De ce ne este teamă de singurătate?

Împreună

de Elena Georgescu

Se crede despre marii creatori ai lumii că şi-au dorit singurătatea, ca o condiţie necesară creaţiei. Totuşi, până la urmă, o carte e făcută pentru a fi citită şi un tablou pentru a fi privit, iar solitudinea căutată a artiştilor este anulată în orice bibliotecă sau muzeu, când oamenii se strâng, practic, în jurul sufletului lor viu. O spune, minunat, Octavian Paler: „Cărţile se scriu în singurătate, dar împotriva ei”.

Dacă singurătatea ar fi fost pentru El o valoare, însuşi Marele Creator nu i-ar fi creat pe oameni. Parte a chipului şi asemănării noastre cu El, suntem însă făcuţi pentru alăturare, împărtăşire, uniune. Singurătatea voită înseamnă să dai vieţii ce-i al morţii, deşi nici măcar iadul nu este privit ca un loc al izolării totale. Viaţa însăşi presupune comuniune. O celulă izolată nu poate trăi fără a fi parte într-o structură, fără a-şi extrage seva din celelalte.

În ultimul timp tot mai mulţi vorbesc despre avantajele singurătăţii. Rata divorţurilor a crescut, relaţiile sunt superficiale, încrederea în ceilalţi mai puţin importantă şi fiecare dintre noi pare tot mai suficient pentru sine. Toţi sunt însă tineri, aflaţi încă la vârsta la care simţul individualităţii fie se dezvoltă, fie îndeamnă la bravadă.

De aceea, cred că numai bătrânii pot depune mărturie, aşa cum a făcut-o acelaşi Octavian Paler, în poezia „Singurătate”: „Voi, care vă întoarceţi acasă şi, după ce aţi închis uşa, spuneţi «Bună seara», voi nu ştiţi ce-nseamnă să intri pe-o uşă tăcând”.

Fuga de tine, către oricine

de Adrian Georgescu

Lumea nu se termină cu mine, dar în mod sigur începe cu tipul care, dimineaţa – de fapt, ca să fiu sincer, spre prânz -, se spală pe dinţi, perfect sincronizat, în oglindă.

De ce te-ar împiedica absenţa altuia să te bucuri de prezenţa ta? Ce este această singurătate care stârneşte atâta teamă? E golul de lângă tine, care poate fi umplut prin cumpărarea unui căţel? O tară socială, aşa cum ne-a învăţat sute de ani o societate care a făcut din măritiş cel mai important scop al femeii şi care îl priveşte pe burlac ca pe un semiratat, condescendenţă sub care se ascunde, în general, invidia?

Psihologul englez Winnicott spune: „Capacitatea individului de a fi singur constituie unul dintre semnele cele mai importante de maturitate afectivă”. Altfel spus, doar în singurătate îţi poţi înţelege singularitatea, eul şi faptul că nu eşti o jumătate, ci un întreg. De multe ori, o detestăm doar pentru că ne sileşte să stăm de vorbă cu noi înşine. Avem ce să ne spunem în acele clipe ce nu pot fi umplute cu o conversaţie despre vreme?

Sunt oameni care fug disperaţi de ei către oricine, căutând nu o persoană, ci o cârjă. Îi revezi apoi, la câteva luni după ce şi-au mobilat colivia cu o altă păsărică în curs de împăiere. Şi ce frumoasă era ea pe când lupta să atragă atenţia masculilor prin trilurile ei, şi ce vânător era el, când săgeta văzduhul cu privirile! Acum, gesturile lor de învingători nu sunt decât plapuma sub care se ascund privirile stinse ale unor combatanţi predaţi în condiţii onorabile.

Limba română se strică

În ciuda panicii stârnite printre academicieni, curăţenia şi forţa unei limbi nu provin din rezistenţa pe care aceasta o opune „invadatorilor” străini. Importul de cuvinte poate fi o transfuzie, îmbogăţind limba, pentru că ajută la înţelegerea sensului exact. Degeaba vei împăia un număr fix de cuvinte, astfel încât să pară vii pentru eternitate, dacă apoi încui vitrinele muzeului şi arunci cheia.

Germanii au botezat trusa de scule, cei mai mulţi termeni folosiţi în sport şi în afaceri vin din engleză, cuvintele italieneşti cântă, deci locul lor este pe portativ, iar cele franţuzeşti se odihnesc în farfuriile din toată lumea, ca delicatese. Când un popor excelează într-un domeniu, cuvintele sale se impun de la sine, pentru că ele înfig steguleţele în harta ţinutului virgin. Astfel, Schiller atrăgea, la vremea lui, atenţia puriştilor limbii germane: „Ce originală idee aţi mai avut: să curăţaţi limba de cuvintele străine; totuşi, prieteni, cum veţi traduce în germană cuvântul <<pedant>>?”.

