Deja, distribuţia din studiourile TV pare un început de banc. Preotul, rabinul, poliţistul şi celelalte figuri mitologice sunt înlocuite însă de analist, de actorul din filmografia căruia nu-ţi poţi aminti, oricât te-ai chinui, un titlu, şi – că e vorba de arşiţă, bacalaureat, o capră care nu dă lapte sau un accident de circulaţie – de un psiholog. Ultimul trebuie să dea profunzime subiectului, extrăgând seva subconştientului din drobul de sare.

Când cineva cunoscut moare, nelipsit e însă evocatorul profesionist. Nici măcar nu trebuie ca decesul să se fi produs de curând, căci pentru genul acesta de om comemorarea e o aniversare, iar dispărutul un soclu pe care să-şi înalţe persoana. Să faci ceva în viaţă e prea puţin important, esenţial e să înoţi printre contemporani, păstrând dovezi credibile în acest sens. „Iată-mă alături de Bănel lângă autocarul Stelei” spune, apoi răsfiră o nouă imagine, în care îl putem vedea undeva, în rândul al patrulea, în mulţimea care înconjura cristelniţa la un botez din înalta societate. O poză realizată pe un terminal de aeroport, alături de un actor cunoscut, îi injectează verva şi competenţa de a vorbi despre filmele acestuia şi, de ce nu?, despre film în general.

Într-o povestire de Cehov, un general e „închiriat” să participe la nunta unor necunoscuţi, dar pentru că monopolizează discuţia şi bate câmpii despre vremurile trecute, e dat afară. Omul nostru nu păţeşte nicicând aşa. Vorbeşte oftând despre „adevăraţii artişti, pe care, din păcate, nu-i mai bagă nimeni în seamă”, însă nu se referă la aceştia, ci la el însuşi, pe care încă mai avem şansa de a-l aprecia. Dacă taina prieteniei o fi existat cândva între cel dus şi purtătorul său neautorizat de cuvânt, ea se fărâmă încet, ca aripa unui fluture într-un insectar. Se referă la dispărut cu o familiară nesimţire, numindu-l prin porecle ori prin diminutive, dezvăluind câteva elemente picante din viaţa de-abia încheiată. De unde bărbia îi tremura pios şi ochii se chinuiau să împingă nişte lacrimi, se însufleţeşte brusc când deplasează povestea spre el însuşi, pentru a aminti de un album scos prin 1997, cu cântece leşioase.

Cum înghesuiala firelor de nisip din jurul monumentelor e mare, de obicei, un alt satelit uman intră în direct, negându-i primului statutul spre a-l revendica pentru sine. De aici şi hemoragia de titulaturi: „adevărate fiice”, „amante oficiale”, „fii recunoscuţi” ori „cei mai buni prieteni post-mortem”.

Johnny Carson avea o vorbă: „Dacă viaţa ar fi corectă, Elvis ar trăi, iar imitatorii lui nu”. Funcţionează şi în cazul acesta.

Vreţi să ajutaţi? E simplu: Meniu –» Mesagerie –» Creare mesaj –» Expediaţi către –» 890 –» OK.

Uneori, după ce-i lăsăm Binelui firimiturile şi sarcina de-a spăla vasele, ridicăm un colţ de jaluzea să vedem ce se mai întâmplă pe-afară. Dar multe nu văd ochii noştri când nu ne folosim inima.

Şi ce multe poate face un om cu inima sa! Deşi tratatele de cardiologie n-o spun, mica fabrică de viaţă lucrează şi în folosul altora, de când o instanţă nevăzută a stabilit acolo sediul iubirii. Cât staţi, aşadar, la fereastră, luaţi telefonul mobil, lăsând subtilul diapazon al pulsului să vibreze în vârfurile degetelor. Puteţi apăsa nişte taste: Meniu –» Mesagerie –» Creare mesaj –» Expediaţi către –» 890 –» OK.

Nu veţi fi trimis o sticlă goală în ocean, ci un SMS către „Inima copiilor”, reţea invizibilă care uneşte deja sute de mii de oameni de naţii, rase, averi, cetăţenii, ba chiar şi orientări politice diferite. Mesajul respectiv va străbate betonul sau sticla, integrându-se într-unul din şuvoaiele de semnale ce traversează nevăzute oraşele, printre „Ne vedem la 5 la staţia de metrou?”, „La mulţi ani, Mirela!!!” sau „Vii la Bon Jovi?”. La mijlocul călătoriei sale, mesajul taciturn nu se va transforma într-un sunet şi-o vibraţie, ci în bani.

Noi tot credem că „timpul înseamnă bani”, deşi, dacă ar exista o unitate de măsură a vieţii, bătaia de inimă ar fi aceasta. Reciproca e însă valabilă: banii uneori înseamnă viaţă. În contul Asociaţiei „Inima copiilor”, cei 2 euro ai dumneavoastră vor poposi un timp, aşezaţi în fişicuri virtuale, până ce alte inimi se vor trezi să bată pentru alţii. Atunci, se vor închega într-un diafanoscop (nume suficient pentru a spune povestea unei vieţi fragile) ori într-un necesar salariu de chirurg.

