Cine are nevoie de cai?

„Cazul Letea” nu e o înfruntare între neoecologişti şi oameni pragmatici, între vegani şi „carnivori”, ci e urmarea unei pierderi de rost şi de minţi.

De ce ar trebui caii protejaţi şi măcar un pic respectaţi? Să-mi fie iertată discriminarea, dar rostul porcului sau al oii a fost dintotdeauna hrana, aşa cum ale calului au fost drumul, măreţia şi viteza. Pe când bidiviii mureau cu miile pe câmpurile de bătaie, porcii se îndopau prin coteţe. La fel, statuile ecvestre nu ni-i prezintă pe regi cocoţaţi în spinarea unei oi ori a unei vaci. La scara istoriei, i-au fost omenirii un fel de guvernante, căci sute de ani ne-au ţinut în spate. Apoi, când şi-au pierdut rostul, i-am îndesat sub capote, măsurându-ne puterea tot prin ei. Le-am lipit aripi, s-au cabrat graţios prin sigle, cu panaşuri înfipte în frunte au executat paşi eleganţi, copiii s-au legănat pe duhurile lor din lemn.

Dacă zebrele şi-ar schimba astăzi pijamalele cu unele cafenii, le-am zice cai. Ar fi mai simplu pentru stomac. Dacă, de pildă, toate privighetorile şi-ar pierde trilul, în doi-trei ani le-am răsuci pe toate pe ţepuşe, deasupra focului. Am mânca până şi îngeri dacă ni s-ar arăta în faţa ochilor. Culeşi cu plasa de fluturi în zori, când cade roua, se zice că aripioarele lor sunt fragede şi ajută la prelungirea vieţii.

Să fie la mijloc şi invidia? Chiar şi în grajd, cu şaua pe spinare şi tras de dârlogi ori proptit între hulube, calul pare cumva prea liber. Ce să mai zicem de cazurile când sălbatica bucată de salam în devenire îşi bagă botul printre ulucile gardului ori îl sare nepăsătoare, tropăind peste dreptul nostru la proprietate? Ciudat totuşi, nu băgăm de seamă în acelaşi timp că noi suntem ăia care trăim în rezervaţii, cu ochelari de cal puşi peste ochi.

Avem nevoie de caii aceştia sălbatici măcar pentru a-i vopsi în verde şi a-i lăsa să zburde pe pereţi. Un neam, aproape oricare altul, ar fi păstrat raiul Deltei intact. Noi l-am umplut cu vile şi cu noi înşine, căci avem mare nevoie de spaţiu pentru saloane şi bucătării. Chiar şi în Parcul Naţional Retezat, specia universal protejată, termita umană, şi-a construit câteva muşuroaie.

Ce destin ferfeniţit până la urmă, o remorcă să ducă nişte cai! Acest lung drum către abator arată cât de departe putem ajunge fără generosul efort al copitei şi cât de jos putem cădea acum, când nu ne mai zvârle nimeni din şa. Altfel spus, hai sictir, calule! Am fost prieteni buni cândva, dar ştii care-i problema?, între timp ni s-a făcut cam foame.

Dublaţi şi filmele porno!

Propunerea lui Victor Socaciu ne poartă spre vremurile în care doamna Irina Nistor traducea „Hi, guys!” prin „Tipi înalţi”, pentru a ne împinge apoi către un viitor pe care îl speram cât mai îndepărtat. Atunci, cei mai mulţi nu vor şti să descifreze nici literele cât roata carului de pe panoul oculistului, iar tezele de doctorat se vor scrie cu bastonaşe.

E şi asta o idee de a abate atenţia de la alte probleme. Dacă salariile nu pot fi dublate, măcar filmele să fie. Când analfabetismul va lua România sub aripa sa protectoare, poate chiar le vom tripla, cu o voce care să ne explice, cu un ton dedicat în general persoanelor mai încete la minte, ce a vrut a doua voce să spună prin: „Predă-te! Clădirea e înconjurată!”.

Asta nu înseamnă că la unele transmisiuni metoda n-ar fi bună. De exemplu, aş dubla meciurile din campionatul românesc de fotbal, dar nu pe partea de sunet, ci pe cea de imagine, cu partidele din Liga Campionilor. Sau, la aceleaşi posturi telefonice deranjate care în continuare se numesc posturi de sport, peste vocile lui Marian Iancu şi Gigi Becali ar fi potrivit un „biiiiip!” continuu. În schimb, la multe emisiuni autohtone (de exemplu, la cele în care este invitat domnul Condurăţeanu), aş pune subtitrări, cuprinzând traduceri din română în română.