Adevăratul pericol nu vine din afară, ci din interior. Decât să încercăm să traducem „marketing”, mai bine am vedea cum se degradează cuvintele româneşti, pentru că prea puţini mai par interesaţi de respectarea reţetei. Suntem mai rapizi, dar şi mai nepăsători, mai eficienţi în a transmite, dar incapabili să redăm profunzimea celor simţite, pentru că nu există simplificare fără sărăcire. Aşa cum i-o arată numele, „messengerul”, noul instrument de comunicare în masă, trimite mesaje telegrafice, iar când apare o nuanţă, o stare care trebuie zugrăvită, îţi alegi un icon din galeria măştilor. Deşi tristeţea e de mai multe feluri – o mâhnire adâncă pricinuită de moartea cuiva, o tuşă de nostalgie, o uşoară apăsare adusă de nu-se-ştie-ce, enervarea că ţi-ai pierdut cheile sau inconfortul creat de faptul că afară plouă -, ea a ajuns ca reprezentare doar o bulină galbenă cu colţurile gurii trase în jos.

Pe bloguri, pe chaturi şi chiar în ziare se scrie deja într-o altă limbă. Potrivit www.antoniomomoc.com, un student la Jurnalistică, căruia, la examenul de licenţă, i s-a cerut să povestească despre „titlul-şoc”, l-a scris ca fiind „titlu shok”. Unii viitori ziarişti scriu „reânceperea”, „reântoarcerea”, „reânscrierea”, alţii consideră că „Lucian Blaga a candidat la primărie”, iar numărul de „i”-uri este fixat, în general, după ureche.

„Sântem” „mândrii”, deoarece „copii noştrii” „vor fii” k lumea J, dar „face-ţi” ceva, „pls”!!! De exemplu, plătiţi-i mai bine pe profesori şi mai reduceţi din academicieni.

Maşina sau transportul în comun?

Adaptarea la drum

de Elena Georgescu

Dacă locuieşti în Bucureşti, ai parte de trafic intens, miros de beton încins, zarvă şi stres. Mijloacele de transport în comun îţi oferă un bonus: epuizarea. O călătorie cu autobuzul, mai ales în acest sezon, te face să uiţi de ce ai mai plecat de-acasă şi să te întrebi dacă, nu cumva, respectiva treabă suporta amânare. Singurul bine care ţi se mai poate întâmpla este acela de a coborî la prima. Nu mai contează că ai geanta tăiată, că, de pe un scaun, ai preluat pe haina ta o gumă gata mestecată sau că ai fost torturat olfactiv în nebănuite feluri.

Automobilele şi mijloacele de transport în comun sunt parte a aceleiaşi aglomeraţii. Se deplasează cam cu aceeaşi viteză, cu un plus totuşi pentru cele dintâi, însă marea calitate a maşinii personale este confortul. Poţi să-ţi aranjezi scaunul cum vrei, să-ţi deschizi radioul sau CD player-ul, să reglezi temperatura şi umiditatea după bunul plac, să pleci când vrei. Este, dacă vreţi, precum diferenţa dintre o sală de baie personală şi una comună. Există cineva care să prefere cea de-a doua variantă?

Poţi, desigur, să te laşi pradă enervării la volan şi să te lupţi pentru fiecare metru de asfalt sau poţi pur şi simplu să te adaptezi mental la ritmul de înaintare, oricât de lent ar fi acesta. Dacă te gândeşti, de pildă, cum te-ai simţi dacă ai fi în autobuzul ticsit de oameni pe care tocmai îl depăşeşti, în care şoferul nu a pornit aerul condiţionat, te vei relaxa pe loc.

Nervi la conservă

de Adrian Georgescu

Maşina nu înseamnă confort, întrucât acesta nu constă doar în poziţia comodă a trupului şi în reglarea după dorinţă a factorilor de microclimat. Confortul înseamnă, în primul rând, relaxare. În Bucureşti, automobilul îţi dă senzaţia pierderii timpului. Când vezi în faţa ta cohorte de maşini, pline cu şoferi nerăbdători, iar toţi înaintaţi cu 6 kilometri pe oră, e greu să fii liniştit. Faci la nesfârşit acea gimnastică tracasantă – ambreiaj, viteza întâi, accelerare uşoară, frână, ambreiaj, din nou în punctul mort -, de parcă nu tu conduci maşina, ci ea te conduce pe tine ca pe o marionetă.

