– fragment din cartea “Câteva sfârşituri de lume” –

Când am intrat în birou, surpriză! Fetele asezonaseră cornuleţele cu două sticle de vodcă, dintre care una, demult secată, se învârtea jucăuşă pe parchet, ca acul unei busole la Polul Nord. Cea de-a doua sticlă era şi ea aproape goală, la fel şi musafirele mele. Între ele şi starea de nuditate stăteau doar câteva firişoare de dantelă, subţiri ca mustăţile unui motan ce tocmai dăduse iama prin oala cu smântână.

Fusese o săptămână grea, lipsită de bucurii şi de împliniri profesionale. În câteva secunde, hainele mele şi-au luat şi ele zborul spre ţările calde, iar trei perechi de buze rujate au început să mă îmbrace din cap până-n picioare într-o pijama mătăsoasă din cerculeţe roşii. Nu era rău. A urmat un scurt ritual de invocare a ploii, desfăşurat  în jurul subsemnatului, şi în scurt timp alcătuiam un grup statuar de genul zeu plus nimfe deloc odihnindu-se.

Am informat mai devreme onoratul cititor despre picioarele Verei, lungi ca două autostrăzi. Bariera fiind ridicată, m-am avântat spre locul în care şoselele se intersectau, dar m-am trezit raşchetând parchetul: picioarele respective nu aparţineau aceleiaşi nimfe. Am revenit pe partea carosabilă, hotărât să găsesc traseul corect. GPS-ul dădea însă erori maxime în acea intersecţie aglomerată de şolduri, umeri şi torsuri identice, unde se suprapuneau foarte multe benzi curbe, acoperind pasajele şi căile de acces, başca furtuna de fire blonde ce se stârnise din senin. Am redus viteza până la limita evitării oricărui pericol, mai ales că un antebraţ apărut pe turnantă îmi presa jugulara, iar două gheare mi se înfipseseră în chică. Am reuşit, probabil, o lovitură norocoasă, căci o blondă aflată în proximitate a scâncit scurt, ca o mobilă deplasată pe linoleum, începând să-şi dea ochii peste cap. În timp ce apăsam toate butoanele aflate la îndemână ale flipperului uman, aşteptând zăngănitul monedelor, o a doua duduie îmi şoptea la ureche nişte cuvinte care ar fi putut reduce la tăcere şi galeria unei echipe de fotbal crunt nedreptăţite de arbitraj. Vă imaginaţi, probabil, că în acest timp cea de-a treia componentă a lotului de judo feminin uda florile. Ei bine, vă înşelaţi. Executa o operaţiune pe lângă care cele mai elaborate tehnici tantrice ar părea un nevinovat pupic pe creştet.

Vecina de dedesubt, după ce mi-a tras două portative lungi cu unghiile pe spate, a început să le completeze cu notele unei fugi „allegro appassionato”. Cineva se străduia să-mi desprindă o ureche de cap, trăgând cu dinţii de ea ca de un şniţel vechi şi plin de zgârciuri. O palmă îmi persecuta violent fesele. Camera se umpluse de chiote indieneşti, gâfâieli, ţipurituri, bocete, fâsâieli, pocniturile pe care le face ambalajul transparent cu bule când acestea se sparg, gemete, miorlăituri, fluierături, aş putea chiar jura chiar că am auzit şi un fragment din Traviata. Pe scurt, era o hărmălaie de parcă fetele s-ar fi înmulţit nu prin clonare, ci prin diviziune fulgerătoare. Continue reading →