Din ce în ce mai mulţi ne molipsim de mania turistului japonez, aceea de afilma orice şi oricât. Ne transformăm în suporturi vii ale camerelor portabile, gata oricând să surprindem, să capturăm, să păstrăm.
Şi vine acel moment în care ceva din frumuseţea lumii îşi dă întâlnire în faţa ochilor noştri, clipele zboară iute atingându-ne pe creştet cu aripile moi, iar noi ce facem? Ne scotocim prin rucsac sau prin buzunare, scoatem telefonul mobil ori handycam-ul şi încercăm să prindem acea secundă şi s-o băgăm în colivie, pentru a o putea avea mereu în faţa ochilor. Şi de-atâta preocupare pentru zoom, încadrare şi perspectivă, nu mai simţim emoţia prezentului.
Trăim oricum într-o societate obsedată de economisire şi depozitare, în care trăirea clipei e amânată mereu din grija pentru viitor. Mereu sunt rate de plătit, o maşină mai bună de cumpărat, un post mai sus în schemă, tu visezi la locul şefului tău, el visează la locul şefului său, iar în vârful acestei piramide e omul care nu mai visează la nimic, doar stă cu telecomanda în mână şi înoată printre amintirile presate pe un DVD.
Evident, toţi avem nevoie de amintiri ascunse în obiecte. Există însă mereu un prag la trecerea căruia trebuie să-ţi pui întrebarea dacă tu foloseşti tehnologia sau dacă nu cumva aceasta a început să te folosească pe tine, cum este, de exemplu, cazul clonării. Or, ce este obsesia aceasta de a imortaliza cât mai multe momente decât o tentativă de clonare a propriei vieţi, o existenţă de rezervă ce aşteaptă cuminte în raft să fie retrăită? Lucru pentru care, bineînţeles, ai mai avea nevoie de o viaţă, pe care nicio tehnologie nu ţi-o va oferi vreodată.
Există, în schimb, o oarecare nemurire a obiectelor. Dacă fotografia este un însoţitor, îmbătrânind o dată cu tine, înregistrarea digitală e deja un martor cu existenţă mult mai lungă. Tu vei muri, însă acel „Best of” al vieţii tale îţi va supravieţui la infinit. Iar cu cât tehnologia se va apropia de perfecţiune în simularea realităţii, cu atât se va îndepărta de ea. Înregistrarea va deveni din ce în ce mai bună, va căpăta volum şi consistenţă, şi cine ştie dacă nu va veni şi ziua în care propria-ţi imagine filmată va primi condoleanţe pentru dispariţia ta prematură.
Se spune că site-urile cu anunţuri matrimoniale reprezintă un teritoriu al ultimei şanse, soluţia disperaţilor. Nu cred. Sunt, pur şi simplu, o metodă paralelă de căutare.
Faţă de realitatea tangibilă, Internetul oferă limitare, dar şi deschidere. Limitare pentru că lipseşte participanţii de contactul senzorial, deschidere pentru că oferă şansa unui spaţiu de întâlnire vast, ce permite un tip fascinant de comunicare, în care nuanţele construiesc persoana, nu aceasta le dezvăluie în mod treptat.
Problema acestor site-uri este că, fiind prost gândite, îşi distrug propriul atu. Criteriile căutării sunt în primul rând fizice, ca la oborul de vite: vârstă, înălţime, culoarea ochilor etc. Or, nici când îţi cauţi o cămaşă nu ştii exact ce vrei, darămite când e vorba de un partener de viaţă. Un spaţiu în care domeniile de interes să fie create de către utilizatori, iar subgrupurile să se formeze natural, după afinităţi, ar fi mult mai folositor. Ca în viaţă, cuplul s-ar desprinde din grup, nu dintr-o căutare ţintită, cu scop declarat, aproape contractual.
Desigur, poţi avea surpriza ca, în momentul întâlnirii, persoana cu care pe Internet împărtăşeai multe pasiuni să te atragă fizic la fel de mult ca o scrumieră. La fel, însă, prin metoda “văzut-plăcut” te poţi trezi în pat cu cineva cu care a doua zi nu poţi vorbi nici despre vreme.