În plus, maşina nu-ţi dă de ales. O dată urcat la volan şi intrat în horă, trebuie să joci. Nu poţi să laşi automobilul în trafic şi să pleci mai departe pe jos, doar de-aia ţi-ai luat maşină, să mergi cu ea! Iar găsirea unui drum mai puţin circulat este o Fata Morgana în plin oraş. O lege a lui Murphy ar suna astfel: orice scurtătură îţi prelungeşte călătoria cu cel puţin durata pe care te gândeai că o vei economisi.

Fără maşină e altceva. Bagi o carte în rucsac şi pleci la drum cu un sfert de oră mai devreme. Mergi pe jos până la staţia de metrou. Acolo e răcoare, nu claxonează nimeni, trenurile vin cam o dată la 8 minute, poţi citi şi, mai ales, vezi oameni ceva mai liniştiţi, nu prizonieri nervoşi ai unor cutii din tablă şi sticlă. Ieşi la suprafaţă, iar dacă autobuzul care vine e plin, poţi să nu-l iei. În fond, e timpul tău.

Funar + Ghişe = 0

Senatorii care au votat în unanimitate legea propusă de domnii Funar şi Ghişe au reuşit să coboare în derizoriu o temă care trebuie oricum dezbătută: este prea multă violenţă pe micile ecrane? Din cauza acestui demers stupid, există riscul să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Să pierdem din vedere faptul că, într-adevăr, din ecranele televizoarelor noastre curge o spumă roşiatică, în care se amestecă echipaje de descarcerare, oameni striviţi, războaie între suporteri, violuri şi crime.

Însă mai binele e duşmanul binelui – potrivit logicii „funarghişeşti”, ar trebui să adaug şi că „mai răul e duşmanul răului” -, mai ales când această doctrină a echilibrului este gândită atât de simplist, ca o lege morală a talionului în care suma efectelor trebuie să dea mereu zero. Violul mental, realizat prin imagini dure şi descrierea unor fapte atroce, ar fi înlocuit atunci de ceva la fel de periculos: schimonosirea realităţii.

Conform acestei legi, nu ar trebui să existe „crimă sângeroasă comisă într-un bloc din cartierul Berceni” fără ca reporterul să precizeze că „totuşi, ceilalţi locatari sunt bine sănătoşi, iar la apartamentul 17 s-a născut un copil”. Informaţia potrivit căreia „Andreea Bănică s-a măritat cu iubitul ei” ar trebui contracarată cu un studiu despre violenţa conjugală şi crimele pasionale. Iar la buletinul meteo, dacă jumătate din ţară va fi sub cod roşu de inundaţii, obligatoriu în cealaltă parte a hărţii soarele va străluci vesel.

Apar şi alte întrebări. Se poate echilibra balanţa de pozitiv-negativ pe trust media? De exemplu, dacă pe ProTV VanDamme şi Seagal rup oase şi sucesc gâturi seară de seară, e OK dacă pe AcasăTV se vor da numai telenovele şi căţei coafaţi? Cum va echilibra bietul Dan Diaconescu balanţa după cele 166 de episoade despre asasinarea Elodiei? Ne va arăta doi ani la rând filmuleţe cu Tolea în şorţuleţ, la grădiniţă, recitând poezii patriotice?

E posibil ca numele emisiunii „Între bine şi rău” să fie schimbat în „Între 50% bine şi 50% rău”. Robert Turcescu poate însă răsufla uşurat că nu mai realizează emisiunea „100%”: la sfârşit ar fi fost nevoit să dea ambele bile.

Cum ar fi catalogată, în viziunea maniheistă a domnilor Funar şi Ghişe, chiar ştirea despre năzbâtia propusă de domniile lor şi votată de Senat în unanimitate? Probabil, drept una „pozitivă”. Ei bine, aşteptăm atunci de la preşedintele României, singurul care mai poate respinge această lege, ştirea „negativă”.

Roşia

De câţiva ani, roşia participă la un intensiv şi abrupt program de cosmetizare, precum acele cucoane cu pieliţele întinse, de sub care pândeşte falsa promisiune a pungii de silicon. Dacă îţi înfigi dinţii în ea – mă refer la roşie -, nu-ţi va curge o picătură de zeamă pe bărbie şi nu vei întâlni acel strat de răcoare vegetală, ci un fel de gumă de mestecat cu gust de săpun.

În acelaşi timp, e un aliment care el însuşi a urmat un program de alimentaţie, unul sănătos, bazat pe chimicale. Şi iat-o, asemenea culturiştilor, dezvoltată peste limitele sale fireşti şi închisă în adâncul lor. Nu mai e pătlăgica aia mică şi zemoasă, de încăpeau vreo cinci pe fundul oalei de cântar, acum mai mult de trei nu pot sta alături, căci se înghiontesc cu umerii lor supradezvoltaţi.

