi cum: lista membrilor Academiei, care cuprinde peste 6.000 de nume, nu e dată publicităţii. Sunt cunoscuţi numai cei 42 de membri ai Consiliului Guvernatorilor, dintre care, vă spun de pe-acum, îl ştiţi doar pe Tom Hanks. Iar dacă, de pildă, numele actorului Ed Begley jr. – membru în acelaşi consiliu – nu vă spune nimic, e pentru că nu prea are de ce.

Premiile Oscar sunt o serbare şcolară în care peste 6.000 de necunoscuţi aleg, după criterii necunoscute, dintre cei mai cunoscuţi oameni ai lumii. Aceştia urcă pe scenă, îşi spun poezia, primesc premiul, iar aproape toată populaţia globului stă lipită de televizoare. Ăsta da, subiect tare de film! Cum de nu l-a făcut nimeni până acum? Probabil pentru că n-ar fi avut prea multe şanse să fie nominalizat la Oscar.

Femeie singură, vreau copil

Darul în plus

de Elena Georgescu

Într-o lume obsedată de progres, performanţe şi evoluţie, în care încrederea şi prietenia tind către zero, iar visurile au fost înlocuite de fantasme, acolo, undeva, dedesubt, trăieşte omul. Continuînd săpăturile în profunzimile fiinţei, găsim ceva ce omul a primit prin naştere şi va transmite tot aşa şi numai aşa: condiţia umană.

Maternitatea e darul în plus făcut femeii. Cu bărbat sau fără, ea vrea să devină mamă. În „Aşa grăit-a Zarathustra”, Nietzsche vorbeşte despre bucuria bărbatului când spune „vreau” şi despre bucuria femeii când spune „mă vrea”. Această bucurie, a femeii, nu vine din altruism, este o garanţie că poate procrea. În viziunea lui Nietzsche, bărbatul este pentru femeie doar un mijloc, scopul real fiind maternitatea.

Sunt studii care afirmă că în viitorul îndepărtat femeile vor fi tot mai multe, iar bărbaţii tot mai puţini. Ce se va întâmpla dacă proporţia va deveni un bărbat la zece femei? Va naşte doar cea măritată? Se va legaliza poligamia, pentru a permite copilului să-i aibă laolaltă pe ambii părinţi, chiar dacă unul va lucra cu o zecime de normă?

Cred că este dreptul fiecărei femei de a deveni mamă, indiferent dacă are sau nu un bărbat lângă ea. Într-o lume sterilă, în care se aud prea multe vorbe şi se văd prea puţine fapte, dacă o femeie spune „Vreau să fac un copil!”, e bine să fie lăsată să îl facă. Această dorinţă nu s-a născut în inima sau în mintea ei, ci în pântece. Nu vă băgaţi peste asta!

Egoism

de Adrian Georgescu

A reduce apariţia unui copil la o chestiune de producţie, la o banală colaborare dintre donorul bărbat şi receptorul femeie, este o dovadă de egoism.

Până la un punct, acest egoism e perfect justificabil. Nici un cuplu nu face un copil de dragul acestuia, ci din dorinţa de a-şi împlini propria viaţă. Nu aduci însă pe lume un companion întru singurătate, un ursuleţ de pluş care te va ajuta să înfrunţi mai uşor viaţa, ci o fiinţă. Aceasta va avea propriile nevoi, gânduri şi probleme. Poţi să alegi pentru tine, însă în ce măsură ai dreptul de a o face pentru altcineva?

Dacă femeia are acest drept garantat, de a-şi împlini viaţa prin maternitate, care sunt drepturile viitoarei fiinţe umane? Să crească din start fără tată, înconjurată de o pleiadă de bunici, mătuşi şi de prietene ale mamei? Sunt goluri pe care nu le putem umple. Cine va juca fotbalul cu băieţelul: un vecin binevoitor? Cine o va purta pe fetiţă pe umeri? Un eventual iubit al mamei?

Respect tăria, ambiţia şi hotărârea femeii. Ea este cea care, în ciuda bătăilor răsunătoare cu pumnul în piept ale bărbatului, face lumea să se învârtă. Uneori însă, această forţă vitală poate deveni la fel de pustiitoare precum cea a bărbatului care lasă în urmă semne ale trecerii sale prin Univers şi pleacă mai departe. Vorbim de două forme de egoism asemănătoare în fond, cu diferenţa că deseori bărbatul nu se uită înapoi, iar femeia nu priveşte înainte.