Formele căutării şi ordinea paşilor contează mai puţin. Că dai “search” pe un site sau că scormoneşti realitatea palpabilă, important e că ţi-ai părăsit cochilia şi explorezi. Restul e noroc (sau ghinion).
Dragoste pe nevăzute
de Elena Georgescu
Nu ştiu cum stau lucrurile pe Internet, însă în viaţa reală se petrec cam aşa: un bărbat şi o femeie se văd şi se plac. Înainte să se apropie, comunică unul cu celălalt printr-un limbaj nonverbal, descifrabil doar de ei. De pildă, ea îşi pleacă privirea, el se uită mai atent, ea zâmbeşte vag, el dă imperceptibil din cap. Urmează aşa numita senzaţie de „fluturi în stomac”, pe care toţi am trăit-o.
Mă întreb dacă această senzaţie poate fi reconstruită în faţa unui nickname însoţit de un anunţ care descrie aşteptările respectivului, zodia, vârsta, înălţimea şi hobby-urile sale. Pot fi acestea suficient de seducătoare încât să te împiedice să apeşi butonul „next”?
Desigur, Internetul le oferă oamenilor posibilitatea de a stabili relaţii, de a petrece un timp împreună, schimbând impresii şi idei. Uneori, e chiar mai uşor să fii sincer şi deschis cu o persoană necunoscută, cu atât mai mult cu cât aceasta se află la mare depărtare de tine. Nu spun că e imposibil să te îndrăgosteşti de la distanţă de cineva, dar întrebarea este: te-ai îndrăgostit de respectiva persoană sau de ceea ce expune ea?
A-ţi căuta jumătatea în spaţiul virtual mi se pare o greşeală, iar a te căsători cu ea, chiar şi după două-trei întâlniri, inconştienţă. Până la urmă, tot ce ştii sigur despre acel om este că face sau nu greşeli de ortografie. Acest lucru ar fi posibil cu o singură condiţie: ca viaţa însăşi să se desfăşoare într-un spaţiu virtual, ca şi ritualul seducţiei. Dar viaţa nu e compusă din câteva mutriţe zămbitoare sau triste desenate din taste, ci e îngrozitor de concretă.
Oamenii, maşinile şi zăpada nu pot coexista în Bucureşti. Dintre aceste trei elemente, unul trebuie să cedeze. Cum zăpada nu dă semne că poate face drumul înapoi spre cer şi cum Primăria intră în hibernare o dată cu primul fulg, problema rămâne de rezolvat între oameni şi maşini. Continue reading →
Se spune că un acord prenupţial aduce siguranţă. Eu, dimpotrivă, cred că nu e un acord, ci un dezacord. Dacă acesta e primul pas într-o căsnicie, atunci e unul făcut cu piciorul stâng, de care ai legat şi o ghiulea.
Căsătoria ar deveni astfel doar un precontract anulabil. Or, ea nu e un business sau un credit făcut la bancă, ci un plonjon în necunoscut. Când doi trapezişti îşi dau întâlnire sub cupolă, la mijlocul saltului, ce creează sentimentul de siguranţă: plasa ori convingerea că braţele întinse ale celuilalt vor fi acolo? Dacă vă bizuiţi mai mult pe plasă decât pe partener e mai bine să nu vă avântaţi în gol.
O căsătorie este o tandră înfruntare continuă între bărbat şi femeie, cu atacuri şi retrageri rapide, cu schimburi de prizonieri şi tratate de pace. Cum să începi prin semnarea actului de capitulare, negociind divorţul încă dinaintea nunţii? Cum să încerci măcar a stipula condiţiile legale ale unei despărţiri ce ar putea avea loc peste un an, oripeste cincizeci, când nici tu, nici celălalt nu veţi mai fi aceiaşi din momentul semnării protocolului?
Un acord prenupţial nu e doar o lipsă de încredere în celălalt, ci şi în propria persoană. Nu cred că există multe cupluri care să fi semnat un asemenea contract şi să-i fi rezistat până la capăt. Între cei doi stă mereu renunţarea de la început, iar căsnicia devine doar intervalul de timp consumat între preaviz şi plecare.
Cum ar fi să fii în faţa preotului, acesta să-ţi pună întrebarea cu „ … până când moartea vă va despărţi”, iar tu să răspunzi: “Părinte, habar n-am. Pare greu ce spune Sfinţia Ta aici. Pot să-mi sun avocatul?”.