Înainte, taraba cu roşii era un loc al diversităţii, o lume vegetală în miniatură, forme diferite adăpostite sub acelaşi roşu potolit. Lângă una turtită vedeai alta lunguiaţă, apoi una un pic storcită, de parcă era supărată pe vecinele ei, şi alta asimetrică, semănând cu un gogoşar mai mic. Prin crăpăturile lor curgea sucul pământului. Acum, născute din tatăl-eprubetă, moşite de erbicide şi forţate chimic să crească, noile roşii globalizate sunt doar una, un prototip clonat la nesfâşit în toate supermarketurile.

Tomata este, în fond, o specie purificată etnic, în care legile pieţii au făcut selecţia naturală, şi astfel a apărut supratomata. Coaja nu numai că înveleşte produsul, ci este chiar produsul, pentru că tot ce are mai bun de oferit roşia cu muşchi este imaginea şi faptul că dacă o izbeşti de un perete, rezistă în mod rezonabil. Ai vrea să mai vezi şi ceva pământ pe ea, un mic semn că ar fi născută din ţărână sau că a trecut prin mâna unui ţăran, decât strălucirea aceea tâmpă de legumă-star de cinema, zîmbind egal din lădiţe cu poziţii ordonate, ca în sălile de cinema. Până şi cele cinci frunzuliţe arată ca o meşă atent aranjată cu fixativ în vederea unei şedinţe foto.

Borţoasă ca însăşi abundenţa, dar seacă pe dinăuntru, nu mai miroase ca o legumă, ci poartă cu mândrie lipsa oricărei arome. Satură, dar nu hrăneşte, stârneşte pofta, însă nu satisface, e ieftină, dar nu merită banii. Probabil că următorul pas în evoluţia ei controlată va fi un fel de minge medicinală de culoare ciclamen, umplută cu ipsos.

M-a sunat „Blaga”

Când soneria telefonului a ţârâit, am ridicat receptorul, iar o voce feminină m-a informat grăbită: „Dacă doriţi să-l ascultaţi pe candidatul nostru, apăsaţi tasta 1”. Nu a trecut nici un sfert de miime de secundă, cât degetul să aibă timp să demareze fie către tasta respectivă, fie către clapeta de închidere, şi vocea lui Vasile Blaga susura, ca un izvor de apă termală, în receptor.

Într-un mesaj înregistrat pe bandă, domnul Blaga mi-a vorbit cu politeţea unui comis-voiajor şi cu căldura unei operatoare de la firmele de taxiuri. Cu o incredibilă limpezime şi o răbdare îngerească, mi-a desluşit capcanele politice ale momentului, explicându-mi vicleşugurile prin care „celălalt” încearcă să mă deruteze cu autostrăzi zburătoare. În încheiere, m-a încredinţat că domnia sa deţine soluţii şi m-a îndrumat spre secţia de votare, să-l aleg.

De câteva săptămâni, candidaţii sunt peste tot. Figurile lor zâmbitoare, de prieteni vechi pe care nu i-ai cunoscut în viaţa ta, zac pe stâlpi, în vitrine, pe oglinzile din lifturi, pe pereţii toaletelor publice. Unii au familii, pe care le răsfiră îmbietor pe bannere cât blocul. Vocile lor se aud la radio, la televizor, din maşini care străbat bulevardele, cu difuzoarele bubuind.

Presupun că, asemenea mie, mii de bucureşteni au primit acest apel, ce rezumă politica din România: un robot vorbeşte, un om ascultă. Nu ştiu cât de legală e respectiva procedură de telemarketing politic, dar ştiu că e jalnică. Arată că teritoriul acestor oameni se extinde continuu, iar al nostru, practic, nu există, şi că următoarea campanie electorală va fi în toţi şi în toate.

E posibil ca vocea aceea feminină de la metrou să înceapă, după „Atenţie, se închid uşile!”, un scurt expozeu privind doctrina politică a unui primar de sector. Câte un porumbel vopsit în galben va ciuguli pe pervazul ferestrei, transmiţându-ne în cod Morse că Orban e cel mai bun. Relieful selenar va semăna izbitor cu chipul lui Vanghelie, cu un contrast schimbat. Când vom deschide robinetele de gaz, Oprescu ne va şopti că e victima unui complot, când vom răsuci cheia în contact, motorul îşi va drege vocea ca Iliescu.

În ceea ce-l priveşte, mi-e teamă că, după ce va fi ales, domnul „Blaga” mă va suna iar şi va încerca să-mi vândă pantofi ortopedici sau aparate portabile de gimnastică. De aceea, îmi voi instala un robot telefonic pe care îl voi învăţa cuvinte puţine, dar cu o profundă încărcătură electorală, astfel încât să-l poată trimite, la rândul lui, pe candidat într-o direcţie precisă.