Cursul şi paritatea bătăilor de inimă le stabileşte fiecare, dar e bine să ştiţi că la capătul călătoriei nevăzute sunt patru încăperi micuţe unde nu se discută politici fiscale, unde nu există ideologii şi nu sunt plimbate foi. Acolo vor ajunge cei 2 euro. Dacă o inimă de copil se opreşte când ar fi putut să bată în continuare, înseamnă că noi toţi – şi cei din spatele jaluzelelor, şi cei care se vor întâlni la ora 5 la metrou, şi cei care îşi vor da jos măştile chirurgicale, îngropându-şi feţele în palme după eşecul unei operaţii – am greşit undeva. Înseamnă că inimile noastre au bătut prea mult în gol, asemenea obiectelor pe care le purtăm la încheietură, cu care măsurăm de obicei eficienţa propriilor vieţi.

P.S. Despre „Inima copiilor” puteţi citi AICI, unde există şi alte modalităţi de a face donaţii. Un interviu cu domnul Alex Popa, principalul iniţiator al acestei campanii, găsiţi AICI.

„În următorii zece ani, se vor da în folosinţă 65 de staţii noi de metrou”, promite doamna Boagiu. Proiectul pare fezabil doar dacă observăm ceva: doamna ministru nu a spus că staţiile respective vor fi unite de tuneluri cu cale ferată.

Cum unele ţări – vezi Olanda – deja restrâng dreptul la muncă al românilor, este posibil ca lucrările să înceapă graţie entuziasmului popular, fiecare căutând să-şi sape tunelul personal pentru evadare. Să admitem însă că, fie şi aşa, metroul are un elan mai mare decât fratele de suprafaţă, trenul, căci singurul fel în care orarul feroviar poate fi respectat în România ar fi să nu se mai precizeze ziua sosirilor.

Bucureştiul, în afara faptului că a fost votat drept „cea mai urâtă capitală din UE”, e şi singura în care metroul (sau trenul) nu ajunge la aeroport. Aşadar, dacă vii din Praga şi aterizezi vineri seara pe Otopeni, pentru a ajunge în centru petreci pe şosea acelaşi număr de ore ca în aer. De aceea, poate n-ar strica înfiinţarea unei curse aeriene regulate Otopeni – Băneasa, însă rapid, până nu se înalţă în zonă nişte cartiere de blocuri care să împiedice atingerea înălţimii de zbor.

Iată un alt avantaj al metroului: lucrarea, nefiind vizibilă, poate fi prezentată mereu în stadiu avansat, căci, aţi observat, la noi mereu se inaugurează „un tronson”, „o parte”, iar înfăptuirea e doar „un prim pas”. Motivul e clar: în câţiva ani, vin „ceilalţi” la putere şi ei nu se mai pot lăuda cu ceea ce deja te-ai lăudat tu. Astfel, în curând se vor reteza panglici pentru capace de canalizare sau chioşcuri de florărie, se vor inaugura garduri vii, o bucată de bordură ori dungile unei „zebre”, se va tăia moţul unui stâlpişor de parcare.

Dacă realitatea arată prost, nici partea virtuală nu se prezintă mai bine, căci şi magistralele online se „asfaltează” greu. Portalul eRomania, al cărui concept a fost lansat acum doi ani, nu funcţionează nici astăzi. Hotnews scrie că One Stop Shop, care îi ajută pe micii intreprinzători să comunice online cu instituţiile statului, funcţionează, dar la modul următor: completezi declaraţiile fiscale electronice, apoi le printezi şi le trimiţi prin poşta clasică. În aceste condiţii, poate că numele potrivit era „nueRomania.ro”.

Şi un fapt divers interesant. La câteva zile după ce Pasajul Basarab a fost dat în folosinţă, circulaţia a fost oprită, întrucât imensul drapel al României, care fâlfâia tutelar deasupra podului, ameninţa să cadă peste maşini. Iată simbolul nostru nepieritor: un linţoliu imens în culorile naţionale gata să strice o biată realizare.

Tehnica scandalului la români e aceeaşi, fie că e vorba de Simona Sensual sau de Traian Băsescu. Se ia o piatră, se aruncă în lac şi în timp ce înţelepţii devin scafandri, aruncătorul se retrage, până la reînceperea ciclului. Aşa procedează şi preşedintele pentru a fi permanent în atenţie: pune la pachet o măsură bună – eliminarea prezumţiei că averea este licită – cu una extrasă din joben, regionalizarea, şi cu o insultă gratuită la adresa Regelui.

În sport, acest ultim fapt s-ar numi „atac asupra unui jucător fără minge” şi s-ar solda cu arătarea unui cartonaş. Dar cine să-l arate? Un post TV care se revendică drept campion al rezistenţei, dar care a capitulat continuu în faţa ordinelor venite de la patron, reconfirmat săptămâna aceasta drept „colaborator al Securităţii”? Nu e cazul. Societatea civilă, vectorii de opinie? Majoritatea deja s-au încolonat, de aceea e de salutat reacţia critică a multor oameni asimilaţi ca fiind susţinători necondiţionaţi ai lui Traian Băsescu.