Un simplu instrument
de Elena Georgescu
Un contract prenupţial pare, la o primă vedere, un afront adus iubirii ce-i leagă pe viitorii miri. Vorbeşte despre divorţ la momentul zero, când inimile tresaltă de iubire, şi îşi propune să traseze graniţe atunci când totul pare să arateinexistenţa limitelor. Totuşi, din ce în ce mai mulţi oameni ajung în zilele noastre la tribunal. Nu pentru că nu s-ar fi iubit, nici pentru că au semnat sau nu contracte prenupţiale, ci pentru că nu mai vor să fie împreună. Ceva ce nu ar fi crezut la momentul zero că se poate întâmpla s-a petrecut: ei nu se mai iubesc.
Prin urmare, contractul prenupţial trebuie considerat nu un semn al ghinionului, un fel de pisică neagră, ci un instrument. El nu împinge la divorţ doi oameni ce vor să stea împreună, ci îi ajută pe alţi doi care vor să se despartă să o facă într-un mod cât mai corect, stabilit în prealabil de comun acord.
Există şi cupluri care nu se destramă, însă nu totdeauna dragostea e cea care le menţine. Uneori e frica. În multe cazuri, soţia se teme că ar putea rămâne cu copiii, dar fără bani, iar soţul se teme că ar putea rămâne şi fără copii, şi fără bani. Şi iată cum un acord prenupţial bine formulat la inocentul moment zero poate oferi o soluţie, chiar dacă nu una perfectă.
Căsătoria este, până la urmă, o promisiune de iubire şi de respect pentru tot restul vieţii. Poate cineva să facă o astfel de făgăduială fără nicio urmă de îndoială? Dacă da, mă înclin, dacă nu, ar fi mai bine să alcătuiască un acord prenupţial. Ferească Dumnezeu!, mai târziu s-ar putea să-i folosească.
În ultimele ore ale anului, eterul devine mai aglomerat ca supermarketurile înaintea Crăciunului. Pe deasupra noastră îşi încep zborul miriade de insecte invizibile, transportând urări între telefoanele mobile. Majoritatea acestor mesaje au un ton aflat între binecuvântare, invocaţie şi prorocire. Iată unul primit de mine: “Fie ca 2008 să îţi aducă o eternitate de fericire, o infinitate de iubire şi un potop de vise împlinite”, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la raportul dintre finit şi infinit, temându-mă totodată şi de un eventual roi de lăcuste.
Dar tema cel mai des întâlnită este: “ … şi fie ca tot ce-ţi doreşti să se împlinească”. Ceea ce este deja un blestem. Dacă tot ce-mi doresc s-ar îndeplini, de unde aş mai şti ce-mi doresc? Aş petrece un an rugându-mă la mine însumi să nu-mi vină vreun gând de distrugere universală, iar în seara de 31 decembrie 2008 aş aştepta înfrigurat ca liberul arbitru să determine pe cineva să-mi ureze o banală durere de măsele.
Când îi conferi unui mic slujitor electronic atribuţii de PR manager universal, te poţi aştepta să o păţeşti ca un prieten, care le-a dorit tuturor celor din agenda telefonului mobil aceeaşi împlinire generală a dorinţelor. Cineva i-a răspuns: “Să te audă Dumnezeu! Îmi doresc să ajungi la sapă de lemn”. Era de la un fost asociat, de care se despărţise după multe scandaluri şi procese.
Un SMS trimis automat către mai mulţi destinatari este ca reclamele de o pagină ce inundă presa în luna decembrie, de genul: “SC Soft Electronics Tradimpex vă urează tuturor un an nou fericit”. Or, de ce o societate comercială începe brusc să se preocupe de fericirea ta, un oarecare? E acelaşi mecanism ce funcţionează în cazul SMS-urilor: cel care transmite mesajul se gândeşte prea puţin la tine, el doar îţi reaminteşte – ţie şi celorlalţi – de existenţa sa, de faptul că el s-a achitat de o obligaţie şi că acum e rândul tău.
