Nu aurul trebuie scos cu orice preţ la suprafaţă: adevărul este o resursă infinit mai preţioasă. Din păcate, această formă de minerit, aidoma celei prin care se extrage metalul galben strălucitor, este un meşteşug în curs de dispariţie, zăcământul fiind îngropat la prea mare adâncime.

Acesta e adevăratul examen al naţiunii române şi acesta a fost întotdeauna: capacitatea de a-şi gestiona singură resursele şi dilemele. La examenele pe care alţii le-au organizat – FMI, Uniunea Europeană, NATO – , până la urmă, de bine, de rău, am trecut clasa. Când suntem însă noi cu noi încep problemele.

Iată tabloul clasic din media românească: două tabere şi, între ele, preşedintele Traian Băsescu, în ipostaza care îi convine atât de mult: aceea de actor principal, de jucător îmbrăcat în arbitru. Domnia sa va străluci ca o pepită pe micile ecrane, dar rolul pe care ar fi trebuit să şi-l asume era acela de a ajuta la organizarea unei dezbateri corecte a chestiunii. Evident, opoziţia se trezeşte drept „verde” şi iată cum sensul problemei dispare din nou sub o grămadă ca la rugby. La un moment dat, se va lua o decizie despre exploatarea de la Roşia Montană, iar această exprimare impersonală este pe cât de adevărată, pe atât de tragică. Decizia se va lua în nişte sfere îndepărtate, departe de ochiul public, iar sentinţa ne va fi comunicată la ştiri.

Acelaşi mecanism, al pierderii interesate de sens, care funcţionează în politică se petrece şi în presă. Vă amintiţi, probabil, de excursia organizată acum un an de RMGC în Noua Zeelandă, în care mulţi au plecat ziarişti şi s-au întors lobby-işti. E unul dintre motivele pentru care dezbaterea, ancheta şi reportajul dispar ca specii jurnalistice. E mai uşor şi mai ieftin să tratezi nunta lui Borcea, cu tortul, dansurile becaliene şi artificiile de rigoare, aşa cum e mai eficient din punct de vedere economic să extragi aurul, lăsând democraţia undeva în subsol. Căci actul fundamental al democraţiei nu sunt alegerile, ci dezbaterea, scena ei principală o reprezintă agora, nu cabina de vot. A alege în necunoştinţă de cauză e doar un simulacru al democraţiei, e ca şi cum ai socoti un om sănătos doar dacă are toate organele în el, fără să iei în calcul că sunt bolnave.

Ne-am obişnuit însă cu simulacrele, până ce-am ajuns să le socotim drept produse originale. Dacă nu avem adevăr, ne mulţumim cu  spectacolul luptei între tabere, între partide, între televiziuni. Dacă nu avem vedete de sânge albastru, le înlocuim cu oieri şi cu vânzători de butelii. Dar vom avea aur.

La miezul nopţii, în televizorul meu canalul Euronews e înlocuit de un post pornografic. Transformarea nu e doar fascinantă, are şi o valoare metaforică: arată ce putea deveni media din România, în cazul ideal, dar şi domeniul spre care de fapt se îndreaptă.

Ştirea cu revoltele din Londra nu trece aici de canapeaua pe care se ceartă cele cinci iubite ale unui necunoscut. În Madrid, zeci de mii de oameni protestează, dar problemele Marianei Moculescu nu suferă amânare. Ştirile de pe litoral sunt un simplu pretext de a plasa pe micul ecran nişte trupuri dezbrăcate. Insurgenţii se luptă în ţările arabe, în calea lor se ridică însă cu cămaşa descheiată la primii şapte nasturi Serghei Mizil. În Hamburg şi Berlin se distrug maşini, ratingul Statelor Unite declanşează un cutremur pe pieţele financiare. Glumiţi? Astea sunt subiecte? De descarcerări cu urlete, de nunta unor pui de rromi, de faptul că unul a rulat cu 214 kilometri pe oră pe autostradă aţi auzit? Aici nu există ştiri, ele sunt generate, astfel încât Eugen Cristea sau Mugur Mihăescu să-şi poată fascina auditoriul cu câteva poante mălăieţe. Doru Octavian Dumitru nici nu ştie ce-a pierdut: dacă mai rezista puţin prin teatrele de vară, acum ar fi fost analist.