Există şi soluţia de compromis: actorului român să i se permită o mică tuşă personală la interpretare. Cum ar fi Bruce Willis dublat de Florin Piersic în „Die Hard”? „Yippee-ki-yai, motherfucker!” s-ar transforma într-o poveste de o oră de la filmările „Haiducilor”, urmată de un „Te-ai ars, ciocoflendere!” rostit pe un ton aspru. Anunţurile scrise ar apărea doar în situaţiile de forţă majoră. „Ne cerem scuze, întrucât actorul angajat să-l dubleze pe Marlon Brando în Naşul îşi extrage amigdalele, am apelat la Rodica Popescu-Bitănescu”.

Nu ştim însă ce decizie se va lua în cazul filmelor porno. Se va apela la Titus Steel şi la Alina Plugaru? Sunt scene în care lipsa dicţiei poate fi scuzată. Poate că dublările vor căpăta o tentă educativă, căci frecventul „Aaaah! Aaaah!” s-ar putea traduce nuanţat printr-un politicos „Se poate? Deranjez?”.

Este posibil ca domnul Socaciu să fie în continuare bântuit de experienţele trăite în Cenaclul Flacăra, când toate vocile erau urmate de acelaşi ecou detunător. Nu ştim asta, dar îl rugăm să exprime următoarea idee de acest gen ca şi cum ar dubla un film mut.

Taina lui Manuel şi a lui Isidro

În sat sunt 500 de metri distanţă între Manuel Segovia şi Isidro Velazquez şi o pricină veche, necunoscută celorlalţi, care îi face să nu-şi vorbească. Uneori, unul dintre ei, şi nu se ştie prea bine care, mai simte ghesul de a-şi părăsi gemând hamacul pentru a deschide o poartă şi a bate la o alta, întrebându-l pe singurul om care-i mai poate răspunde ce crede el despre meciul Cruz Azul – Pachuca de săptămâna trecută. N-o face însă şi taina rămâne acolo, ferecată în spatele celor două porţi. Să fi fost o femeie?, un topor împrumutat şi nicicând înapoiat?, o crimă a vreunui strămoş care n-a fost spălată cum se cuvine? o trădare? N-o vom şti niciodată. Aşa cum o limbă uneşte, ea poată să şi despartă.

Manuel şi Isidro sunt singurii care mai vorbesc ayapaneco, numită şi „vocea adevărată”. Timp de secole, cuvintele ei s-au luptat pe unde s-au prins cu cele spaniole, prin autobuze, berării şi săli de clasă, şi-au disputat populaţii şi generaţii, au atacat şi s-au retras după toate regulile de tactică şi de gramatică. Ayapaneco a trecut prin revoluţii, foamete, războaie şi inundaţii, iar acum, cu ultimele puteri, se opune cu îndârjire încercărilor lingviştilor de a o salva prin dicţionare şi cursuri sponsorizate de guvern.

E o limbă bătrână şi orgolioasă, care nu poate supravieţui fărâmiţată în graiuri şi dialecte, aşa cum religiile nu admit erezii. Nu poate, asemenea virusurilor, să sufere mutaţii, cu toate că modificarea tulpinei i-ar fi permis contraatacuri fulgerătoare. Deşi compusă din cuvinte, se va stinge pe muteşte, căci o limbă nu moare altfel decât un om. Mai întâi, simte un junghi în zona adverbelor, care se întinde încet către conjuncţii, apoi vine o vreme în care neologismele nu mai pot fi asimilate şi, într-un târziu, verbele paralizează. Un timp, mai rămân câteva substantive, ca ghirlandele de flori uscate pe cruci, apoi cad şi acestea.

Limba ter sami se ascunde încă în doi bătrâni din peninsula Kola, mabire mai are trei suflete de legănat din miile de odinioară şi numai câte patru oameni mai vorbesc pe lume kayardild, tehuelche şi lengilu. Sau poate că nu noi vorbim limba, ci, fără să ne dăm seama, ea ne vorbeşte pe noi. După ce Manuel şi Isidro vor continua să-şi tacă unul altuia cu încăpăţânare în cimitir, ayapaneco o va apuca spre colina din spatele satului, ca un animal domestic ce nu poate muri printre alţi muritori, şi va dispărea într-un muşuroi de furnici, aşteptând cuminte câteva milioane de ani ca o altă specie să se îmbibe de tainele ei.