Veţi întreba: “Dar cu ce te deranjează o urare?, că doar nu te înjură”. Aş prefera. Cel puţin, o înjurătură este ceva personal. Aşa ar trebui să fie şi o urare, adică un gând pentru cineva şi numai pentru acel cineva. Or, prin multiplicare, acesta se diluează sau chiar îşi pierde sensul. Trimiţând mesaje universale, e ca şi cum ai plăti un lăutar să-i cânte unui prieten o manea. Nici nu mai contează cum este acel om, sărac, meschin, şters, din versuri va reieşi oricum că e bogat, generos, invidiat de duşmani şi iubit de femei.
Alţii trimit mesaje personalizate, dar în care îşi urează lor fericire. Iată un model: “Dragă vecine, sărbători fericite din cel mai luxos hotel din Austria, unde ne-am gândit să rămânem până în martie. P.S. Te descurci să uzi în continuare florile zilnic?”. La aşa ceva ar fi lipsit de bun simţ să nu răspunzi. De exemplu: “Cele mai călduroase urări de sănătate şi belşug. P. S. Florile sunt OK. De când cu inundaţia, au suficientă apă”. Sau: “Fostul posesor al acestui telefon dormea buştean şi n-am vrut să-l deranjăm. Staţi liniştiţi, am avut noi grijă de flori. P.S. Vă dorim multă putere de muncă pentru 2008”.
O altă problemă a mesajelor-standard este că repetă aceleaşi platitudini. Revelionul este mereu “cumpăna dintre ani”, Crăciunul “această noapte plină de magie” – de parcă naşterea Măntuitorului ar fi un truc de-al lui David Blaine ori un ghicit în cafea -, iar noul an trebuie să-ţi aducă “bucurie în suflet”, deşi e greu de crezut că bucuria se poate cuibări altundeva. Ei bine, dacă tot eşti un artist care lucrează în serie, fii măcar creativ! Îi poţi ura unui om ce să nu i se întâmple (“Îţi doresc ca în anul care vine să nu te caute Lazarus”), ori ceva care să-i reamintească valoarea vieţii (“Iată, a mai trecut un an. Multă sănătate pentru cei câţi-or mai fi rămas!”).
Aşa cum toţi avem în agendă cel puţin zece persoane despre care nu ştim cum au ajuns acolo, şi numărul nostru şi-a prelungit abuziv şederea în telefoanele altor oameni. Nu putem oare să le scriem acestor necunoscuţi: “Nu ştiu cine sunteţi, dar pentru că v-am găsit în agenda telefonului meu, înainte de a vă şterge vă doresc, la cumpăna dintre ani, …”?
Nu vi s-a întâmplat să staţi la masa de Revelion cu prietenii şi să vă ţiuie simultan telefoanele, pentru că un alt amic v-a trimis acelaşi mesaj, în mod automat? Un răspuns bun este următorul: “Dacă eram atât de importanţi pentru tine, nu ne-ai fi trimis mesaje identice. Nu-ţi face însă probleme. Dacă erai atât de important pentru noi, te-am fi invitat şi pe tine”.
Aşa că, dragi cunoscuţi, dacă nu aţi primit de la mine în aceste zile mesaje cu îngeri cântători, galaxii de iubire ori cumpene dintre ani, a fost nu pentru că nu v-aş preţui, ci tocmai pentru că nu-mi sunteţi neimportanţi în egală măsură.
Un nou val de filme SF în care rase de extratereştri colonizează Pământul mătură ecranele.
În „The Invasion”, oamenii virusaţi dobândesc peste noapte un cinism eficient şi pot fi recunoscuţi după atitudinea lor placidă. În „I am legend”, ultimul om dintr-un New York pustiit străbate cu maşina străzile oraşului vânându-şi semenii infestaţi ce se ascund în caverne. Nu întâmplător, secvenţele de început, o goană haotică pe străzile unui spaţiu urban reluat în posesie de vegetaţie şi de animale sălbatice, sunt filmate ca într-un joc pe calculator gen „Need for Speed”, în care utilizatorul controlează acceleraţia, dar nu suportă fizic consecinţele brutale ale ciocnirii de zid. În ambele producţii se caută antidotul şi, bineînţeles, el e găsit şi folosit în ultima clipă.