Ce-o fi în mintea lui Breivik? La nici o lună de la sângerosul atentat, pe Discovery este deja un documentar cu această temă. Lumea se agită, îşi pune întrebări, eşuează multiculturalismul?, vom fi prinşi în cleştele atentatelor?, încotro ne îndreptăm? În timp ce, în Libia, rebelii tocmai intrau în palatul lui Gaddafi, psihologul Zivari îşi dădea cu părerea despre un posibil caz de jaf din Bucureşti.

România e locul unde nu se întâmplă mai nimic, iar nimicul se adaptează, prinzând forme omeneşti. Lumea se micşorează, dar nu în sensul anunţat de sociologi, al diminuării distanţelor graţie tehnologiei: pe micile noastre ecrane trece odată cu banda de scrolling. În timp ce viitorul bate la uşă, România stă ghemuită sub pătură, ascultându-i pe Bogdan Chireac şi pe Mugur Ciuvică.

Într-o singură zi, preşedintele ţării a atins două subiecte importante – Roşia Montana şi înfiinţarea unui guvern european -, despre care şi-a spus ferm poziţia. A urmat o dezbatere: ce ar presupune aceste acţiuni?, ce-am pierde şi ce am câştiga? Nu. Am rămas în zodiile pro-Băsescu şi anti-Băsescu.

Acesta va fi apogeul informaţiei în România: oameni stând cu ochii holbaţi la formele fără fond de pe micul ecran, într-un autism generalizat şi o fericire deplină.

Vineri noapte, am urmărit tragedia greacă a cerului.

În afara Lunii, care se arăta plină de sine ca un analist cosmic invitat să-ţi ia ochii pe nesfârşitul ecran, nimic n-a stricat fenomenul numit popular „stele căzătoare”. Londra probabil ardea mocnit în acele momente, Grecia se scufunda ca Atlantida, însă în geopolitica stelară nu era nicio criză, ba chiar lucrurile păreau extrem de stabile, la fel ca în ultimele milioane de ani.

Dârele luminoase de pe cer sunt create de bucăţi de gheaţă şi de praf, lăsate cândva în urmă de Cometa Swift-Tuttle, care ard la contactul cu atmosfera terestră. Ce asemănare frapantă cu majoritatea „stelelor” de aici, făpturi microscopice cu anverguri imense de o clipă! De aproape 2.000 de ani, aceste licăriri sunt observate şi în cea mai mare parte a acestei perioade nici măcar nu s-a ştiut exact ce-i cu ele. Nu există „breaking news” pe boltă: de mii de ani lucrurile se întâmplă aidoma, la date dinainte cunoscute. Câteodată, regizorul de emisie simte nevoia dramatizării, împinge nişte nori de forme diferite în spaţiul intermediar, creează nişte efecte speciale cu bubuituri şi străluciri puternice şi numai atunci făpturile mărunte de jos ridică nişte priviri îngrijorate şi fug rapid să se adăpostească.

Astăzi, a vedea lumea înseamnă să te uiţi în interiorul unui dreptunghi aflat într-o cameră, trist paradox, având în vedere că lumea începe tocmai acolo unde se termină camera. Irosirea Perseidelor, praf de stele asemenea nouă, aminteşte de cea de pe Pământ, ca în tragediile greceşti cu care seamănă la nume. Oamenii vin pe lume, ard un timp bucuroşi de noutatea care-i înconjoară, apoi spiritul călătoriei îi părăseşte şi rămân pe loc. Se înghesuie trup lângă trup pe ţărmul vreunei mări, convingându-se că se odihnesc, se înfioară cumpătat la cele câteva acte de cruzime pe care li le dăruie televizorul, apoi se sting întotdeauna singuri printre alţii, lăsând cel mult câţiva arginţi şi documente care să stipuleze precisa împărţire.

În acelaşi timp, stelele, „căzătoare” sau nu, au fost privite şi de Platon, şi de Van Gogh, de armatele cartagineze trecând Alpii sau de legiunile de lupi ce urlă la Lună. Au fost acolo fără ca nimeni să reuşească a le număra vreodată, deşi încercarea merită întotdeauna făcută. Dacă le-am privi ceva mai des, poate am învăţa câte ceva de la ele, mai ales din acea sticlire zeflemitoare cu care ne întorc privirile.