Românii au talent

Spitalele se transformă ori se mută, iar cele două aeroporturi din vestul ţării vor fuziona. Ce urmează: nişte drumuri forestiere se vor uni într-o autostradă? Câteva gări vor deveni case de pariuri pentru ora de sosire a trenurilor?

Deocamdată, există un proiect grandios de securizare a graniţelor, care merge într-un asemenea ritm, încât vom intra în Spaţiul Schengen după sfârşitul lumii. Iată exemplul lui Dinel Staicu, măritat Nuţu. Te-ai gândi că, pentru o fugă din ţară trebuie să faci cinci operaţii estetice, dacă nu cumva un transplant de cap şi o schimbare de sex. Nu. Aici e suficient să iei numele de fată al soţiei. Ce paşaport biometric, ce scanare a pupilei? Poţi trece graniţa cu o mustaţă dezlipită şi un bilet de autobuz perforat pe care ai scris cu pixul porecla din copilărie.

Deocamdată, prima vieţuitoare care s-a întors benevol în România este o acvilă. Spre deosebire de cercetaţii penal, numitul „Benjamin” a fost urmărit prin satelit şi slavă Domnului că n-a fost răpus în zbor de vreun vameş vigilent care privea cerul în timp ce fostul domn Staicu trecea graniţa!

Aici sunt de vină, se spune, viciile de procedură. Mă întreb de ce toată lumea le acuză, când întreaga ţară funcţionează pe baza lor. Ar trebui doar să le perfecţionăm. De pildă, soluţia în „cazul Severin”: îl declarăm francez, pronunţându-i numele „Savaran”, cu un „n” nazal, apoi dezlănţuim un scandal monstru în Parlamentul European în care denunţăm corupţia din Hexagon. Ei nu fac la fel, spunând că nu prea dau de patriotul Gigi pe la şedinţe? Or, trebuie să fii rău intenţionat sau prost informat să nu ştii că pe horrorparlamentarul român îl poţi găsi la orice oră pe GSPTV.

Da, statul român se mişcă bine în ultimul timp. Extremistul maghiar Csibi Barna a fost detaşat la Finanţele din Abrud, unde e obligat să joace toată ziua „Spânzurătoarea” în româneşte, pe porunci. Am plătit pe o siglă cu o frunză cât puteam da pe manuscrisele lui Cioran. Operele lui Brâncuşi, licitate anterior la Paris, ne-au lăsat indiferenţi. Probabil, cei de la Ministerul Culturii şi al Patrimoniului Naţional ar fi interesaţi de manuscrisele Scrisorilor lui Eminescu doar dacă le-ar veni gratuit pe e-mail.

Noroc că a fost înregistrat primul produs alimentar autohton de calitate europeană, magiunul de prune Topoloveni. Această reţetă neaoşă e greu să ne-o fure cineva, căci în modul de preparare scrie clar: prunele trebuie să fie scuturate noaptea, pe cer înnorat, din prunul vecinului.

Molima de violenţă

Două ştiri au făcut simultan ocolul lumii. Prima: după ce un pastor iresponsabil a ars Coranul în Florida, o mulţime furioasă a linşat în Afganistan zece oameni. A doua: un puşti grăsuţ din Australia a fost transformat într-un erou al copiilor opresaţi din toată lumea, după ce a trântit zdravăn un alt ţânc care-l agresa în mod repetat.

Ambele întâmplări conţin doza necesară de violenţă pentru a putea străbate instantaneu ochiul de sticlă pe care trăiesc peste şase miliarde de oameni. Aproape zilnicele cutremure din Japonia, Grecia sau Chile sunt un frison prăpădit faţă de pagubele pe care le pot produce zgâlţâielile plăcilor tectonice din noi. Valul tsunamic vine, înghite şi se retrage în câteva secunde, cel care întunecă judecata are însă flux şi reflux: nu mai este un accident. Efectul fluturelui şi cel al bulgărelui de zăpadă care stârneşte o avalanşă sunt astăzi, graţie televiziunii şi a Internetului, suprapuse. Mai periculoasă decât iodul radioactiv de la Fukushima care colindă lumea prin apă sau prin aer, decât gripa aviară sau A(H1N1) este violenţa epidemică.

Pe forumuri, oamenii se contrazic aprig despre „cine are dreptate”. Or, deşi par separaţi de religii, distanţă şi moduri de acţiune, pastorul Terry Jones şi cei care au ucis la Mazar-i-Sharif sunt de aceeaşi parte a baricadei, oameni lipsiţi de responsabilitate, care au primit o misiune divină şi, ca urmare, cred că nu pot fi judecaţi.