Să ne permitem însă luxul de a ţine schimbătorul de viteze în punctul mort. Să cugetăm un pic. De ce apăsăm doar pedala de acceleraţie? Viaţa nu a devenit încă un joc pe calculator, trupul nostru nu e o simplă interfaţă. Dacă Pământul se roteşte la fel de repede, atât în jurul Soarelui, cât şi în jurul axei proprii, noi o facem din ce în ce mai rapid. De ce vrem viitorul acum?
Nici în spaţiu, nici în timp, nu mai există departe, totul a fost adus în proximitate. Aproape fiecare palmă de pământ a fost descoperită, parcursă şi în final bătută ca un bulevard. Către ce zări să ne azvârlim trupurile, unde să mai înfigi un steguleţ, când toate hărţile locuiesc pe GPS, iar orice mister e doar la un clic distanţă?
Căutând cel mai scurt drum către Indii, Columb a descoperit un continent virgin, punând capăt unui ev pe care îl numim ignorant, dar care îşi permitea să nu trăiască sub tirania ceasului şi a ratelor bancare. Prezentul nu-şi mai lansează însă caravelele spre necunoscut, pentru că viitorul zămislit în Lumea Nouă năvăleşte din ceaţă peste noi, înainte să apucăm a ridica ancora.
Raţiunea este acum unealta universală. Aşa cum sintetizatorul de sunete a înlocuit orchestra, ea oferă răspunsuri concrete, aparent corecte, dar nu şi complete, la toate întrebările. Paradoxul antic al lui Zenon a fost inversat, ca şi cum în clepsidra noastră fiecare particulă ar avea viteza luminii. Săgeata care în Antichitate nu ajungea niciodată la ţintă stă astăzi înfiptă chiar înainte de-a fi trasă, graţie unui arc mereu încordat la maximum, anume omul.
Aşa cum a spus-o Joyce, Ulise îşi pune cămaşa de zale şi pleacă în lume să poarte războaie de o zi. Se introduce pe sine ca pe un cal troian în cetatea de cucerit, iar până la prânz „dosarul Troia” e rezolvat. Eroul se strecoară în blană de oaie pe sub privirea ochiului de ciclop, rezistă demn la cântecul sirenelor şi se întoarce acasă pentru un nou început. De fapt, acelaşi.
Omul viitorului e un comis-voiajor descurcăreţ. Are un rând de chei pentru fiecare uşă şi stă cu noi la masă. Nu apuci să tai felia de pâine, că el a şi mâncat-o. E foarte grăbit şi ştie al naibii de multe, dacă nu chiar totul. Nu are loc de sentimente printre atâtea depresii, nu îşi face visuri, ci planuri concrete de acţiune pentru atingerea obiectivelor.
De aceea e filmul SF în criză: teritoriul imaginarului s-a îngustat considerabil, lucrurile neîntâmplate ne bat pe umăr – ca în versul lui Nichita Stănescu, „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră” -, deci la ce bun să mai intuieşti ceea ce deja e pe cale să se petreacă?
Când veţi vedea aceste filme, nu vă grăbiţi să consideraţi ficţiune ceea ce este, de fapt, anticipaţie. Respectivii „aliens” nu vin de departe, ci de foarte aproape, virusul ni-l inoculăm singuri în doze zilnice, iar antidotul, ca întotdeauna, se găseşte în acelaşi loc ca şi otrava: în noi.
Asemenea omului antic, care privea spre cer cu teamă de zei, cel modern o face îngrozit de o posibilă contraofensivă a necunoscutului. Din păcate, imperiul acestuia a fost în mare parte cucerit, iar invadatorii de aiurea, care se lasă în continuare aşteptaţi, nu ne-ar putea face mai mult rău decât reuşim singuri. Aşa că poate ar trebui să ne uităm la cer nu ca la ultimul portal rămas întredeschis între lumi, ci să-l privim pur şi simplu, fără nicio aşteptare, ca pe un tablou ce se pictează singur.
Filmuleţul redă un fragment din concertul lui Peter Hammill din 1984, alături de K Group (John Ellis – chitară, Nic Potter – bas, Guy Evans – baterie). Piesele sunt „The Future Now” şi „Sign”. Clicând pe titlurile melodiilor puteţi citi versurile lor. Credeţi-mă, merită. Hammill e unul dintre ultimii poeţi ai muzicii şi, în opinia mea, cel mai bun.
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