În rest, unii înţelepţi prezintă fapta ca pe o necesară tulburare a lacului, întrucât în limpezimea reinstaurată se va vedea mai clar adevărul istoric. Câţiva chiar îl laudă pe aruncător că n-a folosit un bolovan, căci avea forţa necesară. Alţii apreciază că zvârlitura n-ar fi fost tocmai graţioasă, pentru că bolta ar fi trebuit, conform regulilor de stilistică şi de balistică, să fie mai puţin arcuită, creînd astfel „broscuţe”.

Adevărul e că am avut ceva şanse şi le-am ratat. Regele a fost alungat, minerii chemaţi ca garanţi ai ordinii. Din păcate, domnul Coposu neputând trăi o sută de ani, a abdicat, cum ar spune preşedintele, din viaţă. Am declarat monarhia anacronică şi am dat-o pe iluzia unei republici democratice, care aici se manifestă doar prin alegerea periodică a celui mai mic dintre rele. Am obţinut o ţară cu vedete media şi deficit de atenţie, care pedalează în gol şi trăieşte tabloid de pe-o zi pe alta, cu un preşedinte viclean, călit în lupte de culise, suspinând în sinea sa că istoria nu i-a oferit şansa unei înfruntări eroice şi vizibile cu inamicul. Ne-am ales, totodată, cu o opoziţie imberbă, pierdută în autoidolatrie, şi cu o societate civilă cu răspundere limitată, plină de acţionari.

Între Majestatea discretă şi micimea plenar exprimată există o mare diferenţă, născută din 45 de ani de comunism, accentuată în cei 21 de scandal. Somnul raţiunii a devenit semnul unei naţiuni care şi-a pierdut capul şi nu l-a mai recâştigat niciodată, care deschide un ochi lipicios doar când divorţează Pepe sau când vedeta politică numărul 1 slobozeşte un porumbel dresat să se scape deasupra monumentelor.

Interzicerea clipului cu Vitali, bodyguardul şi vopsitorul de ziduri e o dovadă de ipocrizie.

Să ne amintim cum muncitorul Dorel a plătit în 2004 pentru că a dat, potrivit CNA, cu târnăcopul în „principiile de disciplină în muncă, promovând consumul de alcool în timpul programului”. Apoi, întrucât a tras semnalul de alarmă în tren, a fost din nou coborât de pe ecrane. Când a spart cu mingea o ulcică, s-a spus că ar avea „devieri comportamentale şi jigneşte patrimoniul naţional”.

Acum e rândul lui Vitali să fie excomunicat (citeşte AICI şi AICI). Ar fi trebuit, poate, ca agenţia de publicitate să folosească eternul zugrav sfătos, aşa cum pentru bere îi avem doar pe cei trei-patru băieţi burtoşi care evadează de sub papuc, iar pentru detergenţi pe gospodina care e atât de mulţumită de praful alb pe care îl laudă, de parcă l-ar priza. Nimic nu e mai trist în ţara aceasta golită de umor decât gardianul ideologic, căci mai jignitoare decât vocabula prezumată a fi sub vopsea este încurajarea perpetuă a mediocrităţii şi a vulgarului, mereu omise de la judecată. De pildă, CNA nu a avut o poziţie faţă de scălâmbăielile groteşti ale domnului Bendeac, talentat spălător de creiere, ale cărui sforţări de a produce umor sunt la fel de interesante ca mişcările unui gândac răsturnat pe spate. N-a spus nimic despre frauda unor posturi de sport, care difuzează ore în şir de discuţii telefonice halucinante cu oameni fără legătură cu sportul. Şi exemplele sunt multe.

Când doi cetăţeni al căror nume rămâne secret înfierează o reclamă, asta poartă numele de „delaţiune”. Pentru aviz s-a apelat la o enigmatică instituţie pitită sub acronimul RAC, al cărei site arată cam ca site-ul oficial al Inchiziţiei: „Sfântul Oficiu are 713 membri, specialişti în dreapta credinţă, excomunicare, smulsul unghiilor şi arderea pe rug. 1. Torquemada Vasile, 2. Marioara de Loyola …”. De la o instituţie preocupată de binele meu – fără ca eu să-i cer acest lucru – aştept însă transparenţă totală, să aflu care au fost argumentele celor care au cerut interzicerea, dacă au fost şi persoane care au hulit la auzirea verdictului, nu sentinţe justificate prin formulări ambigue.

Iată însă că pârdalnica vopsea lavabilă şterge litere şi pe www.rac.ro, unde scrie negru pe alb: „Activitatea Consiliului Român pentru Publicitate se bazează pe Codul de Practică în Publicitate, elaborat de membri săi”. Acum, dacă mă întrebaţi pe mine, n-ar fi fost rău ca un astfel de for care se ocupă cu puritatea exprimărilor în spaţiul public să aibă în componenţă şi persoane cu unele competenţe în folosirea limbii române.