Dacă în prima întâmplare avem de-a face doar cu agresori, în cea de-a doua ne găsim, deocamdată, în faţa unor victime. Anii de ştiri de la orele 5, sutele de ore televizate de wrestling şi de competiţii „Rupe-i capul!”, de descarcerări transmise în direct îşi spun peste tot cuvântul, şi nu doar în cazul copiilor bătăuşi – în aceeaşi zi, au fost arestaţi în Cişmigiu patru ţânci care se luptau folosind cuţite -, ci şi în cazul adulţilor care comentează. Acolo unde oamenii îşi dau cu părerea, este apreciată tehnica de Mixed Martial Arts a victimei, în comparaţie cu cea de karate, prea puţin eficientă, a agresorului. Unii comentatori afirmă chiar că dacă puştiul care a început conflictul îşi găsea sfârşitul cu capul zdrobit de asfalt, ar fi fost un act de justiţie.

Avalanşa de filmuleţe cu copii care se bat arată că modelul televiziunii, al martorului neimplicat şi al falsului analist, a devenit un tipar pentru toate vârstele. Tulburător este faptul că singurul lucru pe care îl fac copiii în faţa unor asemenea întâmplări este să filmeze, în timp ce se distrează copios, apoi să difuzeze imaginile pe Internet, unde cei maturi împart post factum dreptatea ca la un tribunal de război.

Întrebarea „Care este mai vinovat?” devine neesenţială în astfel de cazuri, cu adevărat importantă este întrebarea „Ce trebuia şi trebuie în continuare făcut pentru evitarea lor?”. N-o veţi întâlni în niciunul dintre mesajele postate pe forumurile site-urilor care au difuzat cele două ştiri.

Mărirea şi decăderea unor trotuare

Pe vremea primarului Videanu, un studiu foarte scump arăta un lucru pe care mulţi locuitori din Bucureşti l-ar fi putut spune gratis: capitala are nevoie de o reţea modernă de metrou. Nu s-a făcut, de-abia acum se vorbeşte de o magistrală care să ajungă în Drumul Taberei, în timp ce nordul ar putea primi una doar când va deveni sudul Ploieştiului.

În continuare, acest oraş este gândit de parcă în el ar trăi milioane de automobile şi de clădiri, iar omul ar fi un fel de oxiur tolerat în organismul vast de beton şi asfalt. Discutăm despre parcări, aproape deloc despre parcuri, despre „diametrale” şi autostrăzi zburătoare, nu despre pieţe centrale, închise circulaţiei rutiere, în care lumea să se strângă, căci un oraş nu reprezintă doar un teritoriu parcurs de la nord la sud sau invers, ci şi o comunitate. Parcă bucureşteanul s-ar fi născut într-o clădire de afaceri sau pe bancheta din spate a unei maşini. Pentru imaginea noastră, a te urca în automobilul personal e ca şi cum ai accede pe un tron. În alte oraşe mari, oamenii folosesc de nevoie maşini mici, aici e la putere inutilul şi poluantul SUV împărătesc. Aşadar, parafrazând cuvintele lui Henric al IV-lea, „Micul Paris” nu are nevoie de o liturghie rutieră, ci de taxarea celor care şi-ar permite luxul de a străbate zonele centrale în litiere.

Astăzi, pietonii sunt membrii unei secte aflate la marginea legii. Se strecoară temători printre clădiri şi maşinile parcate, căci nu există teritoriu care să fi suferit atâtea mutilări ca trotuarele bucureştene. Colac peste pupăză, aici au fost alungaţi şi bicicliştii, pe care, dacă nu-i omoară poluarea, o face portiera deschisă de un şofer grăbit.

În această ciopârţire sistematică, de o singură înnoire au parte trotuarele, anume de borduri prezentabile şi perisabile, care se trec mai repede decât ghioceii. Pe viitor, e foarte posibil să fie alcătuite doar din cei 20 de centimetri marginali, pe care să facă echilibristică laolaltă pietonii şi bicicliştii. Două luni pe trimestru, cât timp bordurile vor fi schimbate, oamenii îşi vor căuta trasee alternative, prin magistrale subterane care să unească pivniţele blocurilor, ori traversând agăţaţi snopurile de 20-30 de cabluri care unesc stâlpii de beton.

Nici măcar despre damele de consumaţie nu mai poţi spune că fac trotuarul. Spaţiul devenind minuscul şi neofertant, s-au mutat după şirul maşinilor parcate, în plină stradă, stârnind blocaje de circulaţie mai ceva ca agenţii de la Brigada Rutieră.